Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Predică la Duminica a 9-a după Rusalii [Mt. 14, 22-34] (Umblarea pe marePotolirea furtunii)

Iubiţii mei[1],

după cum ştim cu toţii, e foarte uşor să te afunzi în apa grijilor deşarte şi e foarte greu să stai deasupra apei, deasupra grijilor care te împresoară din toate părţile.

E foarte greu să nu te afunzi atâta timp cât nimeni nu ne ajută, cât nimeni nu ne sprijină.

În duminica de astăzi, Domnul ne vorbeşte despre cum să dăm sprijin cuiva, despre ajutorul pe care trebuie să îl dăm celor care sunt în aceleaşi dureri ca ale noastre.

Sfântul Petru se îndreapta spre Domnul pe valurile rebele ale mării. Privea spre El şi mergea spre El. Însă privind vântul, puterea vântului [v. 30], a început să se scufunde.

Pentru că s-a îngrijorat mai mult decât trebuia, pentru că a maximalizat puterea vântului, nu a mai putut să meargă drept ci a început să se afunde în grijă şi, deopotrivă, în valuri.

Viaţa noastră are prea multă grijă în conţinutul ei. Prea multă grijă, prea multă teamă. În locul rugăciunii, al bucuriei de Dumnezeu şi de viaţă, de frumosul vieţii preferăm mai degrabă să ne umplem capul cu tot felul de strategii despre viitor.

Care viitor? Viitorul nu e în posesia noastră, ci el este un dar al lui Dumnezeu ca şi viaţa de acum, din prezent.

Ce folos am din frică, din teama de viitor? Penru că una e să fim prevăzători şi alta e să fim panicarzi.

Sfântul Petru se afunda când şi-a făcut griji şi frici, când şi-a inventat griji şi frici.

De fapt nouă nu ne e frică de viitor [pentru că nu ştim cum va fi viitorul nostru personal şi viitorul global al lumii pe care vom apuca să îl trăim] ci ne inventăm o frică de viitor, prevăzută pentru viitor.

Academicianul Eugen Simion[2], într-o prefaţă despre poetul Geo Dumitrescu[3], vorbea despre cei care inventează apocalipse, despre cei care inventează frici cosmice, scenarii lugubre, macabre.

Unii inventează teorii catastrofice globale, alţii personale. Cei care îşi imaginează viitorul în negru, panicarzii individualişti, nu văd deasupra sau în viaţa lor mâna lui Dumnezeu, purtarea Sa de grijă.

Unde Îl expulzăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, dacă ne imaginăm, dacă concepem un viitor fără El? Cine poate să ne dea un viitor fără El? Sau, cum spunea psalmistul: De la faţa Ta unde voi fugi? [Ps. 138, 7].

Domnul mergea pe ape în mijlocul furtunii. Sfinţii Apostoli s-au înspăimântat şi au strigat de spaimă, crezând că e nălucă [v. 26]. În versiunea grecească Nestle-Aland a textului de la Matei avem de-a face cu Fantasma, cu un Ghost, cu un Duh. Li s-a părut că e un Duh pentru că nu-şi închipuiau un om mergând pe ape.

De ce a mers Domnul pe ape? Pentru ca ei să confirme că El este Fiul lui Dumnezeu, v. 33. Ei I s-au închinat şi au mărturisit că e Fiul lui Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu e mai presus de toate legile pe care El le-a pus în univers şi pentru că toate ascultă de Sine.

Noi credem astăzi în meteorologie, adică în forma seculară şi deformată cu totul a providenţei dumnezeieşti. Părinţii noştri credincioşi voii lui Dumnezeu credeau că ploaia şi seceta, zăpada şi căldura, adică sărăcia şi prosperitatea sunt date de către Dumnezeu spre folosul sau spre pedeapsa noastră.

Însă astăzi noi credem, mai degrabă, în previziuni meteo, discreditând pe Cel care stă deasupra tuturor norilor, a curenţilor de aer şi a posibilităţilor de formare a cutremurelor sau a uraganelor.

Tradiţia rugăciunilor pentru ploaie şi ascultarea rugăciunilor şi a pocăinţei noastre de către Dumnezeu strică uneori previziunile meteo, care sunt calcule matematice pur umane.

La fel rugăciunile de ferire de cutremure, de alungare a demonilor, de zămislire de prunci sau de vindecare de boli îi uimesc pe cei necredincioşi şi îi veselesc pe cei credincioşi.

Acolo unde Dumnezeu modifică traiectoria vieţii, a bolii, a climei se observă că Dumnezeu merge peste ape, pe deasupra tuturor stihiilor, ca Unul căruia nimic nu I Se împotriveşte.

Dacă nu am trăit minuni în viaţa noastră nu ştim cum e să mergi pe deasupra apei. Viaţa noastră însă e plină de minuni, fapt pentru care nu mai ştim de care să ne minunăm mai degrabă şi mai mult.

Harul lui Dumnezeu ne ridică din moarte de fiecare dată, după puţină pocăinţă. Pe fiecare zi primim semne dumnezeieşti ale iubirii Sale faţă de noi şi ale Sfinţilor Săi.

Prin rugăciunile Bisericii se fac multe minuni, negrăite minuni. Însuşi Domnul vine la noi şi Se dă pe Sine drept mâncare şi băutură…Ce minune mai mare vreţi decât aceasta?

Putem oare să înţelegem minunea fără să ne bucurăm de ea, fără să fim prea bucuroşi? Şi care e minunea cea mai mare pentru noi, decât cea care ne vizează, care ne schimbă viaţa?

Minunile evidente, e adevărat, sunt pentru oamenii tari la inimă, pentru oamenii care au nevoie de supraexplicitarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Minunile la vedere sunt pentru cei groşi la inimă.

Minunile tainice, minunile care ne schimbă continuu sunt însă cele care ne vindecă neputinţele interioare, marile noastre boli personale.

Sfântul Petru era lângă Domnul. Nu departe de El. Şi totuşi s-a coborât în grijă. Când a strigat după ajutorul Său, când s-a lepădat de grija deşartă, a văzut că Domnul era acolo, ca şi mai înainte, şi că nu există niciun motiv de panică.

Furtuna aceea era îngăduită de către El.

Când s-a suit în corabie vântul s-a potolit şi odată cu el şi marea, v. 32.

Când marea s-a liniştit, când grija deşartă a pierit din inimă a rămas numai Domnul şi liniştea, pacea Sa.

Grijile şi durerile noastre, ispitele noastre, toate durerile noastre sunt un taifun într-un pahar de apă.

Când suntem în mijlocul lor credem că aşa o să ne fie veşnic. Când ele se duc şi rămâne marea inimii noastre într-o tăcere profundă, observăm că temerile noastre au fost puerile. Au fost temeri de ţânci, de copii de ţâţă şi nu de oameni maturi.

În mijlocul durerilor, al bolii şi al ispitelor nu trebuie să uităm că nimic nu ne omoară, pentru că Dumnezeu nu îngăduie o ispită mai presus de puterile noastre [I Cor. 10, 13].

Ispitele ne călesc fiinţa, ne umplu de răbdare, de măsură, de încredinţare în mila lui Dumnezeu. Treaba e să nu dezertăm tocmai când trebuie să luăm cununa răbdării noastre.

Walter Mehring[4], un critic de artă expresionist[5] de la începutul secolului trecut, spunea că un pictor bun este „un spin în ochi” [6] pentru contemporanii săi.

Am recitit de curând unele pasaje din carte, despre impactul artei expresioniste, cubiste[7] şi suprarealiste[8] la începutul secolului al XX-lea.

Imaginea sa despre pictorul bun, despre pictorul care ştie să dezvăluie ceea ce alţii nu vor să vadă, cred că este o imagine proprie şi pentru cel care propovăduieşte astăzi credinţa ortodoxă.

A vorbi despre adevărul mântuirii oamenilor şi a trăi în sfinţenie înseamnă să fii un ghimpe în ochii celor cu viaţă lejeră.

Stai în ochii lor. Îi mustri prin ceea ce eşti tu. Persoana ta îi face să se întrebe de ce nu sunt şi ei la fel ca tine. Iar reflecţia creează neplăceri interioare.

Dacă nimeni nu mai vorbeşte despre adevăr, despre dragoste, despre feciorie, despre cuminţenie, despre delicateţe, despre cuviinţă, despre cinste…oamenii le uită, dacă nu le practică. Ce nu practicăm uităm. Iar ceea ce uităm şi ceea ce nu practicăm ni se par lucruri banale, demne de dispreţ, deşi, odată, ele au fost elemente fondatoare ale fiinţei noastre.

Există copii fără ruşine, fără cuminţenie, fără feciorie? Şi cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, vor să se dispenseze de aceste calităţi pentru ca să nu se facă de ruşine.

Dau ruşinea bună pe ruşinea perversă.

Însă odată ce pierdem calităţile, virtuţile care ne asigurau fericirea, adică cuminţenia, fecioria, simplitatea, delicateţea etc., devenim tot mai singuri, tot mai blazaţi, tot mai incoerenţi cu noi înşine. Ajungem să detestăm tocmai ceea ce ne face bine şi tânjim după ceea ce ne distruge.

Păcatul ne afundă în nesimţire, în necunoaştere, în uitare. Ne punem capac, ne închidem în propriul nostru mormânt pe măsură ce ne adunăm păcate.

Orice faptă bună, orice spovedanie, orice ieşire din mormântul pe care ni-l zidim cu propria noastră lipsă de înţelepciune înseamnă o înviere.

Dacă Sfântul Petru intra în apă, dacă se afunda, murea. Însă el a primit o mână de scăpare, mâna Lui, care era mereu cu el şi a fost mustrat pentru puţina credinţă şi îndoială [v. 31]. De aici şi legitima noastră cerere, ca Dumnezeu să ne sporească credinţa, lucru care ne retează îndoielile, falsele îndoieli.

De ce ne temem? De cine ne temem? Ne temem de draci, de eşec, de boală, de moarte, de sărăcie…Adică ne temem de lucruri care sunt îngăduite de Dumnezeu.

Tocmai pentru că avem puţină credinţă, o credinţă cu îndoieli, de aceea avem și temeri, panici, micime de suflet.

Un prieten cu credinţă puţină sau un soţ cu credinţă puţină e gata să te vândă pentru ca să îi fie mai bine. Dar cum să îi fie mai bine dacă nu mai are pe cel care îl iubea şi îl susţinea în nevoi, în dureri sau în bucurii?

Credinţa puţină, fără râvnă, cerebralizată, schematizată, în care conştiinţa se atrofiază repede e credinţa care nu îndrăzneşte până la capăt în Dumnezeu.

Sfântul Petru a mers pe ape cât a îndrăznit în purtarea Lui de grijă. Cât timp a crezut în imposibilul posibil, în ajutorul Său, a mers bine, a mers deasupra.

Dar când nu a mai crezut că imposibilul de la om e posibil la Dumnezeu atunci s-a scufundat în părerea de sine, în singurătatea de sine, care, atunci când devine cronică, strigă către Dumnezeu pentru scăpare, pentru ajutor. Şi bine face că face aşa! Măcar în al 11 ceas, pe patul morţii, să strigi către El, ca să faci imposibilul posibil.

Vă dorim o zi binecuvântată de Dumnezeu cu bucurii tainice, duhovniceşti şi o săptămână extrem de frumoasă.

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea pacea şi bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

Predică la Schimbarea la Față a Domnului [6 august]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul[9],

praznicul prealuminat al Schimbării la Faţă a Domnului de anul acesta, după adormirea Pariarhului Teoctist al României[10], are un aer aparte.

Ne-am schimbat adânc în aceste zile, ne-am răscolit în fiinţa noastră, ne-am umplut de o mai mare conştientizare a rolului şi a modului de a fi al unui creştin ortodox în lume.

Am înţeles că nu păcatul ne schimbă în bine, că nu el ne ajută, ci bunătatea, curăţia, sfinţenia sunt cele care ne transformă la înfăţişare, care ne înduhovnicesc din lăuntrul nostru.

Nu ştiu ce perspectivă ar fi mai proprie în acest moment: să vedem evenimentul mântuitor, hristologic de pe Tabor în sine sau să unim acest eveniment al iconomiei mântuirii cu evenimentele pe care noi le trăim în aceste momente?

Cred că ar trebui să facem o sinteză a amândurora.

În timpul slujbei de înmormântare a Părintelui Patriah am trăit pacea unei vieţi care urcă mereu pe noi trepte de înduhovnicire, cu greutăţi pe care nu le spune multora.

Am trăit pacea vieţii sale, cu harul lui Dumnezeu, alături de durerea celor care l-au iubit şi au venit, într-un număr masiv, să şi-o manifeste.

Am fost atent, cu precădere, la oamenii care l-au iubit şi care trăiau suferinţa despărţirii de Prea Fericirea sa.

Această durere ne învaţă că urcarea pe munte, că iubirea şi mergerea în iubire alături de cineva înseamnă să te bucuri dar şi să suferi împreună cu el.

Sfinţii Apostoli, cei trei, au fost luaţi de către Domnul şi urcaţi într-un munte înalt: în muntele curăţirii de patimi, pentru ca să vadă cum Se schimbă El la înfăţişare în faţa lor.

În Mt. 17, 2 avem pe metemorfoti ca să vorbim de schimbarea, transfigurarea înfăţişării Domnului.

Noi vorbim despre schimbarea Sa la faţă, însă, în fapt, nu numai faţa Sa s-a schimbat ci întreaga Sa umanitate.

Întreaga Sa umanitate S-a umplut de lumină, lucru care rezultă din textul scriptural: „S-a schimbat la înfăţişare înaintea lor şi faţa Sa a strălucit ca soarele, iar veşmintele Sale s-au făcut albe ca lumina”[Mt. 17, 2, cf. v. gr. a lui Nestle-Aland[11]].

Comparaţiile din textul de la Matei, ca şi cele de la Marcu şi Luca, nu reprezintă echivalenţe.

Faţa Sa era foarte luminoasă, părea a fi un soare iar veşmintele sale păreau a fi ca lumina de albe. Însă lumina dumnezeiască care izvora din persoana Domnului a fost şi este mai presus de orice echivalenţă umană.

Noi vorbim în termeni umani şi de aceea Sfinţii Evanghelişti au comparat faţa Lui plină de lumină cu soarele, pentru că în sistemul nostru de referinţă soarele e cel mai puternic exemplu de strălucire. Însă faţa Lui strălucea mai presus decât orice strălucire pământească.

Tocmai de aceea în troparul praznicului aflăm textul: „arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea”. Pentru că nu au văzut lumina lui Dumnezeu în mod absolut, ci după puterea şi sporirea lor duhovnicească.

Din cercetările noastre scripturale a rezultat faptul că realitatea metamorfozei/a transfigurării trupului se regăseşte în mod explicit în Scriptură numai în cele trei pericope ale Schimbării la Faţă: Mt. 17, 2; Mc. 9, 2 şi Lc. 9, 29.

În textul grecesc avem de-a face cu exprimarea unei transfigurări totale a trupului lui Hristos în faţa Ucenicilor, care a fost percepută în mod extatic şi nu cu ochii fizici.

Textul românesc exprimă prin schimbare nu o alterare sau o depreciere a feţei sau a trupului lui Hristos, adică o experienţă negativă, ci o umplere de slava dumnezeiască a trupului Său şi cea mai pozitivă experienţă umană, experienţa prin excelenţă.

Împlinirea omului este umplerea lui de lumină dumnezeiască.

Sfinţenia este o umplere a noastră de har, de lumină necreată, de lumina lui Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu.

Evenimentul Schimbării la Faţă îşi are importanţa capitală în mântuirea noastră, prin aceea că ne arată cum trebuie să fie omul, unde trebuie să ajungă.

Sfinţenia nu este un deziderat, un ideal perpetuu, o fata morgana pe care nu o putem atinge nicidecum, ci este o realitate în fiinţa noastră, dacă suntem în lumina lui Dumnezeu. Cei care au sfinţenia au şi experienţa luminii lui Dumnezeu în fiinţa lor, ca o realitate trăită personal, trăită cu toată bucuria şi cutremurarea.

