Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a și a 8-a

„Roua din mine” și „sângele bunicii” (67) sau despre nimic.

„Statuile se spală toamna pe dinți” (68) cu…whisky, să zicem, în timp ce „Îngerul îmbracă armura” deși nu are nevoie de ea. Și, hodoronc-tronc, „Dumnezeu se luptă cu sine însuși/ într-un ou de vultur/ înghețat” (68). Bine că nu Se luptă cu Sine într-un veceu sau…în buzunarul din turul blugilor autorului, dacă Dumnezeu e un fel de hârtie cocoloșită pe care o arunci unde vrea mușchiul tău.

În Epifania, autorul paște turmele pe muntele Horeb și e „tânăr și urât ca un țap” (71). M-așteptam (dacă totul e posibil) să fie „cel mai frumos de pe fața pământului”. Dar nu: e „singur și nevăzut niciodată de nimeni” (71). Adică: are dubii în ceea ce-l privește.

Însă pe muntele Horeb aștrii cerești încep să pălească în fața urâtului de Bădiliță, pentru că raza lor, a tuturor la un loc (aștrii, soare, lună), e „oarbă” (71).

Însă raza „oarbă” a aștrilor îl atinge și el receptează „mângâierea soarelui” ca fiind „aproape impudică” (71). Adică soarele îl atinge pe autor cu raze…porno, excitante, necuviincioase, atâta timp cât impudic = lipsit de pudoare, de rușine, nerușinat, necuviincios. Și când te uiți în soare trebuie să ai peste 18 ani…ca să îl privești, pentru că soarele e cu bulină roșie.

După înaintemergătorul vers eminescian „Când deodată tu răsăriși în cale-mi” apare conținutul epifaniei: „Tu, Iahve, plin de bube, năclăit” (71).

Și apetența autorului pentru batjocorirea lui Hristos țâșnește încă odată în paragrafe poematice și nu doar într-un vers:

„Tu, Iahve, plin de bube, năclăit

de puroaie, puțind îngrozitor ca un

hoit pe care nici vulturii, nici țărâna oarbă

nici focul nu s-au încumetat să-l înghită” (71-72).

Dacă aveam de-a face cu un context în care Hristosul de aici era, de fapt, un amărât în care autorul Îl vedea pe Hristos descrierea era empatică și te împingea la milă ortodoxă față de cel grav bolnav.

Însă autorul își începe batjocura la adresa lui Iahve întrupat în mod metodic…prezentându-L așa cum El nu a fost niciodată: nu a avut bube, nu a mirosit ca un hoit trupul Său în mormânt, pentru că el nu a cunoscut stricăciunea și nu s-a pus problema ca cineva să Îi ardă trupul.

Și epifania nu îl schimbă, la modul pozitiv, pe autorul baci în Horeb ci îi produce sentimente contrarii:

„Hohotitor am râs și-am plâns,

m-am închinat și-am blestemat,

te-am mângâiat și-am aruncat cu pietre.

Apoi am închis ochii încet

și am murit. Atât”.

Dacă Sfântul Moise ar fi procedat așa în Ieș. 3 se alegea praful de tot Pentateuhul pentru că nu mai avea cine să-l scrie. Însă Cristian Bădiliță, un poet „teolog” contemporan nouă…dă cu pietre în Dumnezeu…după ce-L mângâie.

Spaima de amiază te apucă brusc (73), ne spune autorul. Și când te apucă această spaimă, în loc să îți vină să faci metanii, rugăciuni…îți vine „să strângi în brațe pe femeia de alături…ca pe ultimul/colac de salvare” (73). Și autorul ne spune, cu alte cuvinte, că femeia e mai „durabilă”, te ajută „la nevoie”, mai degrabă decât Dumnezeu, Care, după ce Îl mângâi puțin…îți vine să dai cu pietre după El și să te apuci să mori.

Iar cum rolul oricărui critic al unei cărți e să înțeleagă, să discearnă ceea ce nu vrea să ne spună autorul sau să ajungă la ceea ce se ascunde în conținutul ei, tocmai de aceea e importantă munca de atenție la înțelesurile poemelor, pentru că putem spune ceva despre stările de spirit care îl traversează pe un autor dar și despre starea lui de sănătate duhovnicească.

Somnul celor doi e „fără speranță” (74).

Moartea e un capăt de drum la Cristian Bădiliță și nu o pasarelă spre o nouă viață.

Însă dacă Dumnezeu e „un sac de box”, Care încasează pumni de la oricine, „moartea unui greier”, ridicată de la firul ierbii în centrul universului, produce un urlet în păsările…care nu pot să urle.

Concomitent cu huliganismul față de Dumnezeu autorul se portretizează negativ: „Eram tâlhar și iudă și sperjur/ eram un hoit sătul de tot ce-i viu” (75). Și sătul de aici, pentru a doua oară în carte, exprimă sictirul lui față de viață, dezolarea interioară despre care autorul vorbește și în jurnalele sale.

În același poem Sufletul dimprejur, autorul se răsucește „cu iadul subțiori/ în jurul crucii mele de trei ori” (75), în timp ce „și inima scuipată din torace/urca la ceruri pe cărări buimace” (75).

Și mai virează o sintagmă în altă parte, în acest fel „până la cântatul cocoșilor” ajungând până la cântatul greierilor…deși greierii cântă toată noaptea.

Greier rimează cu creier și acasă cu coasă (75-76).

Sufletul, ca un fel de mână sau picior, „fu mușcat de-o piatră/ și de atunci tot schiaună și latră” (76). Și dacă autorul vrea ca sufletul să fie un câine cu coada scurtă, ce te doare pe tine, cititorule?!

Did you like this? Share it: