Al cui e articolul

Noi ne semnăm articolele cu…taguri.

Exemple de taguri:

Dacă la finalul articolului apare tagul psa. gianina picioruș (psa. = preoteasa), adică soția mea, atunci articolul e scris de ea.

Dacă apare pr. dorin picioruș e scris de mine.

Simplu ca bună ziua.

Iar teologie pentru azi e numele platformei noastre și apare oricând.

Iar dacă apare încă un nume sau mai multe pe lângă numele noastre și al platformei înseamnă că facem referire la ei, că e despre ei sau că am preluat de la ei.

Și spun asta pentru că mulți văd sus by Pr. Dorin

și cred că eu le scriu pe toate.

Dacă urmăriți tagurile noastre nu ne mai încurcați pe unul cu altul când ne comentați…pentru că fiecare dintre noi își asumă textele.

Cum să-ți decorezi „interiorul”…

„Ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur”, zice Psalmistul. Aceasta este condiția interiorității umane înaintea lui Dumnezeu, cât timp omul este pe pământ și este supus alunecării.

*

Când ontologia personală se umple de conținutul gândirii și al prezenței vieții veșnice, atunci ea are o altă densitate lăuntrică decât realitatea prezentului.

*

A trăi într-un alt orizont existențial pare ceva…extraterestru (și chiar este extra sau supra-terestru), ceva fără noimă pentru omul obișnuit, străin și nefiresc. Dar tocmai de aceea omul este dual: material și spiritual, bidimensionat și dublu experimentat. Iar experiența spirituală nu se rezumă numai la facultatea de a raționa.

*

Golirea și umplerea noastră interioară sunt realități pe care le percepem foarte acut, mai ales atunci când dorul ne poartă spre a ne umple viața de o altă viață, mai plenară, tot mai deplină, în condițiile în care deplinătatea nu se umple niciodată, nu se termină de plinit.

*

Cuvintele nu sunt cutii goale de rezonanță. Ele au sau nu realitatea concretă a experienței.

*

Întotdeauna m-a cutremurat că Domnul va veni la Judecată și…Drepții și păcătoșii reacționează la fel: „Când Te-am văzut…?”. Dar câtă diferență de interioritate în aceeași întrebare!!

Să fim prieteni cu tine…dar fără să se prindă nimeni

-Părinte, pot să primesc acceptul dumneavoastră ca să vă preluăm predicile și pe saitul revistei noastre (și, ca să dăm un nume, așa, fără contact cu realitatea zicem:) Lumea credinței?

– Dar de ce nu îmi faceți oferta unei colaborări contra cost…dacă revista dumneavoastră e prin toate pangarele?, întreb și eu ca „vițelul la poartă nouă”.

Răspuns prompt: „Aaaaaa, păi și eu fac muncă gratuită la saitul revistei…și mă gândeam”…dacă nu ești prost să ne dai de la tine pe gratis…pe când pe revista noastră, mică, suplă și împozată…o dăm pe bani.

*

O, da, eu sunt „prost” cu publicul online!

Trăiesc „o prostie asumată”, care mă costă…pe măsură…

Numai că „prostia mea” e cu bătaie lungă.

Și după cum spunem în articolul de contact, eu mă gândesc la Biserica de mâine…care se face prin „prostia” asumată de azi. Adică mă dedic și ne dedicăm pentru a educa, forma, cu slabele noastre puteri, generațiile care sunt și vin

Adică așa mi-a venit sau cred în faptul că vreau să ajut cu tot ceea ce fac și dau gratuit pentru tot cetățeanul.

Adică voluntariat online.

Muncă pro bono.

Milostenie sufletească.

Înmulțește talantul, dacă Dumnezeu te tot umple cu daruri non-stop!

*

Numai că am început să am un soi de experiență foarte…interesantă cu diverși oameni care mă curtează.

Curtare pe care aș numi-o: „încercare de violentare a conștiinței mele”.

Și care nu vor să se afișeze cu mine în public, braț la braț, ci vor să facem totul pe tăcute, pe șuștache, și în care cârdășie să ne dăm mână cu mână tot ce-i nație română…și nu prea…dincolo de culoarea părului, a religiei și a apucăturilor.

Adică: „Frate, noi vedem că poți, știi, vrei…și de aceea vrem să fii cu noi, cu toți, prieten, chiar dacă noi fugim ca dracul de tămâie de ce scrii…Adică ne doare fix în…lobul urechii de ceea ce faci tu. Dar pentru că ești p-aci…de ce să nu te folosim, nu?!

*

Însă noi nu suntem folosibili…și refolosibili!

Cu noi se lucrează pe bune și cu conștiință.

Dacă încerci să ne violentezi, îți zâmbim frumos, dar te încondeiem…undeva…în scripte…

Pentru că scriptele rămân…chiar dacă tu crezi că „ne-ai făcut cum ai vrut”.

Însă râsul prostului…nu e râsul de la urmă

*

Acestea fiind zise, cu inimă deschisă și francă declarăm (ca să nu mai încercați să ne scrieți subtil): suntem deschiși la colaborări fructuoase…în ambele părți.

Adică ceea ce dăm noi aici, pe gratis, e una…Dar dacă vreți colaborări cu noi…de pe urma cărora vă ies bani…și la noi devine „cu banul jos”.

Nu facem „acte de caritate” cu cei care n-au simțul grijii pentru alții.

Dacă vreți un articol de la noi, o poză, un capitol de carte sau 3 cărți de-ale noastre, veniți cu ofertă în lei sau valută.

Asta pentru că m-am săturat de dorințe de preluări pe gratis…când voi faceți bani cu ele.

*

Asumați-vă cursul inimii…și vă vom răspunde prompt!

Și nu confundați, vă rog, munca intelectuală cu…plata la săpatul la vie!

Urăsc platitudinile

Manipulatorii media știu nu ceea ce ne interesează, ci ceea ce sclipește și ne ia ochii.

Ca să știi ce-i interesează pe oameni trebuie să fii un om profund, cu o mare experiență și să vii cu articole, știri, imagini care să îi pună pe oameni să gândească, să se schimbe, să își rectifice comportamentul.

Dar ca să prinzi în capcana aparențelor trebuie să fii doar…șiret.

Și în loc să îți prezinte lucruri care să te educe, să te inspire, să te pornească spre a te construi la nivel personal, îți dau date care să te țină cu gura căscată.

Cu ce te ajută fundamental faptul că știi că una are silicoane, cât a furat X de la o bancă, câte cutremure au fost în Spania sau că prețurile se vor mări? Dai cu ochii peste aceste știri, ca titlu informativ te-ar interesa pe undeva…însă dintr-o atare gamă de informații nu primești răspunsuri principale despre viață.

Pentru că răspunsurile principale despre viață înseamnă să îți pui problema vieții, de unde venim, ce facem aici, spre unde mergem, cum trebuie să fim în interiorul nostru ca să fim proprii nu morții, ci vieții de după moarte.

Astea, da, probleme vitale!

Și dacă ne interesează cărțile fundamentale, experiențele reale de viață, oamenii cu o bogată experiență benefică, atunci nu mai gustăm tot felul de știrisme ieftine, ci ne preocupăm de ceea ce ne îmbogățește interior.

*

Nu înțeleg noțiunea de vacanță, pentru că nu o accept.

Pentru că a-ți vacanta viața, a uita de tine înseamnă a sta ca prostul la soare, pe când odihna activă înseamnă să mergi să te bucuri de ceea ce înțelegi și vezi și să te relaxezi tocmai fiind în priză în locuri care îți fac plăcere, te bucură.

Eu mă odihnesc muncind ceea ce îmi place, slujind, rugându-mă, respirând și mâncând lucruri simple și sănătoase.

Tocmai de aceea, nu îmi iau niciodată vacanță, pentru că mă odihnesc în ceea ce fac, spun, văd, simt.

Ca să stau la mare degeaba sau undeva degeaba sau să dorm degeaba înseamnă să risipesc zile degeaba.

Și risipa mă costă pe mine pentru că am proiecte.

Trebuie să le duc la capăt.

*

Gigel și Ionela nu au proiecte de viață…în afară de marele lor proiect de a pierde timpul.

Pentru ei timpul e o chestie care trece greu, atât de greu încât ar vrea să se sinucidă de câteva mii de ori pentru ca viața să treacă mai repede.

S-au născut ca o calamitate, trăiesc ca o enervare, nu îi bucură aproape nimic și vor să moară mai repede, că și așa nu contează.

La mine contează fiecare zi, pentru că eu trăiesc pentru a mă curăți de patimi și pentru a scrie cărți care concură la curățirea mea de patimi.

În comparație cu Mihail Neamțu (care scrie o carte, tocmai pentru ca să repertorieze o sumă de platitudini spuse de alții, în care el nu e implicat efectiv) sau cu Savatie Baștovoi, care ieri n-a avut altceva de scris din viața sa monahală decât că Patriarhia Ierusalimului a hotărât ceva anume…eu scriu lucruri pe care le urmăresc pas cu pas, pentru că mă bucur să aflu ceea ce nu știu sau să aprofundez ceea ce mă interesează.

Scriu pentru ca să mă lămuresc interior.

Nu am scris și nici nu vreau să scriu lucruri care nu au nimic de-a face cu mine.

Scriu pentru că scrisul e modul în care îmi trăiesc viața.

Nu mă interesează ce e la modă, ce au mai scris și alții ca să scriu și eu, nu vreau să copiez pe unul pentru că e vândut sau apreciat și am oroare tocmai de adevărurile în care cred toți, dar pe care nu le înțelege nimeni.

Am oroare adică de cei care scriu pentru ca să se folosească de scris…și nu pentru ca să fie alții prin scris.

*

Un adevăr pentru care nu suferi e banal.

Un adevăr pe care îl mimezi, îl falsifici.

Tocmai de aceea, multora nu le stă bine pe buze cu sfințenia, cu Dumnezeu, cu patria sau cu loialitatea, pentru că n-au nicio aderență la pietonii vorbitori.

Măcăneala e una, iar gândirea evlavioasă e altceva.

*

Întâlnesc la tot pasul ortodocși „sfinți”.

Onlineul s-a ciupercat cu atâți „cunoscători” de mi-e frică să mai am dialog extra TPA.

Ei citesc din Sfinții Părinți toată ziua, dar nu pot să formuleze în două fraze ceea ce înțeleg. Înseamnă că înțeleg…nebulos.

Sau că citesc mult, se roagă abundent…și după moarte „dau tot ce-i mai bun din ei”.

Unii nu înțeleg ce relevanță are teologia în viața lor…dacă ei „trăiesc” ortodox. Însă nu mai are relevanță nimic pentru ei, pentru că ei deja trăiesc, în mintea lor, pe picior de egalitate cu Sfinții.

Adică ce mi-e Ioan Gură de Aur, ce mi-e Saccsiv, e totuna.

Pentru că Saccsiv ia citatul despre „sfârșitul lumii” de la Ioan Gură de Aur, îl pune pe blog, bagă mare un titlu…și alți „Sfinți” ortodocși, „Sfinți ai zilelor din urmă”, vin și îl laudă pe Sacssiv sau pe Pasiv, că a băgat mare cu „sfârșitul lumii” și prin asta…s-au curățit de fariseism, de mândrie, de nașpareală, de singurătate neuronică…

Și dacă nu ești în transă, în aceeași transă cu ei…înseamnă că „nu trăiești zilele din urmă”, înseamnă că ești „Preot doar cu numele”, pentru că ei sunt atât de „curați”, de „probi” și mai ales de „transparenți”, de nici nu știi cum îi cheamă.

Dar ce mai contează numele…dacă tu te simți prost, pe de o parte, iar, pe de altă parte „Sfânt” ca și Ioan Gură de Aur?

*

Cu cine să vorbești?, e întrebarea. Că eu vreau să vorbesc simplu și persistent, molcom și profund, ore în șir și cu folos…dar nu am cu cine.

Pentru că dacă vorbești cu cineva…înseamnă să ai ce să afli de la el. Și ca să afli de la el ceva…trebuie să afli ceva ce nu știi. Și mereu trebuie să cauți pe cel care știe și este ceea ce spune că este…că de cei care cred că știu e plină ograda.

Și nu mă refer la informație neștiută…ci la experiență pe care nu o posed.

*

Cristian Bădiliță scrie cu „tupeu” neteologic. Însă pentru că unora le place tupeul lui…e mai mult catolic sau greco-catolic decât ortodox.

Teodor Baconschi (și cu ce face în jurul lui…în timp ce e plătit să facă altceva) vrea să se dea de centru-dreapta, apară creștin-democrația, apară clasa de mijloc…dar e membru într-un partid care decimează totul în jur. Adică e bun la gargară, dar nu și la…verticalitate.

Vladimir Tismăneanu scrie pe fiecare zi un articol despre Crin Antonescu în care spune…același lucru. Păcat că nu are verticalitatea lui. Însă nu a scos nicio carte, două, nouă…la institutul pe care îl conduce…în care să facă ceea ce nu făcuseră cei dinainte, care, cică, scoteau cadavre…dar nu duceau, ideatic, crimele comuniste spre o înțelegere discursivă de rang internațional.

Osama e mort. Obama s-a bucurat nedemocratic.

Așteptăm să alegem un alt președinte al României…chiar dacă mai sunt câteva luni bune până la alegeri. E bine însă să te pregătești…din timp…

Dacă România nu mai are pentru mulți relevanță…e pentru că ei nu mai sunt una cu România.

*

Letargic vs paradoxal.

Unii au decis să își omoare creierul cu uitarea. Noi ne trezim creierul cu pocăința.

Ca să nu ai idei plate trebuie să nu ai senzația că stăpânești abisurile ca pe tastele de la computer.

Dacă nu gândești acum, dacă nu simți ceea ce scrii, dacă nu te traversează ceea ce înțelegi și expui…ești cavou la Bellu.

*

Băi, cititorilor, sunt băiat bun!

Sunt de-al vostru!!

Mă dau și eu mare la apă mică ca tot „intelectualul”.

Nu cred nimic din ceea ce am scris deasupra.

Le-am scris așa…ca să mai am și eu un articol în plus.

Ce voi credeți tot ce se scrie în online?

Dacă aveți orice comentariu pe care nu îl doresc…scrieți-l dedesubt!

Și așa…nu contează

O poezie spusă-n barbă [9]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a și a 8-a

„Roua din mine” și „sângele bunicii” (67) sau despre nimic.

„Statuile se spală toamna pe dinți” (68) cu…whisky, să zicem, în timp ce „Îngerul îmbracă armura” deși nu are nevoie de ea. Și, hodoronc-tronc, „Dumnezeu se luptă cu sine însuși/ într-un ou de vultur/ înghețat” (68). Bine că nu Se luptă cu Sine într-un veceu sau…în buzunarul din turul blugilor autorului, dacă Dumnezeu e un fel de hârtie cocoloșită pe care o arunci unde vrea mușchiul tău.

În Epifania, autorul paște turmele pe muntele Horeb și e „tânăr și urât ca un țap” (71). M-așteptam (dacă totul e posibil) să fie „cel mai frumos de pe fața pământului”. Dar nu: e „singur și nevăzut niciodată de nimeni” (71). Adică: are dubii în ceea ce-l privește.

Însă pe muntele Horeb aștrii cerești încep să pălească în fața urâtului de Bădiliță, pentru că raza lor, a tuturor la un loc (aștrii, soare, lună), e „oarbă” (71).

Însă raza „oarbă” a aștrilor îl atinge și el receptează „mângâierea soarelui” ca fiind „aproape impudică” (71). Adică soarele îl atinge pe autor cu raze…porno, excitante, necuviincioase, atâta timp cât impudic = lipsit de pudoare, de rușine, nerușinat, necuviincios. Și când te uiți în soare trebuie să ai peste 18 ani…ca să îl privești, pentru că soarele e cu bulină roșie.

După înaintemergătorul vers eminescian „Când deodată tu răsăriși în cale-mi” apare conținutul epifaniei: „Tu, Iahve, plin de bube, năclăit” (71).

Și apetența autorului pentru batjocorirea lui Hristos țâșnește încă odată în paragrafe poematice și nu doar într-un vers:

„Tu, Iahve, plin de bube, năclăit

de puroaie, puțind îngrozitor ca un

hoit pe care nici vulturii, nici țărâna oarbă

nici focul nu s-au încumetat să-l înghită” (71-72).

Dacă aveam de-a face cu un context în care Hristosul de aici era, de fapt, un amărât în care autorul Îl vedea pe Hristos descrierea era empatică și te împingea la milă ortodoxă față de cel grav bolnav.

Însă autorul își începe batjocura la adresa lui Iahve întrupat în mod metodic…prezentându-L așa cum El nu a fost niciodată: nu a avut bube, nu a mirosit ca un hoit trupul Său în mormânt, pentru că el nu a cunoscut stricăciunea și nu s-a pus problema ca cineva să Îi ardă trupul.

Și epifania nu îl schimbă, la modul pozitiv, pe autorul baci în Horeb ci îi produce sentimente contrarii:

„Hohotitor am râs și-am plâns,

m-am închinat și-am blestemat,

te-am mângâiat și-am aruncat cu pietre.

Apoi am închis ochii încet

și am murit. Atât”.

Dacă Sfântul Moise ar fi procedat așa în Ieș. 3 se alegea praful de tot Pentateuhul pentru că nu mai avea cine să-l scrie. Însă Cristian Bădiliță, un poet „teolog” contemporan nouă…dă cu pietre în Dumnezeu…după ce-L mângâie.

Spaima de amiază te apucă brusc (73), ne spune autorul. Și când te apucă această spaimă, în loc să îți vină să faci metanii, rugăciuni…îți vine „să strângi în brațe pe femeia de alături…ca pe ultimul/colac de salvare” (73). Și autorul ne spune, cu alte cuvinte, că femeia e mai „durabilă”, te ajută „la nevoie”, mai degrabă decât Dumnezeu, Care, după ce Îl mângâi puțin…îți vine să dai cu pietre după El și să te apuci să mori.

Iar cum rolul oricărui critic al unei cărți e să înțeleagă, să discearnă ceea ce nu vrea să ne spună autorul sau să ajungă la ceea ce se ascunde în conținutul ei, tocmai de aceea e importantă munca de atenție la înțelesurile poemelor, pentru că putem spune ceva despre stările de spirit care îl traversează pe un autor dar și despre starea lui de sănătate duhovnicească.

Somnul celor doi e „fără speranță” (74).

Moartea e un capăt de drum la Cristian Bădiliță și nu o pasarelă spre o nouă viață.

Însă dacă Dumnezeu e „un sac de box”, Care încasează pumni de la oricine, „moartea unui greier”, ridicată de la firul ierbii în centrul universului, produce un urlet în păsările…care nu pot să urle.

Concomitent cu huliganismul față de Dumnezeu autorul se portretizează negativ: „Eram tâlhar și iudă și sperjur/ eram un hoit sătul de tot ce-i viu” (75). Și sătul de aici, pentru a doua oară în carte, exprimă sictirul lui față de viață, dezolarea interioară despre care autorul vorbește și în jurnalele sale.

În același poem Sufletul dimprejur, autorul se răsucește „cu iadul subțiori/ în jurul crucii mele de trei ori” (75), în timp ce „și inima scuipată din torace/urca la ceruri pe cărări buimace” (75).

Și mai virează o sintagmă în altă parte, în acest fel „până la cântatul cocoșilor” ajungând până la cântatul greierilor…deși greierii cântă toată noaptea.

Greier rimează cu creier și acasă cu coasă (75-76).

Sufletul, ca un fel de mână sau picior, „fu mușcat de-o piatră/ și de atunci tot schiaună și latră” (76). Și dacă autorul vrea ca sufletul să fie un câine cu coada scurtă, ce te doare pe tine, cititorule?!

Ratarea unui învingător [5]

Partea întâi, a doua, a treia și a 4-a

***

„și mai imperative” (84); îl prețuiește pe Cristian Diaconescu[1] (84); a doua oară „tracțiune” intersectat cu politica și nu cu caii (84); candidatura lui Mircea Geoană[2] la primăria capitalei = „un alt imperativ de partid menit să acopere o criză” (64), adică lipsa unui om cu notorietate; „să căinez” (85); „analiști politici viforoși” (de ce nu uraganici? elicopteriști? aerobici? etc.); „nărăvașului candidat român” (85) (nărăvaș e pentru cai…); „frământări analitice” (86) [analiza se face cu calmfrământarea e pentru cocă sau pentru cei cu incertitudini].

*

„baronul [Nicolae] Mischie[3]” (86); „subliminalul de partid” (86). Jurnalul Național, 18 iunie 2004.

*

Adrian Năstase[4] și „crizele de aroganță megalomanică” (87). Pe Lia Roberts și pe Adrian Năstase i-a văzut autorul suferind de…megalomanie

*

Pentru prima dată clinci, articulat: clinciul în p. 87.

*

Dorin Tudoran folosește cuvinte neaoșe numai când devine sarcastic. Sarcasmul e o ironie ținută langa, adică dusă la extrem.

*

„dirijorul corului gospodinelor din Tâncăbești[5]” (87); „sensibil ca un stradivarius[6]” (88) (ca o vioară construită de Antonio Stradivari[7]); una dintre „realizările de netăgăduit” ale președintelui Emil Constantinescu: „așezarea României pe un curs pro-NATO[8]” (88); prețul României pentru a intra în NATO: „sprijinul necondiționat acordat aliaților de a ataca Iugoslavia lui Miloșevici[9]” (88); Emil Constantinescu a devenit nepopular datorită ajutorului dat de România pentru a ataca Iugoslavia de Paști, în timp ce Adrian Năstase și Ion Iliescu „cârâiau” la acea dată și „au vociferat împotriva acestui act de voință politică” (88).

Jurnalul Național, 23 iulie 2004.

*

„dl [Adrian] Năstase îmbină minciuna cu adevărul precum alții plăcutul cu utilul” (90); Theodor Stolojan e „remaiat” (91) [a remaia = a repara ciorapii sau un tricot, adică Stolojan e reparat ca nou]; Valeriu Stoica[10] este „făcătorul de regi” [?!] (91) iar Stolojan are „capacitatea extraordinară” „de a părea ceea ce nu este” (91).

*

„fragilul, liniștitul contabil Stolojan” (91); „rețea de baroni” (91); „Tofan”[11] (91); „cozondraci” (91) [cozondraci = bretele pentru susținut pantalonii]; „ne vom (pede)liberaliza” (92). Jurnalul Național, 30 iulie 2004.

*

De la p. 93: „Mârlanul general al capitalei”.

Mârlan = prost crescut, bădăran, necioplit, grosolan, țopârlan.

„Dl Traian Băsescu a câștigat câteva alegeri fără să știe măcar la ce funcție candidează” (93).

Băsescu este „tacul [de biliard] negeluit [adică neșlefuit] care nu se sfiește să rupă de fiecare dată postavul verde al competiției” (93).

Și asta pentru că el privește „cu un ochi la slănină și cu altul la făină” (93), fiind ocupat cu faptul de a-i afunda pe ceilalți (94).

Iar Traian Băsescu, spune autorul, este proprietarul „legal” al „uneia dintre memoriile cele mai scurte. Când tună și fulgeră, mă întreb de câte tone de lecitină ar avea nevoie spre a-și readuce memoria la o minimă stare de funcționare” (94). Da, uită mult și minte terorizant de bine.

Băsescu îi acuză pe „șmecherii din linia a doua a PCR[12]” (94) de corupție ca un „Robespierre[13] călărind un tsunami[14] de bere” (94).

Ultima fărâmă de text e de un dinamism hiperbolic.

Revoluționarul Robespierre nu pe un cal, ci pe o revărsare a oceanului călărește berea. Sau berea cât un ocean nu îi ajunge președintelui nostru de încă prezentă amintire.

Unii zic că îi place tăria in excesum…Însă berea în tone de tsunami duce tot la comă alcoolică.

Așa că „Robespierre călărind un tsunami de bere” e cea mai încărcată de…neprevăzut exprimare a cărții.

Habar nu am de ce nu îi place lui Dorin Tudoran…Traian Băsescu. Unii îl găsesc demn de osanalizat…pentru că România trăiește o disperare cruntă ca sărăcia lucie.

La acea vreme, ne amintește autorul, Traian Băsescu dorea „să terminăm odată pentru totdeauna cu dl Mugur Isărescu[15]” (94).

*

orbitorului sistem comunist” (94) [adică comunismul era orbitor de la sintagma epoca de aur; aveam prea mult aur și de aceea era orbitor]; propunere: în loc de București să se numească „Băsescurești” (95). Jurnalul Național, 6 august 2004.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Diaconescu.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Geoan%C4%83.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Nicolae_Mischie.

[4] Idem: http://nastase.wordpress.com/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/T%C3%A2nc%C4%83be%C8%99ti,_Ilfov.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Stradivarius.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Stradivari.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/NATO.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Slobodan_Milo%C8%99evici.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Stoica.

[11] Idem: http://www.tofan.ro/.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[13] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Maximilien_Robespierre.

[14] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Tsunami.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mugur_Is%C4%83rescu.

Opere complete (vol. 8) [33]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 432-436

***

De imitatione Christi[1]

Tot ceea ce nu-l face pe om mai bun îi pricinuiește pagubă.

„Știința științelor e să știinu știi nimic”.

În Răsărit, ca și în Apus, se predică ignoranța unei populații* saturate de filosofia și știința vremii. E vorba de simplitatea și vibrația inimii.

Un adevărat savant e cel care știe să facă voia lui Dumnezeu și să renunțe la voia sa.

Disciplina mănăstirească constă în a păstra tăcerea, a îndeplini cu evlavie slujba dumnezeiască și a te da, fără lenevie, lucrului mâinilor[2].

Fără disciplină intră neorânduiala [în mănăstire și în persoana noastră], patimile cresc și mor virtuțile.

Disciplina crește harul.

Și Thomas à Kempis recomandă sărăcia, umilința, răbdarea.

*

Întrebare: Ce trebuie să-mi propun în fiecare zi?

Și el ne spune: să mor pentru Hristos. Să înfrâng păcatul. Să mă birui și să-mi reformez viața. Trebuie să mă părăsesc cu totul lui Hristos și să nimicesc iubirea de mine însumi în iubirea Lui.

Adesea, ceea ce tu dorești în mod viu e o piedică pentru mântuirea ta. Dumnezeu cunoaște ceea ce îți este de folos.

*

Pacea nu e din lumea aceasta.

Așadar nu este pace în inima omului trupesc. Nu este în cel ce caută lucrurile din afară. Ea locuiește în bărbatul evlavios și duhovnicesc. Sau în bărbatul viteaz îmbrăcat în zalele de cavaler al lui Hristos după cum i se poruncise în „vedenie” lui Heinrich Seuse.

Pacea se obține prin război împotriva patimilor.

La rădăcină să punem securea, ca odată [inima] curățită de patimi se câștigăm netulburata pace a sufletului.

Cele mai periculoase patimi, după  Thomas à Kempis, sunt trufia și slava deșartă. Și numește trufie dorința savantă de a ști mai mult decât îi este îngăduit să cunoască creaturii.

În același timp, afirmă el, nu zice nimeni să defăimăm știința sau cunoașterea pentru că ea este bună în sine și de la Dumnezeu lăsată.

Adevărul este că în ziua judecății nu ne va întreba nimeni despre cât am citit ci despre câte am făcut. La fel nu ne va întreba, spune el, despre cât de frumos am vorbit ci despre cum am viețuit de evlavios.

Dacă nu avem ignoranță doctă e preferabilă și ignoranța simplă a țăranului, care Îi slujește lui Dumnezeu, în comparație cu știința trufașă.

Temerea de Dumnezeu e începutul înțelepciunii.

Recunoașterea limitelor minții tale e începutul umilinței.

Cunoștința [teologică] și smerenia de sine sunt învățătura cea mai folositoare și știința cea mai înaltă.

Pe tine trebuie să te socotești un nimic, pe când pe alții trebuie să îi socotești întotdeauna mai buni.

*

„Când inima omului e zdrobită cu desăvârșire atunci lumea toată pentru dânsul este o sarcină amară”.

„Nu împrejurările îl fac pe om slab, ci ele îl arată numai cât e de slab”.

Atașarea față de Iisus îl face să vadă cât e de tare față de ele.

*

Ego: Omul nu e rezultatul mediului ci o personalitate independentă care se poate transforma pe sine cât și mediul.

Ștefan[3], Domnul Moldovei, s-a ridicat mai presus de sine și de împrejurările năvalnice.

Precum altădată excesele filosofiei sau ale scientizării au dus la fărâmițarea și anihilarea de la sine a unor vechi curente de gândire, e clar faptul că și în epoca modernă, prin poezia, cultura, știința și toate curentele sale filosofice au dus la fărâmițarea și anihilarea unor perspective asupra lumii.

Ce va urma însă?

Mie îmi este sigur că va urma o epocă de spiritualizare, o religiozitate mistică, care va atinge cele mai înalte stadii, încât știința actuală va fi înlocuită cu o știință spirituală.

Însă nu aceasta va fi sfârșitul, pentru că oamenii vor crește, se vor înduhovnici neîncetat în Dumnezeu.

Căci amintita epocă de spiritualizare ce va veni va avea un caracter general și pronunțat omenesc și numai în urma acesteia va veni îndumnezeirea personală, adică spiritualizarea în Dumnezeu, spiritualizarea creștină.

Căci omul și universul vor fi absorbiți în slava lui Dumnezeu în momentul transfigurării creației.

*

Ego: Întreb: Ce adaugă știința de azi desăvârșirii morale? Nimic. Sau cel mult trufia. Pentru că știința se ocupă de cele contingente, de cele umile.

*

Thomas à Kempis spune: Când vei fi mai grămădit de dureri și necazuri atunci să zici: Iată vremea să mă fac vrednic de cununa cea neveștejită.

*

Iar eu spun: Acum e vremea vitejilor, care ni s-a dat din veac, pentru ca creștinii să arate cine sunt.

Și din adâncul vostru slăviți-L pe Dumnezeu. Și cu atât mai înaltă va fi slava voastră cu cât veți fi mai înfrânți și zdrobiți.

În închisoare eu așa am procedat. Și lauda mea către Dumnezeu mi-a deschis calea spre vederea în duh a slavei dumnezeiești și a Împărăției Cerurilor.

Iar în vederile dumnezeiești tot ce vedeam se desfășura și dezvolta cu viteză de fulger, dându-mi certitudinea că numai harul dumnezeiesc poate să dăruie unui om atâta măreție.

Pentru că duhul meu era un infim atom în care se reflecta universul Lui, Împărăția lui Dumnezeu.

Și deși eu mă simțeam o boabă de rouă în cadrul acestor vederi sfinte, totuși Dumnezeu înmulțea continuu în lumina Sa acest orizont al zorilor dumnezeiești, măreția fără de sfârșit a cerurilor dumnezeiești, care erau nesfârșite în adâncimi, culori și senzații din ce în ce mai fragile și ascuțit tăioase pentru trupul meu.

Și acum e vremea în care Dumnezeu a orânduit ca să învățăm să purtăm sarcinile unii altora (Gal. 6, 2).

Căci nimeni nu e fără greșeală, nimeni fără sarcină, nimeni deajuns sieși, nimeni nu e destul de înțelept pentru sine ci se cade să ne purtăm unul pe altul, să ne mângâiem, să ne îndemnăm, să ne zidim reciproc, cum ne spune Pavel[4].

Extazul e un dar al lui Dumnezeu. El nu intră în categoria drepturilor, nici în categoria datoriilor față de noi.

Cine a intrat în har a intrat în viața mistică. Cine progresează în har, progresează în viața mistică.

Extazul e un moment culminant al vieții mistice.

Însă viața mistică nu se limitează la evenimentul extazului.

*

Cartea lui Thomas à Kempis din care am citat se dorește „o carte mistică” a celor care progresează în har și nu a celor desăvârșiți în har.

*

Extra Ecclesiam nulla salus[5].

Non itur ad Deum nisi per Jesum[6].

*

Unirea cu Dumnezeu se poate realiza prin extaz și liturgic prin Taina Sfintei Împărtășanii.

*

Thomas à Kempis: Dumnezeu adevărat și om adevărat. Și Te cuprinzi întreg sub chipul pâinii și al vinului.

Spiritele Sfinților sunt foc care arde în asistența Îngerilor.

Acest foc care arde și nu se stinge Tu ești, Dumnezeul meu!

Împărtășania e o teofagie reală.

Și autorul ne sfătuiește ca să nu cercăm cu mintea această Taină pentru ca să nu ne zdrobim și să cădem în erezie.

Dacă lucrurile lui Dumnezeu ar fi pe măsura minții omenești, încât ea ar putea să le cuprindă, atunci ar înceta a mai fi minunate și necuprinse.

Meditația Scripturii și a Patimilor Domnului sunt pentru el „împărtășire în Duh”.

În pâine și în vin Iisus e real și substanțial dar ascuns sub acest văl al Tainei.

Fericirea întreagă o dă liturghia eternă care se săvârșește dincolo de condiția umană, de la un capăt la altul al cerului și din veac în veac.

Până nu-L voi vedea pe Dumnezeul meu descoperit, în slava Lui, ca o nimica toată e tot ce văd și aud în lume.

*

Ego: După ce am văzut slava Ta, atât cât mi-a fost dat și îngăduit, toate cele din lume îmi par searbede. Căci uimire și laudă am numai pentru frăgezimile și lumea spirituală, pe care o mai descoperă unii dintre oameni.

*

[Urmează o pagină goală]


[1] În latină: Despre imitarea/urmarea lui Hristos.

Și vom avea de-a face, ca și în cazul lui Eckhart, Tauler și Ruysbroeck, cu însemnări dintr-un al 4-lea teolog romano-catolic, Thomas à Kempis, aceasta fiind cea mai cunoscută scriere a sa în spațiul ortodox.

A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_%C3%A0_Kempis.

[2] Rucodeliei personale.

[3] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_cel_Mare.

[4] Mormântul Sfântului Apostol Pavel:

http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/mormantul-sfantului-apostol-pavel-119938.html.

[5] În latină: În afara Bisericii nu există mântuire. A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Extra_Ecclesiam_nulla_salus.

[6] În latină: Nu poți să mergi la Dumnezeu decât numai prin Hristos.

1 2