Praznicul de astăzi este cel care ne diferenţiază fundamental de orice altă biserică sau cult.

Biserica adevărată este acolo unde se experiază lumina lui Dumnezeu şi unde sfinţenia este o realitate personală dar trăită în trupul Bisericii, ca mădular viu al Bisericii.

Pasajele scripturale ale Schimbării la Faţă nu pot fi interpretate nicidecum simbolic sau fantezist.

Sfinţii Apostoli au văzut slava veşnică a Fiului lui Dumnezeu strălucind din dumnezeirea Sa prin trupul Său.

Persoana Sa era un centru iradiant de lumină pentru ei şi este centrul iradiant de lumină dumnezeiască al întregii lumi, ca Cel ce este Lumina lumii, Care străluceşte în lume şi luminează pe tot omul care se naşte [In. 1, 9].

În Sfânta Icoană cu care am prefaţat acest cuvânt al nostru se observă că lumina necreată care izvorăşte din trupul Domnului e pictată în negru şi albastru şi nu e albă sau galbenă.

Din punct de vedere iconografic nu e nicio eroare şi nicio neştiinţă a textelor evanghelice.

Taina pictării în culori închise a luminii care izvorăşte din trupul lui Hristos constă în aceea, că iconarul a vrut să exprime faptul că lumina dumnezeiască este cu neputinţă de cuprins cu mintea şi cu inima şi cu fiinţa noastră în întregime, că ea este taină negrăită şi neînţeleasă chiar şi când o vedem şi că nu poate fi cuprinsă de noi chiar dacă o experiem.

Lumina pe care o vedem în mod extatic, în extaz, ne apropie de Dumnezeu dar apropierea de El nu e niciodată o epuizare a înţelegerii Sale şi a luminii care izvorăşte din Sine.

Răspunsul Sfântului Petru este răspunsul unui om plin de bucurie, bulversat de măreţia vederii luminii dumnezeieşti.

Umbrirea lor de norul luminos al slavei dumnezeieşti şi glasul Tatălui îi fac să cadă pe feţele lor, spune textul grecesc, pentru că erau înspâimântaţi, înfricoşaţi foarte de frumuseţea vederilor dumnezeieşti.

Nu erau panicaţi, ci cutremuraţi!

Cum să îţi fie bine într-un anume context şi, în acelaşi timp, să vrei să o iei la fugă?!

Înspăimântarea, cutremurarea lor nu are nuanţe horror ci nuanţele unei bucurii cutremurătoare, ale unei bucurii imense.

Domnul le-a arătat dumnezeirea Sa. Le-a reconfirmat faptul că El este Fiul lui Dumnezeu (pentru ca să creadă acest lucru fără niciun dubiu) şi că drumul Său este spre Cruce, cf. Lc. 9, 31: Moise şi Ilie se arată în slavă şi „vorbeau despre ieşirea [exodon] Sa, care avea să se împlinească în Ierusalim”.

Moartea în Scriptură apare ca ieşire, mutare, adormire, trecere…De aceea avem rugăciuni la ieşirea sufletului şi îi numim pe cei morţi cu titlul de adormiţi, pentru că, în esenţă, moartea este un somn al trupului, pe când sufletul e viu.

Noi nu propovăduim o trecere în nefiinţă a omului sau o moarte eternă, ci la noi moartea e gândită în termeni temporari, pentru că noi „aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”, ce va fi.

Învierea morţilor se va petrece la transfigurarea lumii acesteia, transfigurare arătată astăzi în trupul Domnului.

Învierea tuturor acelora care au trăit pe acest pământ va fi un eveniment mondial compleşitor pentru că oamenii vor învia în trupuri transfigurate.

Numai că unii vor fi plini de lumina lui Hristos, pe când alţi vor fi fără prezenţa ei în fiinţa lor. Distincţia dintre unii şi alţii va fi evidentă pentru toţi.

Venirea Domnului întru slavă va fi un eveniment perceput de către toţi, un eveniment planetar şi la fel va fi şi învierea morţilor, cât şi Judecata finală.

Transfigurarea lumii a început deja, a început în fiinţa noastră, numai că atunci va fi evidentă pentru toţi.

Măreţia acestui praznic constă în aceea că a anticipat starea noastră întru slavă, ne-a arătat cum vor fi Sfinţii cu Dumnezeu.

În slava dumnezeiască au apărut Sfântul Moise[12], adormit, şi Sfântul Ilie[13], mutat în car de foc la ceruri.

Prin aceasta s-a arătat că Sfinţii adormiţi cât şi cei care nu au murit ci au trecut în veşnicie fără să moară, ca Sfântul Enoh şi Sfântul Ilie, sunt cu Dumnezeu, sunt vii şi nu morţi, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi nu al morţilor [Mt. 22, 32].

Dumnezeu S-a arătat pe Tabor, ca şi la Iordan, ca Dumnezeu treimic: ca Tată, ca Fiu şi ca Sfânt Duh, ca Dumnezeu tripersonal viu din veci.

Orice teorie aberantă despre Dumnezeu, ca Dumnezeu nepersonal, ca Dumnezeu esenţă, ca Dumnezeu mort sau care se confundă cu lumea cade în faţa teofaniei de pe Tabor.

Aici Dumnezeu Se arată ca Dumnezeu cutremurător de frumos şi de bun, ca Dumnezeu al iubirii, ca Dumnezeu treimic, ca Dumnezeu Căruia Îi pasă de mântuirea oamenilor, Care doreşte mântuirea oamenilor şi Care prin întruparea Sa nu e mai puţin Dumnezeu, ci dimpotrivă a ridicat umanitatea Sa la cea mai înaltă treaptă de îndumnezeire.

Lecţia Taborului este lecţia sfinţeniei.

Şi lecţia sfinţeniei este următoarea: ne sfinţim şi ne umplem de viaţă dumnezeiască, pentru că Dumnezeu e viu şi ne umple de viaţa Sa.

Dumnezeu este inepuizabil de bun şi de făcător de sfinţenie, este atoatecunoscător, atoateînfrumuseţător, atoateîmplinitor, mai presus de orice sfinţenie şi desăvârşire.

Viaţa duhovnicească, sfinţită este posibilă, e o realitate personală, care se dobândeşte prin unirea cu slava lui Dumnezeu, care iradiază din Dumnezeul treimic, adică dintr-o realitate tripersonală, căci trei persoane împărtăşesc, au în comun aceeaşi fiinţă.

Noi ne personalizăm prin vederea slavei Sale pentru că vedem lumina personală a Treimii.

Vederea lui Dumnezeu nu ne face să ne pierdem identitatea ci, dimpotrivă, să ne întărim identitatea prin puterea şi curăţia harului dumnezeiesc.

Păcatul ne depersonalizează, ne face mai puţin oameni sau brute. Fapta bună ne umple de unitate interioară, de simplitate.

Vederea luminii divine ne simplifică, ne unifică puterile sufletului şi ale trupului nostru, ne face să fim făclii aprinse din lumina cea veşnică.

Cine crede că aceste cuvinte sunt metaforice se înşală!

Îndreptarea, mântuirea, sfinţenia sunt realităţi personale, trăite amplu, plenar în fiinţa noastră şi nu sunt realităţi metaforice, de nivel lingvistic.

În aceasta constă marea despărţire între cei care cunosc paşii spre mântuire şi cei care fabulează despre ei: mântuirea e o realitate de care ne bucurăm încă de acum şi nu este un ideal, o realitate probabilă sau indefinită!

Singur Luca face din Schimbarea la Faţă un eveniment care a dus, din punct de vedere istoric şi al tainei iconomiei mântuirii, spre Cruce.

Însă evenimentul dumnezeiesc al Taborului nu proiecta persoana lui Hristos numai până la Cruce, ci până în veşnicie, pentru că Crucea nu era punctul ultim al iconomiei mântuirii, ci doar un punct de trecere.

Punctul ultim era urcarea umanităţii Sale de-a dreapta Tatălui, asta pentru Sine iar pentru noi punctul ultim este ajungerea tuturor întru slava Sa.

Praznicul Schimbării la Faţă, ca unul care se află întotdeauna în Postul Adormirii Maicii Domnului[14], ne vorbeşte despre moartea care ne face vii, despre moartea faţă de voile trupului pentru ca să trăim după voia Duhului dar şi despre moartea care e plină de nemurire, de viaţă.

Când a fost lăsat trupul Părintelui Patriarh în mormânt am cântat cu toţii, în mijlocul verii, troparul Paştilor, cântând despre biruinţa vieţii asupra morţii, despre biruinţa lui Hristos, Dumnezeul nostru, asupra morţii, a diavolului şi a păcatului.

Nici aici nu a fost nicio greşeală!

Învierea e sensul vieţii noastre şi nu moartea.

Părintele profesor Alexandru Stan[15], într-o emisiune TV prilejuită de adormirea Părintelui Patriarh, vorbea despre cât de impropriu este pentru un creştin să vorbească despre moarte, mai ales pentru un monah.

Sensul vieţii noastre, de la Botez, nu mai este moartea, ci învierea şi viaţa. Căci, după cum spunea Preadumnezeiescul şi Preafrumosul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” [Gal. 2, 20].

Viaţa creştină autentică e plină de nemurire, de bucurie, de împăcare.

Am remarcat şi aţi remarcat cu toţii, că în aceste zile mulţi au vorbit despre Părintele Patriarh Teoctist ca despre omul blândeţii, al înţelepciunii, al echilibrului.

Frumuseţea persoanei înduhovnicite e frumuseţea echilibrului, a maiestuozităţii smerite. Dacă ştii să faci rai în tine şi în cei din jurul tău, dacă ştii să primeşti în inima ta şi lângă tine oameni care să se bucure că te-au întâlnit, care să se minuneze de roadele dragostei, ale blândeţii şi ale dragostei tale, atunci, fără doar şi poate, eşti locuit de slava lui Dumnezeu, care îi uneşte pe cei de departe şi îi uşurează de neînţelegeri şi de neiubire pe cei de aproape.

Trebuie să ne uşurăm unii altora poverile sufletului şi ale trupului, ale programului zilnic. Trebuie să învăţăm să ne vedem mai adânc, mai frumos, mult mai esenţial.

Dacă ne vedem numai depărtaţi pe unii de alţii, dacă nu simţim că avem nevoie de toţi pentru ca să fim plini gândim sectar şi nu în Duhul Bisericii ecumenice şi soborniceşti, adică nu având grija ca „toţi să fie una” [In. 17, 21].

Trebuie să ne ostenim să trecem peste limitările personale, naţionale, peste înţelegerile care despart.

Până nu vom respira iubirea care înmulţeşte pacea şi bucuria între oameni, vom fi tot mai singuri, tot mai trişti.

Fie ca Domnul slavei să vă bucure întru Schimbarea Sa la Faţă şi fie ca şi noi să avem o faţă tot mai plăcută pentru alţii, tot mai dorită.

Pentru mine, cea mai mare bucurie este faţa care îmi zâmbeşte şi mă iubeşte prin Duhul lui Dumnezeu. Prin ea, eu aflu viaţa, pentru că ea însăşi a aflat viaţa.

Să găsim cu toţii viaţa cea veşnică, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este cinstea, slava şi puterea, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul şi atotcuratul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Predică scrisă în data de 28 iulie 2007.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Simion.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Walter_Mehring.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Expresionism.

[6] Walter Mehring, Pictură excomunicată. Despre pictori, cunoscători şi colecţionari, trad. şi cuvânt introductiv de Victor H. Adrian, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 17.

[7] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cubism.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Suprarealism.

[9] A fost scrisă în data de 4 august 2007.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoctist_Ar%C4%83pa%C8%99u.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Novum_Testamentum_Graece.

[12] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Moise.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Ilie.

[14] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august15.htm.

[15] Idem: http://www.valahia.ro/old/faculties/teologie/stan.htm.

Did you like this? Share it: