Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 9 mai 2011

Pentru Dan Tudorache și alți anonimi

Aici, în format audio, 22. 08 minute.

O opinie despre atitudinea și creația noastră online

Răspunsul nostru la textul de mai jos.

***

Sărut-mâna, părinte!

Am să încerc în cele ce urmează să dau explicaţii legate de punctul meu de vedere vis-a-vis de online-ul ortodox, în direcţia pe care aţi imprimat-o, deşi nu am urmărit lucrul acesta şi nici nu ne-am dorit.

Şi îmi pare rău că aţi direcţionat tot sensul articolului doar în problema anonimatului online, pentru că s-ar putea să rănesc sufleteşte prin ceea ce voi susţine, deşi este cel din urmă lucru care mi-ar trece prin minte.

Anonimatul online, din punctul meu de vedere nu reprezintă o problemă capitală, ci doar una care poate creea probleme. Eu consider că o problemă mai gravă este atitudinea extremistă vis-a-vis de anumite probleme, atitudine pe care o adoptă unii din administratorii de siteuri (nu vreau să nominalizez pe nimeni)

1) Ştiu că aţi pornit şi duceţi o luptă acerbă împotriva anonimatului online de orice fel, însă pe mine personal nu mă deranjează anonimatul cuiva atâta timp cât administratorul anonim nu dă dovadă de extremism, ci dă dovadă de echilibru în tot ceea ce susţine. Şi am să motivez de ce:

a) cei care tratează probleme de genul „ideologia vaccinării”, îşi creează automat duşmani. Dar nu duşmani care să se rezume doar la ameninţări ci duşmani care pot pune în pericol atât propria persoană cât şi a celor dragi. Așadar anonimatul conferă o relativă protecție.

Mai mult deât atât, atâta timp cât cineva tratează obiectiv şi echilibrat un astfel de subiect, şi atâta timp cât acel cineva are binecuvântarea duhovnicului pentru ceea ce spune, dar şi pentru anonimatul său, eu nu am niciun reproş de făcut. Iar dumneavoastră, dacă nu puteţi să acceptaţi ca justificat nici măcar un astfel de anonimat, atunci ar trebui să vă îndreptaţi şi împotriva duhovnicilor care stau în spatele unor astfel de posibile persoane, duhovnici care au binecuvântat spre anonimat. Dar nu aţi făcut lucrul acesta, şi mă întreb cât de legitim ar fi să faceţi lucrul acesta?

b) Şi anonimii sunt traşi la răspundere, însă chiar dacă nu de dumneavoastră, atunci cel puţin de Dumnezeu şi duhovnicii anonimilor.

c) Rog să nu-mi imputaţi faptul că accept anumite posibile circumstate atenuante ale anonimatului online din pricina problemei mele personale, de care v-a zis Claudiu. Este o problemă personală şi nu-mi face plăcere această circumstanţă.

2) În repetate rânduri, aţi acuzat de extremism pe următorii: Razbointrucuvant, Saccsiv, Apologeticum, Claudiu Târziu, Gigel Chiazna, etc. Aţi scris chiar şi o carte (dacă nu mai multe) despre ei. Aţi făcut înregistrări video despre asta, aţi făcut articole dar prin asta nu aţi schimbat situaţia, ci v-aţi izolat mai mult…în singurătate. Iar singurătatea, fie că este la nivel online sau nu, vis a vis de fraţii de aceeaşi credinţă diferiţi în unele opinii şi atitudine, reprezintă o formă de izolare. Unde poate duce oare izolarea?

Şi consider că este o atitudine extremă de a-i aşeză pe toţi aceştia în aceeaşi oală, deoarece fiecare dintre cei enumeraţi au propria atitudine care diferă mult de la caz la caz.

Apoi, consider lipsită de obiectivitate atitudinea sfinţiei voastre, de a le critica toată munca depusă, deşi munca lor, ca şi a noastră este amestecată de lucruri bune cu mai puţin bune, sau chiar cu rele uşor de văzut de către alţii, nu însă de noi înşine.
Ştiţi prea bine pericolul „bârnei”. Cât a fost bine şi cât a fost rău la fiecare în parte, nu a fost problema mea de analizat, ci a dumneavoastră, dar pentru că tot aţi făcut lucrul acesta, am să vă dau şi feedback:

Problema este ca dumneavoastră nu aţi vorbit nuanţat despre dânşii, ci i-aţi pus la „cazanul cu smoală” pe toţi. Ori a analiza lucrarea cuiva unilateral, adică doar din perspectivă a ceea ce nu ne convine, înseamnă subiectivitate.

Spre exemplu, vă rog să acceptaţi realitatea că mulți credincioși se folosesc duhovnicește atât de munca dumneavoastră cât și a unora dinte aceeaa pe care nu-i aveți la inimă. Aşa cum aţi văzut în comentariile articolului care a dus la acest dialog, mai mulți cititori au mărturisit că s-au folosit de lucrarea, atât a dumneavoastră cât şi a băieţilor de la Razbointrucuvant. Şi vă mărturisesc că şi eu am făcut şi fac la fel, deşi aş avea ceva de obiectat atât despre munca unora cât şi despre munca altora. M-am servit de tot ceea ce am considerat bun, aşa cum m-a îndemnat conştiinţa. Şi nu sunt singurul.

Ca simplu mirean vă rog să mă credeţi că mă simt incomod în postura de a da sfaturi unui preot. Dar o voi face, silit de situaţie, aşa cum am mai fost odată:

Că tot discutăm despre subiectul „arătatului cu degetul”, deşi tare NU mi-aş fi dorit, amintesc că v-aţi certat cu Laurenţiu Dumitru, cu părintele Savatie (şi nu mai vorbesc de alţii). Şi vă întreb dacă v-a ajutat cu ceva atitudinea de a încerca să-i schimbaţi acolo unde consideraţi că greşesc. Eu zic că nu. Nu, deoarece aţi rupt legătură cu Laurenţiu, deci nu aţi discutat creştineşte. Laurenţiu are o lucrare misionară de netăgăduit în rândul tinerilor, sfinţia voastră are o lucrare de netăgăduit în rândul tinerilor, amândouă lucrările făcute în numele lui Hristos. Apoi şi Laurenţiu şi dumneavoastră vă împărtăşiţi din acelaşi potir deşi nu vă aveţi că fraţii. Deşi Hristos Domnul ne cere ca toţi să fim „una”, mediul ortodox online nu este „una” ci aproape „fiecare pe turta lui”. Este normal? Întrebaţi-L pe Hristos, dacă pe mine nu mă credeţi.

Consider că NU aţi procedat frăţeşte nici cu părintele Savatie, deoarece ca frate de slujire nu se cădea să-i faceţi reproşuri măcar pe blogul sfinţiei sale, ci se cădea să îi adresaţi mustrarea în mod particular ca să nu iscaţi tabere şi sentimente reprobabile între credincioşi. Iar reproşurile au şi ele o limită. Vă spun sincer că motivele pentru care doriţi să îndreptaţi ceva la alţii, oricât de justificate ar fi, nu vă îndreptăţesc în atitudinea cu care le abordaţi. Pentru că dacă eu, ca persoană neavizată, nu am simțit compătimire și dragoste frățească în cuvintele dumneavoastră mustrătoare, mă întreb cum v-au primit mesajul cei pe care i-ați vizat? Părerea mea personală (accept că pot să greşesc), este că v-aţi îndepărtat nepemis de mult de toţi aceşti fraţi de credinţă în loc să creeati o punte de legătură prietenească, frăţească, şi prin care să vă urmeze în exemplul cel bun pe care vreţi să-l arătaţi.

Învăţaţi să acceptaţi că oamenii au opinii diferinte faţă de ale dumneavoastră, iar opinia dumneavoastră, atât despre online-ul ortodox, cât şi despre alte subiecte, nu este neapărat cea mai obiectivă. Pentru că din ceea ce scrieţi daţi impresia că opinia dumneavoastră este cea mai obiectivă, deşi aţi avut şi s-ar putea să mai aveţi surprize. Îcercați să nu mai scoateți oamenii de la inimă doar pentru că nu vă împărtășesc viziunea.

Mie, ca şi tuturor cititorilor de bloguri/siteuri ortodoxe, nu-mi face plăcere să văd atâta dezbinare în rândul bărbaţilor administratori de online. Căci în rândul doamnelor şi domnişoarelor nu am sesizat o astfel de aversiune şi antipatie oferită „colegilor de breaslă”. Aşadar, daţi-mi voie să trag concluzia că în această degringoladă de acuze este vorba şi de puţin exces de „bărbăţie”. Vă mărturisesc sincer că mă doare sufletul să văd această dezbinare de tipul partidelor politice. Oare nu este loc de iertare, de îndreptare şi de conlucrare? Desigur că nu este loc acolo unde nu este voinţă, dar eu nu fac prin aceasta o acuză subtilă asupra sfinţiei voastre, nici asupra altcuiva ci încerc să stârnesc o problemă de conştiinţă pentru toţi cei implicaţi, ca în lumina conştiinţei proprii să vadă fiecare dacă a greşit şi cât a greşit. Căci numai greșeala din curtea noastră avem puterea de a o îndrepta.

3) Legat de comentariile anonime care apar pe site-ul Ortodoxia Tinerilor, Claudiu v-a înştiinţat că există probleme tehnice (serioase) pe care speram să le remediem cât de curând pentru că ne deranjează foarte mult şi pe noi problema anonimatului la comentarii. Pe lângă alte probleme ale noastre…

4) Nu sunt de acord cu opinia dumneavoastră cum că postatul textelor din diverse cărţi, se numeşte furt, deoarece:

a) o astfel de practică, prin intermediul online-ului, a ajutat şi ajuta la induhovnicirea a mii de oameni. Deci copy-paste-ul face un bine care nu poate fi contestat. Apoi nu toată lumea are bani de cărţi pe cât are pofta de citit (asta nu înseamnă că este justificat să se copie cărţi întregi). Apoi Sfinţii şi toţi teologii care s-au trudit la numeroasele studii teologice, nu şi-au impus drepturi de autor pe cuvantele inspirate de Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu cred că are pretenţia de a li se păstra cuvintele doar în cărţi. Poate doar unii editori ar dori să nu fie publicitata prea multă informaţie din cărţi. Şi e normală dorinţa editorilor de la un anumit punct încolo. Dar ca să acuzăm de furt în mod obiectiv, ar trebui să-i luăm la puricat pe fiecare în parte, să vedem ce şi cât s-a postat şi să stabilim împreună cu editorii dacă e cazul de furt sau nu. Altfel doar generalizam nejustificat.

b) răspândirea unor astfel de materiale nu numai că nu a păgubit material, dar încurajează vânzarea de carte. Când citeşti o pagină, două…nouă, dintr-o carte citată la nivel online, cititorii prind apetit pentru acea carte şi nu puţini au fost cei care au cumpărat cărţi. Iar asta se datorează faptului că le-au cunoscut conţinutul prin intermediul unor site-uri care au postat parte din conţinut. Este ca la degustarea caşcavalului, salamului din super-marketuri.

5) Misiunea online-ului ortodox nu se reduce doar la creaţia personală aşa cum nu se reduce doar la copy-paste. Poate nu aţi susţinut lucrul acesta, însă lăsaţi impresia că la asta ar trebui să se rezume online-ul ortodox: „creaţie personală”. Însă misiune s-a făcut, se face şi se va face în continuare cu texte ale Sfinţilor Părinţi copiate grosso modo. Că nu trebuie să se facă abuz de asta, este altceva. Cât au înţeles din acele texte, resposabilii cu postarea….este o problemă personală a lor şi consider că nu avem dreptul să interpretăm, altfel ne facem judecători peste oameni.

Mă bucur că Dumnezeu va dat har ca să scrieţi lucrări teologice, să faceţi studii serioase prin care să ne dinamizaţi înspre iubirea de Dumnezeu şi Biserică, dar mă doare că minimalizaţi munca celor care se străduiesc cu copy-paste. Sunt şi eu de acord că a venit timpul să dăm mai mult din noi, ca să arătăm ceea ce am asimilat în mai bine de 10 ani de online, dar asta nu înseamnă să reducem scrierile sfinţilor la cantitate neglijabilă. Cred că ar trebui să combinăm în armonie scrierile sfinţilor cu creaţiile personale: nici prea mult de la unii, nici prea puţin de la alţii.

6) Nu sunt de acord cu opinia dumneavoastră cum că: „Nu trebuie să confundăm arhivarea de date cu proiectul personal.” deoarece:

a) arhivarea datelor într-un site poate fi proiectul personal al cuiva la nivel online, chiar dacă nu implică un efort de creaţie teologică.

b) chiar şi arhivarea datelor într-un site implica un minim proces de creaţie: crearea grafică a site-ului, organizarea datelor.

c) se simte nevoia proiectelor personale de creaţie mai mult, e drept aceasta, dar să excludem proiectele personale de arhivare nu se justifică deoarece şi acestea ne vor folosi foarte mult.

Spre final, aş vrea să vă încredinţez de faptul că nu am dorit să vă fac inima amară cu unele opinii diferite. N-aş vrea să vă consumaţi mai mult decât trebuie pentru faptul că unii oameni din online-ul ortodox nu se schimbă (acolo unde greşesc) pe cât de repete ar fi de dorit. Doar prin exemplul personal şi prin multă răbdare se poate schimba ceva. Poate ar fi cazul să încercaţi să vă apropiaţi de cei pe care i-aţi criticat atât de mult (care şi cum se poate).

Vă pomenesc în rugăciune aşa cum îi pomenesc şi pe toţi cei cu care nu vă înţelegeţi defel, şi mă rog ca Dumnezeu să ne lumineze şi să ne îndrepteze pe toţi, ca toţi să fim „una”, după dorinţa Mântuitorului Hristos.

————-
Pentru că vă urmăresc aproape zilnic și pentru că subiectul principal este “ce avem de făcut în viitor și cum să îmbunătățim ceea ce am făcut fiecare până acum”, am să vă mărturisesc următoarele lucruri de îmbunătățit la munca cu care vă trudiți clipă de clipă.

Dincolo de aprecierile pe care vi le-a adresat Claudiu de-a lungul timpului și cu care am fost și sunt în deplin asentiment, consider că s-au strecurat și inerentele neputințe omenești:

a) Site-ul TPA trebuie promovat mult mai bine deoarece informația pe care o conține este enormă și actuala organizare informațională, dar și grafică…vă dezavantajează mult. Sunt destule lucruri la partea grafică și organizatorică ce pot fi mult îmbunătățite.

b) Încercați să reduceți lungimea articolelor care au dimensiunile tipului “bloc de text”. Blocurile mari de text descurajează cititorii în a mai parcurge (tot) textul. Eu însumi am renunțat de multe ori să mai citesc un articol când i-am văzut lungirea prea mare pentru răbdarea și timpul de atunci. Încercați să segmentați articolele dacă depășesc două pagini de A4. Psihologic, articolele mici sunt mai ușor de receptat, ciar dacă fac parte dintr-o serie.

c) Vă rugăm să nu mai tratați subiectul “pornografie” cu atâta dezinvoltură, deoarece păgubiți cititorii. Dumnezeu va dat mult har să nu vă smintiți ușor, dar cititorii dumneavoastră s-au smintit si se smintesc ușor din pricina “cazierului” personal din trecut. Patima desfânării creează obiceiuri reflexe greu de vindecat, iar atunci când lumea vă citește abordarea atât de detaliată/necenzurată, cuvintele acelea citite, odată asimilate în minte, se transforă în mod reflex în imaginații/senzații trupești. Rugăm mai multă reținere/cenzură la tratarea acestui subiect.

Cam acestea au fost o parte din gândurile pe care am să vi le împărtășesc.

Sărut-mâna!

PS: rog iertare pentru faptul că v-am răspuns atât de târziu.

***

Articol primit ca și comentariu.

Pachetul de memorare (21-22)

Pagina a 21-a

Adjectivul (latin) la declinarea I și a II-a e identic cu substantivul.

*

Dec. a III-a parisilabică

M. și F.

sg. N. is, G. is, D. i, Ac. em, Abl. i, V. is

pl. N. es, G. ium, D. ibus, Ac. es, Abl. ibus, V. es

Identic cu substantivul în afară de Abl. sg.

N.

sg. N. e, G. is, D. i, Ac. e, Abl. i, V. e

pl. N. ia, G. ium, D. ibus, Ac. ia, Abl. ibus, V. ia

Identic cu substantivul.

*

Declinare a III-a imparisilabică

Au o singură terminație la toate genurile.

Se declină ca substantivele parisilabice.

M. și F.

sg. N. -, G. is, D. i, Ac. em, Abl. i, V-

pl. N. es, G. ium, D . ibus, Ac. es, Abl. ibus, V. es

N.

sg. N -, G. is, D. i, Ac. -, Abl. i, V-

pl. N. ia, G. ium, D. ibus, Ac. ia, Abl. ibus, V. ia

*

Nu există adjective de declinarea a IV-a și a V-a.

Pagina a 22-a

Adjectivele cu trei clase:

1. clasa I cu 3 terminații: M: -us / -er; F: -a/ -ra; N. -um/-rum

2. clasa a II-a cu 2 terminații: MF -s/ N: -e

M: -er; F. -ris; N. -re :pentru 13 adjective avem 3 terminații de declinarea a III-a.

Se declină după declinarea a III-a parisilabică, afară de Abl. sg. -i.

3. clasa a III-a cu o singură terminație: MFN : audax, diligens, fiind de declinarea a III-a imparisilabică ca formă.

Se declină tot după declinarea a III-a parisilabică.

*

Gradele de comparație (ale adjectivului latin)

1. pozitiv = forma dicționarului

2. comparativul = genitivul singular fără terminația sa + -ior (MF) sau -ius (N).

Comparativul se declină ca substantivul imparisilabic de declinarea a III-a.

3. superlativul = genitivul singular fără terminația sa + -issimus (M), -issima (F) și -issimum (N).

Dacă N. sg. al masculinului e în -er, se păstrează er + -rimus (M), -rima (F) și -rimum (N).

Superlativul se declină ca un adjectiv de clasa I cu 3 terminații.

Avem și superlative în -limus (M), -lima (F) și -limum (N).

Pachetul de memorare (19-20)

Pagina a 19-a

Verbele defective (în limba latină) sunt cele care nu au forme pentru toate modurile și timpurile.

Sunt de două categorii:

I: patru verbe numai de perfect și la timpurile derivate din el:

1. memini, -isse = îmi amintesc

2. odi, odisse = urăsc

3. novi, novisse = cunosc

4. coepi, coepisse = am început.

Traducem perfectul prin prezent, mmcp prin imperfect și viitor II prin viitor I.

II: folosite la numai câteva persoane de la anumite moduri și timpuri:

1. aio = zic, afirm

2. inquam = zic

3. fari = a spune, a vorbi / are imperativul prezent: fare! =vorbește!, spune!

4. quaeso = vă rog

5. ave = fi sănătos, te salut

6. salve = salutare

7. vale = rămâi sănătos

aisne = zici oare? (se scurtează aisne în ain); aiens = care zice (participiu prezent).

*

Forme izolate

quaeso, quaesumus = vă rog/ vă rugăm

ave, avete, aveto = fi sănătos!, te salut!

salve, salvete, salveto = salutare! bine te-am găsit!

salvebis (viitor) și salvere (la infinitiv)

vale, valete = rămâi sănătos!/ rămâneți sănătoși!

valere (infinitiv)

*

Verbele unipersonale sunt numai pentru persoana a III-a sg.

Ele exprimă:

1. fenomene ale naturii și nu au un subiect

Ex:

fulgurat = fulgeră

fulminat = trăznește

pluit = plouă

igelat = îngheață, geruiește

hiemat = iernează

ningit = ninge

Pagina a 20-a

tonat = tună

2. un sentiment

Ex:

miseret = mi-e milă

pudet = mi-e rușine

taedet = mi-e silă

paenitet = mă căiesc

Aceste verbe cer ca persoana care simte acest sentiment să stea în Ac. iar motivul sentimentului în G.

Ex: Hominem misericordem miseret pauperum / Omului milos îi e milă de cei săraci.

Dacă motivul sentimentului este exprimat printr-un verb, atunci acela e la infinitiv.

Ex: Puerum sedulum pudet non discere lectiones / Băiatului silitor îi e rușine să nu învețe lecțiile.

3. alte categorii:

decet = se cuvine

libet = place

licet = este îngăduit

interest = interesează

contingit = se întâmplă

opportet = trebuie

necesse est = este nevoie

4. Tot verbe unipersonale sunt și cele întrebuințate la pers. a III-a sg. a formei pasive. Subiectul acestor verbe e o propoziție.

Ex: Naratum regem crudelissimum fuisse / Se povestește că regele a fost foarte crud/rău.

Praedicationes (vol. 1) [8]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Predică la Duminica a 9-a după Rusalii [Mt. 14, 22-34] (Umblarea pe marePotolirea furtunii)

Iubiţii mei[1],

după cum ştim cu toţii, e foarte uşor să te afunzi în apa grijilor deşarte şi e foarte greu să stai deasupra apei, deasupra grijilor care te împresoară din toate părţile.

E foarte greu să nu te afunzi atâta timp cât nimeni nu ne ajută, cât nimeni nu ne sprijină.

În duminica de astăzi, Domnul ne vorbeşte despre cum să dăm sprijin cuiva, despre ajutorul pe care trebuie să îl dăm celor care sunt în aceleaşi dureri ca ale noastre.

Sfântul Petru se îndreapta spre Domnul pe valurile rebele ale mării. Privea spre El şi mergea spre El. Însă privind vântul, puterea vântului [v. 30], a început să se scufunde.

Pentru că s-a îngrijorat mai mult decât trebuia, pentru că a maximalizat puterea vântului, nu a mai putut să meargă drept ci a început să se afunde în grijă şi, deopotrivă, în valuri.

Viaţa noastră are prea multă grijă în conţinutul ei. Prea multă grijă, prea multă teamă. În locul rugăciunii, al bucuriei de Dumnezeu şi de viaţă, de frumosul vieţii preferăm mai degrabă să ne umplem capul cu tot felul de strategii despre viitor.

Care viitor? Viitorul nu e în posesia noastră, ci el este un dar al lui Dumnezeu ca şi viaţa de acum, din prezent.

Ce folos am din frică, din teama de viitor? Penru că una e să fim prevăzători şi alta e să fim panicarzi.

Sfântul Petru se afunda când şi-a făcut griji şi frici, când şi-a inventat griji şi frici.

De fapt nouă nu ne e frică de viitor [pentru că nu ştim cum va fi viitorul nostru personal şi viitorul global al lumii pe care vom apuca să îl trăim] ci ne inventăm o frică de viitor, prevăzută pentru viitor.

Academicianul Eugen Simion[2], într-o prefaţă despre poetul Geo Dumitrescu[3], vorbea despre cei care inventează apocalipse, despre cei care inventează frici cosmice, scenarii lugubre, macabre.

Unii inventează teorii catastrofice globale, alţii personale. Cei care îşi imaginează viitorul în negru, panicarzii individualişti, nu văd deasupra sau în viaţa lor mâna lui Dumnezeu, purtarea Sa de grijă.

Unde Îl expulzăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, dacă ne imaginăm, dacă concepem un viitor fără El? Cine poate să ne dea un viitor fără El? Sau, cum spunea psalmistul: De la faţa Ta unde voi fugi? [Ps. 138, 7].

Domnul mergea pe ape în mijlocul furtunii. Sfinţii Apostoli s-au înspăimântat şi au strigat de spaimă, crezând că e nălucă [v. 26]. În versiunea grecească Nestle-Aland a textului de la Matei avem de-a face cu Fantasma, cu un Ghost, cu un Duh. Li s-a părut că e un Duh pentru că nu-şi închipuiau un om mergând pe ape.

De ce a mers Domnul pe ape? Pentru ca ei să confirme că El este Fiul lui Dumnezeu, v. 33. Ei I s-au închinat şi au mărturisit că e Fiul lui Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu e mai presus de toate legile pe care El le-a pus în univers şi pentru că toate ascultă de Sine.

Noi credem astăzi în meteorologie, adică în forma seculară şi deformată cu totul a providenţei dumnezeieşti. Părinţii noştri credincioşi voii lui Dumnezeu credeau că ploaia şi seceta, zăpada şi căldura, adică sărăcia şi prosperitatea sunt date de către Dumnezeu spre folosul sau spre pedeapsa noastră.

Însă astăzi noi credem, mai degrabă, în previziuni meteo, discreditând pe Cel care stă deasupra tuturor norilor, a curenţilor de aer şi a posibilităţilor de formare a cutremurelor sau a uraganelor.

Tradiţia rugăciunilor pentru ploaie şi ascultarea rugăciunilor şi a pocăinţei noastre de către Dumnezeu strică uneori previziunile meteo, care sunt calcule matematice pur umane.

La fel rugăciunile de ferire de cutremure, de alungare a demonilor, de zămislire de prunci sau de vindecare de boli îi uimesc pe cei necredincioşi şi îi veselesc pe cei credincioşi.

Acolo unde Dumnezeu modifică traiectoria vieţii, a bolii, a climei se observă că Dumnezeu merge peste ape, pe deasupra tuturor stihiilor, ca Unul căruia nimic nu I Se împotriveşte.

Dacă nu am trăit minuni în viaţa noastră nu ştim cum e să mergi pe deasupra apei. Viaţa noastră însă e plină de minuni, fapt pentru care nu mai ştim de care să ne minunăm mai degrabă şi mai mult.

Harul lui Dumnezeu ne ridică din moarte de fiecare dată, după puţină pocăinţă. Pe fiecare zi primim semne dumnezeieşti ale iubirii Sale faţă de noi şi ale Sfinţilor Săi.

Prin rugăciunile Bisericii se fac multe minuni, negrăite minuni. Însuşi Domnul vine la noi şi Se dă pe Sine drept mâncare şi băutură…Ce minune mai mare vreţi decât aceasta?

Putem oare să înţelegem minunea fără să ne bucurăm de ea, fără să fim prea bucuroşi? Şi care e minunea cea mai mare pentru noi, decât cea care ne vizează, care ne schimbă viaţa?

Minunile evidente, e adevărat, sunt pentru oamenii tari la inimă, pentru oamenii care au nevoie de supraexplicitarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Minunile la vedere sunt pentru cei groşi la inimă.

Minunile tainice, minunile care ne schimbă continuu sunt însă cele care ne vindecă neputinţele interioare, marile noastre boli personale.

Sfântul Petru era lângă Domnul. Nu departe de El. Şi totuşi s-a coborât în grijă. Când a strigat după ajutorul Său, când s-a lepădat de grija deşartă, a văzut că Domnul era acolo, ca şi mai înainte, şi că nu există niciun motiv de panică.

Furtuna aceea era îngăduită de către El.

Când s-a suit în corabie vântul s-a potolit şi odată cu el şi marea, v. 32.

Când marea s-a liniştit, când grija deşartă a pierit din inimă a rămas numai Domnul şi liniştea, pacea Sa.

Grijile şi durerile noastre, ispitele noastre, toate durerile noastre sunt un taifun într-un pahar de apă.

Când suntem în mijlocul lor credem că aşa o să ne fie veşnic. Când ele se duc şi rămâne marea inimii noastre într-o tăcere profundă, observăm că temerile noastre au fost puerile. Au fost temeri de ţânci, de copii de ţâţă şi nu de oameni maturi.

În mijlocul durerilor, al bolii şi al ispitelor nu trebuie să uităm că nimic nu ne omoară, pentru că Dumnezeu nu îngăduie o ispită mai presus de puterile noastre [I Cor. 10, 13].

Ispitele ne călesc fiinţa, ne umplu de răbdare, de măsură, de încredinţare în mila lui Dumnezeu. Treaba e să nu dezertăm tocmai când trebuie să luăm cununa răbdării noastre.

Walter Mehring[4], un critic de artă expresionist[5] de la începutul secolului trecut, spunea că un pictor bun este „un spin în ochi” [6] pentru contemporanii săi.

Am recitit de curând unele pasaje din carte, despre impactul artei expresioniste, cubiste[7] şi suprarealiste[8] la începutul secolului al XX-lea.

Imaginea sa despre pictorul bun, despre pictorul care ştie să dezvăluie ceea ce alţii nu vor să vadă, cred că este o imagine proprie şi pentru cel care propovăduieşte astăzi credinţa ortodoxă.

A vorbi despre adevărul mântuirii oamenilor şi a trăi în sfinţenie înseamnă să fii un ghimpe în ochii celor cu viaţă lejeră.

Stai în ochii lor. Îi mustri prin ceea ce eşti tu. Persoana ta îi face să se întrebe de ce nu sunt şi ei la fel ca tine. Iar reflecţia creează neplăceri interioare.

Dacă nimeni nu mai vorbeşte despre adevăr, despre dragoste, despre feciorie, despre cuminţenie, despre delicateţe, despre cuviinţă, despre cinste…oamenii le uită, dacă nu le practică. Ce nu practicăm uităm. Iar ceea ce uităm şi ceea ce nu practicăm ni se par lucruri banale, demne de dispreţ, deşi, odată, ele au fost elemente fondatoare ale fiinţei noastre.

Există copii fără ruşine, fără cuminţenie, fără feciorie? Şi cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, vor să se dispenseze de aceste calităţi pentru ca să nu se facă de ruşine.

Dau ruşinea bună pe ruşinea perversă.

Însă odată ce pierdem calităţile, virtuţile care ne asigurau fericirea, adică cuminţenia, fecioria, simplitatea, delicateţea etc., devenim tot mai singuri, tot mai blazaţi, tot mai incoerenţi cu noi înşine. Ajungem să detestăm tocmai ceea ce ne face bine şi tânjim după ceea ce ne distruge.

Păcatul ne afundă în nesimţire, în necunoaştere, în uitare. Ne punem capac, ne închidem în propriul nostru mormânt pe măsură ce ne adunăm păcate.

Orice faptă bună, orice spovedanie, orice ieşire din mormântul pe care ni-l zidim cu propria noastră lipsă de înţelepciune înseamnă o înviere.

Dacă Sfântul Petru intra în apă, dacă se afunda, murea. Însă el a primit o mână de scăpare, mâna Lui, care era mereu cu el şi a fost mustrat pentru puţina credinţă şi îndoială [v. 31]. De aici şi legitima noastră cerere, ca Dumnezeu să ne sporească credinţa, lucru care ne retează îndoielile, falsele îndoieli.

De ce ne temem? De cine ne temem? Ne temem de draci, de eşec, de boală, de moarte, de sărăcie…Adică ne temem de lucruri care sunt îngăduite de Dumnezeu.

Tocmai pentru că avem puţină credinţă, o credinţă cu îndoieli, de aceea avem și temeri, panici, micime de suflet.

Un prieten cu credinţă puţină sau un soţ cu credinţă puţină e gata să te vândă pentru ca să îi fie mai bine. Dar cum să îi fie mai bine dacă nu mai are pe cel care îl iubea şi îl susţinea în nevoi, în dureri sau în bucurii?

Credinţa puţină, fără râvnă, cerebralizată, schematizată, în care conştiinţa se atrofiază repede e credinţa care nu îndrăzneşte până la capăt în Dumnezeu.

Sfântul Petru a mers pe ape cât a îndrăznit în purtarea Lui de grijă. Cât timp a crezut în imposibilul posibil, în ajutorul Său, a mers bine, a mers deasupra.

Dar când nu a mai crezut că imposibilul de la om e posibil la Dumnezeu atunci s-a scufundat în părerea de sine, în singurătatea de sine, care, atunci când devine cronică, strigă către Dumnezeu pentru scăpare, pentru ajutor. Şi bine face că face aşa! Măcar în al 11 ceas, pe patul morţii, să strigi către El, ca să faci imposibilul posibil.

Vă dorim o zi binecuvântată de Dumnezeu cu bucurii tainice, duhovniceşti şi o săptămână extrem de frumoasă.

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea pacea şi bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

Predică la Schimbarea la Față a Domnului [6 august]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul[9],

praznicul prealuminat al Schimbării la Faţă a Domnului de anul acesta, după adormirea Pariarhului Teoctist al României[10], are un aer aparte.

Ne-am schimbat adânc în aceste zile, ne-am răscolit în fiinţa noastră, ne-am umplut de o mai mare conştientizare a rolului şi a modului de a fi al unui creştin ortodox în lume.

Am înţeles că nu păcatul ne schimbă în bine, că nu el ne ajută, ci bunătatea, curăţia, sfinţenia sunt cele care ne transformă la înfăţişare, care ne înduhovnicesc din lăuntrul nostru.

Nu ştiu ce perspectivă ar fi mai proprie în acest moment: să vedem evenimentul mântuitor, hristologic de pe Tabor în sine sau să unim acest eveniment al iconomiei mântuirii cu evenimentele pe care noi le trăim în aceste momente?

Cred că ar trebui să facem o sinteză a amândurora.

În timpul slujbei de înmormântare a Părintelui Patriah am trăit pacea unei vieţi care urcă mereu pe noi trepte de înduhovnicire, cu greutăţi pe care nu le spune multora.

Am trăit pacea vieţii sale, cu harul lui Dumnezeu, alături de durerea celor care l-au iubit şi au venit, într-un număr masiv, să şi-o manifeste.

Am fost atent, cu precădere, la oamenii care l-au iubit şi care trăiau suferinţa despărţirii de Prea Fericirea sa.

Această durere ne învaţă că urcarea pe munte, că iubirea şi mergerea în iubire alături de cineva înseamnă să te bucuri dar şi să suferi împreună cu el.

Sfinţii Apostoli, cei trei, au fost luaţi de către Domnul şi urcaţi într-un munte înalt: în muntele curăţirii de patimi, pentru ca să vadă cum Se schimbă El la înfăţişare în faţa lor.

În Mt. 17, 2 avem pe metemorfoti ca să vorbim de schimbarea, transfigurarea înfăţişării Domnului.

Noi vorbim despre schimbarea Sa la faţă, însă, în fapt, nu numai faţa Sa s-a schimbat ci întreaga Sa umanitate.

Întreaga Sa umanitate S-a umplut de lumină, lucru care rezultă din textul scriptural: „S-a schimbat la înfăţişare înaintea lor şi faţa Sa a strălucit ca soarele, iar veşmintele Sale s-au făcut albe ca lumina”[Mt. 17, 2, cf. v. gr. a lui Nestle-Aland[11]].

Comparaţiile din textul de la Matei, ca şi cele de la Marcu şi Luca, nu reprezintă echivalenţe.

Faţa Sa era foarte luminoasă, părea a fi un soare iar veşmintele sale păreau a fi ca lumina de albe. Însă lumina dumnezeiască care izvora din persoana Domnului a fost şi este mai presus de orice echivalenţă umană.

Noi vorbim în termeni umani şi de aceea Sfinţii Evanghelişti au comparat faţa Lui plină de lumină cu soarele, pentru că în sistemul nostru de referinţă soarele e cel mai puternic exemplu de strălucire. Însă faţa Lui strălucea mai presus decât orice strălucire pământească.

Tocmai de aceea în troparul praznicului aflăm textul: „arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea”. Pentru că nu au văzut lumina lui Dumnezeu în mod absolut, ci după puterea şi sporirea lor duhovnicească.

Din cercetările noastre scripturale a rezultat faptul că realitatea metamorfozei/a transfigurării trupului se regăseşte în mod explicit în Scriptură numai în cele trei pericope ale Schimbării la Faţă: Mt. 17, 2; Mc. 9, 2 şi Lc. 9, 29.

În textul grecesc avem de-a face cu exprimarea unei transfigurări totale a trupului lui Hristos în faţa Ucenicilor, care a fost percepută în mod extatic şi nu cu ochii fizici.

Textul românesc exprimă prin schimbare nu o alterare sau o depreciere a feţei sau a trupului lui Hristos, adică o experienţă negativă, ci o umplere de slava dumnezeiască a trupului Său şi cea mai pozitivă experienţă umană, experienţa prin excelenţă.

Împlinirea omului este umplerea lui de lumină dumnezeiască.

Sfinţenia este o umplere a noastră de har, de lumină necreată, de lumina lui Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu.

Evenimentul Schimbării la Faţă îşi are importanţa capitală în mântuirea noastră, prin aceea că ne arată cum trebuie să fie omul, unde trebuie să ajungă.

Sfinţenia nu este un deziderat, un ideal perpetuu, o fata morgana pe care nu o putem atinge nicidecum, ci este o realitate în fiinţa noastră, dacă suntem în lumina lui Dumnezeu. Cei care au sfinţenia au şi experienţa luminii lui Dumnezeu în fiinţa lor, ca o realitate trăită personal, trăită cu toată bucuria şi cutremurarea.

Praznicul de astăzi este cel care ne diferenţiază fundamental de orice altă biserică sau cult.

Biserica adevărată este acolo unde se experiază lumina lui Dumnezeu şi unde sfinţenia este o realitate personală dar trăită în trupul Bisericii, ca mădular viu al Bisericii.

Pasajele scripturale ale Schimbării la Faţă nu pot fi interpretate nicidecum simbolic sau fantezist.

Sfinţii Apostoli au văzut slava veşnică a Fiului lui Dumnezeu strălucind din dumnezeirea Sa prin trupul Său.

Persoana Sa era un centru iradiant de lumină pentru ei şi este centrul iradiant de lumină dumnezeiască al întregii lumi, ca Cel ce este Lumina lumii, Care străluceşte în lume şi luminează pe tot omul care se naşte [In. 1, 9].

În Sfânta Icoană cu care am prefaţat acest cuvânt al nostru se observă că lumina necreată care izvorăşte din trupul Domnului e pictată în negru şi albastru şi nu e albă sau galbenă.

Din punct de vedere iconografic nu e nicio eroare şi nicio neştiinţă a textelor evanghelice.

Taina pictării în culori închise a luminii care izvorăşte din trupul lui Hristos constă în aceea, că iconarul a vrut să exprime faptul că lumina dumnezeiască este cu neputinţă de cuprins cu mintea şi cu inima şi cu fiinţa noastră în întregime, că ea este taină negrăită şi neînţeleasă chiar şi când o vedem şi că nu poate fi cuprinsă de noi chiar dacă o experiem.

Lumina pe care o vedem în mod extatic, în extaz, ne apropie de Dumnezeu dar apropierea de El nu e niciodată o epuizare a înţelegerii Sale şi a luminii care izvorăşte din Sine.

Răspunsul Sfântului Petru este răspunsul unui om plin de bucurie, bulversat de măreţia vederii luminii dumnezeieşti.

Umbrirea lor de norul luminos al slavei dumnezeieşti şi glasul Tatălui îi fac să cadă pe feţele lor, spune textul grecesc, pentru că erau înspâimântaţi, înfricoşaţi foarte de frumuseţea vederilor dumnezeieşti.

Nu erau panicaţi, ci cutremuraţi!

Cum să îţi fie bine într-un anume context şi, în acelaşi timp, să vrei să o iei la fugă?!

Înspăimântarea, cutremurarea lor nu are nuanţe horror ci nuanţele unei bucurii cutremurătoare, ale unei bucurii imense.

Domnul le-a arătat dumnezeirea Sa. Le-a reconfirmat faptul că El este Fiul lui Dumnezeu (pentru ca să creadă acest lucru fără niciun dubiu) şi că drumul Său este spre Cruce, cf. Lc. 9, 31: Moise şi Ilie se arată în slavă şi „vorbeau despre ieşirea [exodon] Sa, care avea să se împlinească în Ierusalim”.

Moartea în Scriptură apare ca ieşire, mutare, adormire, trecere…De aceea avem rugăciuni la ieşirea sufletului şi îi numim pe cei morţi cu titlul de adormiţi, pentru că, în esenţă, moartea este un somn al trupului, pe când sufletul e viu.

Noi nu propovăduim o trecere în nefiinţă a omului sau o moarte eternă, ci la noi moartea e gândită în termeni temporari, pentru că noi „aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”, ce va fi.

Învierea morţilor se va petrece la transfigurarea lumii acesteia, transfigurare arătată astăzi în trupul Domnului.

Învierea tuturor acelora care au trăit pe acest pământ va fi un eveniment mondial compleşitor pentru că oamenii vor învia în trupuri transfigurate.

Numai că unii vor fi plini de lumina lui Hristos, pe când alţi vor fi fără prezenţa ei în fiinţa lor. Distincţia dintre unii şi alţii va fi evidentă pentru toţi.

Venirea Domnului întru slavă va fi un eveniment perceput de către toţi, un eveniment planetar şi la fel va fi şi învierea morţilor, cât şi Judecata finală.

Transfigurarea lumii a început deja, a început în fiinţa noastră, numai că atunci va fi evidentă pentru toţi.

Măreţia acestui praznic constă în aceea că a anticipat starea noastră întru slavă, ne-a arătat cum vor fi Sfinţii cu Dumnezeu.

În slava dumnezeiască au apărut Sfântul Moise[12], adormit, şi Sfântul Ilie[13], mutat în car de foc la ceruri.

Prin aceasta s-a arătat că Sfinţii adormiţi cât şi cei care nu au murit ci au trecut în veşnicie fără să moară, ca Sfântul Enoh şi Sfântul Ilie, sunt cu Dumnezeu, sunt vii şi nu morţi, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi nu al morţilor [Mt. 22, 32].

Dumnezeu S-a arătat pe Tabor, ca şi la Iordan, ca Dumnezeu treimic: ca Tată, ca Fiu şi ca Sfânt Duh, ca Dumnezeu tripersonal viu din veci.

Orice teorie aberantă despre Dumnezeu, ca Dumnezeu nepersonal, ca Dumnezeu esenţă, ca Dumnezeu mort sau care se confundă cu lumea cade în faţa teofaniei de pe Tabor.

Aici Dumnezeu Se arată ca Dumnezeu cutremurător de frumos şi de bun, ca Dumnezeu al iubirii, ca Dumnezeu treimic, ca Dumnezeu Căruia Îi pasă de mântuirea oamenilor, Care doreşte mântuirea oamenilor şi Care prin întruparea Sa nu e mai puţin Dumnezeu, ci dimpotrivă a ridicat umanitatea Sa la cea mai înaltă treaptă de îndumnezeire.

Lecţia Taborului este lecţia sfinţeniei.

Şi lecţia sfinţeniei este următoarea: ne sfinţim şi ne umplem de viaţă dumnezeiască, pentru că Dumnezeu e viu şi ne umple de viaţa Sa.

Dumnezeu este inepuizabil de bun şi de făcător de sfinţenie, este atoatecunoscător, atoateînfrumuseţător, atoateîmplinitor, mai presus de orice sfinţenie şi desăvârşire.

Viaţa duhovnicească, sfinţită este posibilă, e o realitate personală, care se dobândeşte prin unirea cu slava lui Dumnezeu, care iradiază din Dumnezeul treimic, adică dintr-o realitate tripersonală, căci trei persoane împărtăşesc, au în comun aceeaşi fiinţă.

Noi ne personalizăm prin vederea slavei Sale pentru că vedem lumina personală a Treimii.

Vederea lui Dumnezeu nu ne face să ne pierdem identitatea ci, dimpotrivă, să ne întărim identitatea prin puterea şi curăţia harului dumnezeiesc.

Păcatul ne depersonalizează, ne face mai puţin oameni sau brute. Fapta bună ne umple de unitate interioară, de simplitate.

Vederea luminii divine ne simplifică, ne unifică puterile sufletului şi ale trupului nostru, ne face să fim făclii aprinse din lumina cea veşnică.

Cine crede că aceste cuvinte sunt metaforice se înşală!

Îndreptarea, mântuirea, sfinţenia sunt realităţi personale, trăite amplu, plenar în fiinţa noastră şi nu sunt realităţi metaforice, de nivel lingvistic.

În aceasta constă marea despărţire între cei care cunosc paşii spre mântuire şi cei care fabulează despre ei: mântuirea e o realitate de care ne bucurăm încă de acum şi nu este un ideal, o realitate probabilă sau indefinită!

Singur Luca face din Schimbarea la Faţă un eveniment care a dus, din punct de vedere istoric şi al tainei iconomiei mântuirii, spre Cruce.

Însă evenimentul dumnezeiesc al Taborului nu proiecta persoana lui Hristos numai până la Cruce, ci până în veşnicie, pentru că Crucea nu era punctul ultim al iconomiei mântuirii, ci doar un punct de trecere.

Punctul ultim era urcarea umanităţii Sale de-a dreapta Tatălui, asta pentru Sine iar pentru noi punctul ultim este ajungerea tuturor întru slava Sa.

Praznicul Schimbării la Faţă, ca unul care se află întotdeauna în Postul Adormirii Maicii Domnului[14], ne vorbeşte despre moartea care ne face vii, despre moartea faţă de voile trupului pentru ca să trăim după voia Duhului dar şi despre moartea care e plină de nemurire, de viaţă.

Când a fost lăsat trupul Părintelui Patriarh în mormânt am cântat cu toţii, în mijlocul verii, troparul Paştilor, cântând despre biruinţa vieţii asupra morţii, despre biruinţa lui Hristos, Dumnezeul nostru, asupra morţii, a diavolului şi a păcatului.

Nici aici nu a fost nicio greşeală!

Învierea e sensul vieţii noastre şi nu moartea.

Părintele profesor Alexandru Stan[15], într-o emisiune TV prilejuită de adormirea Părintelui Patriarh, vorbea despre cât de impropriu este pentru un creştin să vorbească despre moarte, mai ales pentru un monah.

Sensul vieţii noastre, de la Botez, nu mai este moartea, ci învierea şi viaţa. Căci, după cum spunea Preadumnezeiescul şi Preafrumosul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” [Gal. 2, 20].

Viaţa creştină autentică e plină de nemurire, de bucurie, de împăcare.

Am remarcat şi aţi remarcat cu toţii, că în aceste zile mulţi au vorbit despre Părintele Patriarh Teoctist ca despre omul blândeţii, al înţelepciunii, al echilibrului.

Frumuseţea persoanei înduhovnicite e frumuseţea echilibrului, a maiestuozităţii smerite. Dacă ştii să faci rai în tine şi în cei din jurul tău, dacă ştii să primeşti în inima ta şi lângă tine oameni care să se bucure că te-au întâlnit, care să se minuneze de roadele dragostei, ale blândeţii şi ale dragostei tale, atunci, fără doar şi poate, eşti locuit de slava lui Dumnezeu, care îi uneşte pe cei de departe şi îi uşurează de neînţelegeri şi de neiubire pe cei de aproape.

Trebuie să ne uşurăm unii altora poverile sufletului şi ale trupului, ale programului zilnic. Trebuie să învăţăm să ne vedem mai adânc, mai frumos, mult mai esenţial.

Dacă ne vedem numai depărtaţi pe unii de alţii, dacă nu simţim că avem nevoie de toţi pentru ca să fim plini gândim sectar şi nu în Duhul Bisericii ecumenice şi soborniceşti, adică nu având grija ca „toţi să fie una” [In. 17, 21].

Trebuie să ne ostenim să trecem peste limitările personale, naţionale, peste înţelegerile care despart.

Până nu vom respira iubirea care înmulţeşte pacea şi bucuria între oameni, vom fi tot mai singuri, tot mai trişti.

Fie ca Domnul slavei să vă bucure întru Schimbarea Sa la Faţă şi fie ca şi noi să avem o faţă tot mai plăcută pentru alţii, tot mai dorită.

Pentru mine, cea mai mare bucurie este faţa care îmi zâmbeşte şi mă iubeşte prin Duhul lui Dumnezeu. Prin ea, eu aflu viaţa, pentru că ea însăşi a aflat viaţa.

Să găsim cu toţii viaţa cea veşnică, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este cinstea, slava şi puterea, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul şi atotcuratul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Predică scrisă în data de 28 iulie 2007.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Simion.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Walter_Mehring.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Expresionism.

[6] Walter Mehring, Pictură excomunicată. Despre pictori, cunoscători şi colecţionari, trad. şi cuvânt introductiv de Victor H. Adrian, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 17.

[7] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cubism.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Suprarealism.

[9] A fost scrisă în data de 4 august 2007.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoctist_Ar%C4%83pa%C8%99u.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Novum_Testamentum_Graece.

[12] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Moise.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Ilie.

[14] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august15.htm.

[15] Idem: http://www.valahia.ro/old/faculties/teologie/stan.htm.

Opere complete (vol. 8) [29]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 409-414

***

[28 iulie 1979]

I

De ce și până când?!

*

Mi-ești Tată

și mă dai la câini!…

*

Legat de mâini și de picioare

mă ții, cu ochii-n soare,

să-Ți văd mărirea-n răsărituri

și în amiezi.

*

Iar mie-mi dai apusuri

ca să-mi stingă

lumina și credința,

că-atât mi-a mai rămas…

*

În bine și în rău

mi-ai dat ce n-am cerut

și n-am râvnit.

*

Ce poate doar în gânduri

și simțiri mi-a mijit

*

II

Din tot ce Te-am rugat,

din tot ce-am implorat

cu trudă și cu sânge –

deși urăsc cerșitul

Ți-am fost și cerșetor

dar nu Te-ai îndurat

de lacrimile mele.

*

Tu ai disprețuit

tot ce Ți-am dăruit

fierbinte și voios,

sfios sau umilit,

înfrânt și biruit

*

Nu-Ți trebuie credința,

nici înălțarea mea,

ci-n toate mă respingi.

*

Dar nu Te părăsesc!

*

Vreau să-Ți arăt că om,

– nicicum un Dumnezeu

sunt cel puțin acum

când Tu mă izgonești.

*

III

Și mă lovești, mă negi

[și sunt] mai bun, mai atașat de Tine

decât ești Tu de mine.

*

Adâncă mi-e durerea

*

E mai adâncă, cu mult,

ca dragostea de viață[1].

*

E ceasul greu…încât

nu-Ți pot cânta mărire.

*

Tu, Cel ce Ți-am cântat

pe când zdrobit eram

în trup și chinuit.

*

Dar azi Tu m-ai lovit

mai crunt decât crezui,

mi-ai dat cu barda-n spirit.

*

Încrederea-n cuvântul

sfințit al rugăciunii,

al făgăduinței Tale

mi-ai zdrobit-o în adâncu-mi.

*

IV

Nu eu Te judec, Tată,

ci Tu ai judecat

pe cei ce făuriră

cuvânt de rugăciune,

nădejdea și îndemnul.

*

Pe ei îi judeci, Tată!

*

Tu însuți sfarmi speranța

și rostul rugăciunii

și arderea credinței

din sufletele noastre,

lumina care arde-n

altar și lumânare,

pe când genunchi se pleacă

jertfindu-Ți grai, gândire,

simțire de argint.

*

O, dacă ne ești Tată

și Dumnezeu în ceruri,

de ce ne părăsești?

*

De ce ne lași ca să ne pierdem,

când Te-am slăvit

și Te iubim de-o viață?!…

*

Dar asta merităm[2]

***

Sfinții care au trăit viziuni și care au avut o putere spirituală deosebită au parcurs purificarea și au ajuns la lumină.

Lor le-a apărut întunericul în care se ascunde lumina. În miezul omului și dincolo de acest întuneric este Dumnezeu, Care nu Se confundă cu întunericul, pentru că din El izvorăște lumina necreată.

Iar lumina Lui este existență și nu este în același timp, pentru că este mai presus de este și nu este, pentru că e mai presus de lumină și întuneric.

În timpul vederilor extatice, lumina dumnezeiască parcă întinde spiritul pe plan material.

Există și dovezile științei care arată că energia vine din noapte/din întuneric. Însă în găurile negre se află izvorul materiei. Ele reprezintă și moartea dar și viața materiei și a energiei.

Și ele arată că materia și energia pot fi mai presus de materie și energie, adică un izvor al lor.

Aici vedem asemănarea dintre ce se petrece în spirit și ce se petrece în materie în ceea ce privește izvorârea luminii de dincolo de întuneric.

Pentru că Dumnezeu Tatăl, în mod necontenit și mai presus de viață și moarte și mai presus de întuneric și lumină strălucește în Fiul.

Iar lumina lui Dumnezeu străpunge întunericul pentru ca să țâșnească în sufletele noastre.

***

Concluzii

I

Coincidentia oppositorum[3].

Eternul cu caracteristici contradictorii.

Dur și subtil și elastic.

În secolul nostru avem cunoștință despre materie și antimaterie[4].

Galaxia ca o coroană și care are în interiorul ei energie.

Și dincolo de energie, găurile negre, ce sunt?! E materie și nu e materie și nici energie. E o formă necunoscută a materiei.

În concluzie, deși putem merge pe mai multe căi ajungem la aceleași rezultate.

Este și nu este.

În Biblie găsim că pe mai multe căi spirituale ajungem la Același Este și Nu Este. Pentru că Dumnezeu este o esență mai presus de orice dihotomie sau ambiguitate.

El este și nu este în același timp pentru că depășește întreaga existență.

Și e interesant că pe căi diferite ajungem să înțelegem că există similitudini între realitatea materiei și viața spirituală.

*

II

Am văzut filmul accelerării particulelor de materie și de energie.

E interesant însă că în experiențele mistice, spirituale, avute cu circa 15-20 de ani în urmă, când nu știam nimic despre această accelerare, am trăit-o în spirit.

Și parcurgeam cu viteza fulgerului distanțele…

Perioade mai lungi sau mai scurte…până mi se revela un cer nou, o nouă viziune sau o culoare nouă a luminii dumnezeiești.

Deci iată o altă similitudine între materie și spirit.

Materia e umbra spiritului sau concretizarea activității spiritului în nesfârșite stadii.

Materia se află și într-un atom dar și într-o galaxie.

În spirit[5] sunt două dimensiuni ale timpului și spațiului, și anume mărimea și durata, care nu contează.

Însă ambele demonstrează aceeași unitate a materiei și similitudinile cu ceea ce se petrece în spirit.


[1] Urmează în M un vers neterminat, care a fost tăiat: Nu te mai pot.

[2] Ultimul vers e scris cu creionul, mult mai târziu, pe când tot textul poemului a fost scris cu pix de culoare verde.

[3] În latină: coincidența contrariilor.

A se vedea:http://de.wikipedia.org/wiki/Coincidentia_oppositorum.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Antimaterie.

[5] În vederile extatice.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort