Hristos a înviat,

iubiți frați și surori întru Domnul,

și a umplut toate de lumina Sa! Ne-a umplut pe noi și întreaga creație de lumina Sa, de harul Său, ca să înțelegem că totul în noi, totul în Biserică, totul în creație sunt cu sens. Cu sens dumnezeiesc. Că nimic nu e la întâmplare, aiurea, fără rânduială în existență. Adică toate duc la El, pentru că întru El sunt toate sensurile creației.

Și privesc cu bucurie și pace oamenii, cu atenție vie, cu nesațul de a-i înțelege.

Dar cu nespusă bucurie îi privesc cum vin la Biserică. Ce stare au în Biserică. Cum se raportează ortodocșii noștri la ceea ce văd în Biserică.

Și îmi dau seama cu mulți vin cu dor la Biserică, cu înflăcărare, ca la o întâlnire de taină cu Dumnezeu dar, în același timp că nu mulți știu că ei își urmează sensul existenței venind la Biserică și că ei au venit la slujbă pentru ca să se bucure cu Dumnezeu și cu oamenii la un loc.

Și toți credincioșii noștri trebuie să știe acest lucru sfânt: că ei slujesc împreună cu preoții Liturghia, Botezul, Înmormântarea, Cununia, Maslul, prin prezența lor, prin starea lor interioară, prin rugăciunile și închinăciunile lor, prin cântarea lor, pentru că preoții slujesc pentru ei și cu ei lui Dumnezeu.

Iar dacă fiecare înțelege acest lucru că el, la Biserică e la muncă, că e la o muncă duhovnicească și că trebuie să fie atent la toate detaliile prezenței lui la Biserică, atunci, cu siguranță, nu se mai plictisește.

Pentru că slujba Bisericii Ortodoxe e o muncă veselitoare, e o destindere a minții, a inimii și a trupului prin ceea ce vezi, prin ceea ce auzi, prin ceea ce miroși, prin mișcările pe care le cere închinarea trupească și duhovnicească în același timp.

Nu, rolul nostru, nu este acela de a-i urmări tot timpul, ca niște simplii spectatori, pe preoții din altar!

Rolul nostru nu e acela de a căsca gura, de a ne uita la ceas, de a ne uita la praful de pe pereți sau la hainele celor de lângă noi…ci de a participa, cu încordare, la taina care se petrece, la slujba care are loc, la întâlnirea dintre noi și Dumnezeu.

Preoții în altar au treabă. Au o treabă sfântă la care credincioșii participă.

Prescurile aduse de credincioși, pomelnicele, lumânările, darurile aduse la altar pentru slujbă și pentru viața preoților sunt o împreună lucrare la întâlnirea cu Dumnezeu.

Dacă credincioșii aduc darurile de pâine și vin, iar preoțiile le pregătesc ca daruri ale Bisericii locale aduse lui Dumnezeu („ Pe ale Tale dintru ale Tale, Ți le aducem, Doamne!”), cu toții, preoți și credincioși, ne rugăm, chemăm, așteptăm pogorârea harului Sfântului Duh peste ele și peste noi.

Aceasta e lucrarea, munca noastră sfântă în Biserică: ne pregătim interior pentru a simți lucrarea lui Dumnezeu întru noi și pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Lui. Și numai simțind adierea bucuriei și a frumuseții harului Său în noi ne putem apropia, cu credință, cu cutremur și cu dragoste pentru a ne împărtăși cu Cel ce șade pe Heruvimi dar care S-a făcut om pentru noi și pentru îndumnezeirea noastră.

Nu, nu ne putem dispensa de nimic din ceea ce se petrece în Biserică!

Biserica are o anume formă și o anume orânduire internă…tocmai pentru ca să ne suscite atenția. Tocmai pentru ca să dorim să știm mai multe despre de ce arată așa, ce e una sau alta din ea, ce sens au, de ce sunt acolo.

Sfintele Icoane din Biserică nu sunt vestigii istorice pe care le putem, la o adică, arunca la coș, ci realități teologice.

Așa cum, acasă, avem tablouri și fotografii cu bunicii, părinții, copiii noștri și ele sunt semnele unei istorii iubite de noi, la fel avem în Biserică semnele istoriei mântuirii, mărturii despre cine sunt cei care au crezut în Hristos și sunt vii, împreună cu Domnul lor și al nostru, în ceruri.

Icoanele autenticilor închinători și trăitori pentru Dumnezeu sunt în fața noastră și ne acoperă de pretutindeni pentru ca să ne facă să ne dorim să fim unii dintre ei. Pentru că sensul nostru e…viața veșnică, în Împărăția Lui, cu toți Sfinții Lui.

Sensul nostru e să ne ridicăm din slăbănogeala, din paralizia lipsei noastre de activitate reală (cu aluzie la Evanghelia zilei: In. 5, 1-15), fundamentală și să ne zidim duhovnicește, ca ființe teologice.

Tot ce se cântă și se rostește la strană sau se cântă și se rostește în altar ne interesează.

Mintea noastră trebuie să fie într-o permanentă atenție.

De aceea suntem la o muncă duhovnicească care ne schimbă cu totul raportarea la viață, pentru că teologia de la strană și cea rostită din altar, care e una și aceeași, ne face mintea să gândească, ochii învață să vadă iconic, să vadă dincolo de ceea ce se vede, mirosul se învață cu tămâia frumoasă, cu mirul, cu mirosul de floare iar trupul cu decența și evlavia închinăciunii, a îngenuncherii, a conștiinței că suntem creațiile Lui și că suntem firave, slabe, neputincioase fără ajutorul și mila Sa.

Tot aprofundând această viață liturgică, viață cu slujbă și prin slujbă, ne umplem de dorul și de dragul de a veni, de a reveni, de a ne bucura în Biserica slavei Lui și de a trăi, ca în Biserică, pretutindeni.

De ce Bisericile noastre ortodoxe au slujbe lungi și nu au scaune pentru toți?

Pentru că Biserica ne învață că slujirea lui Dumnezeu nu e un aperitiv, nu e o gustare de 5 minute ci e o masă împărătească, la care trebuie să te întreții, cu toată ființa ta, într-un dialog cu Gazda și cu Oștenii Lui, adică cu Domnul și cu Sfinții Lui.

Și pentru că ai venit ca să te bucuri activ, așa cum se face la marile concerte (nu se stă jos ci se dansează, se țipă și se urlă în fața megastarului…degeaba), și la Biserică te bucuri stând în picioare, cu cuviință, îngenunchind cu cuviință, închinându-ne cu cuviință, fiind atenți și interiorizând totul cu bucurie, pentru că slujirea e cu bucurie și pentru bucurie.

Da, și de jos te poți bucura! Iar dacă ești neputincios, bătrân sau slăbit de post și de slujbe, mai stai și jos. Trebuie să mai stai și jos, că ai nevoie. Uneori nevoie mare…

Însă Biserica ne aduce aminte că dinamismul ascetic al slujbelor, adică durutul picioarelor, al spatelui, al inimii, al capului, oboseala și durerea sunt lupta noastră pentru verticalitate, pentru bucurie, pentru ieșirea din toropeală, din fața tristă spre fața veselă.

Adică chiar dacă am avea bani ca să umplem Biserica de scaune…Biserica nu e pentru scaune și pentru confort ci pentru bucuria trăită în nevoință sau pentru bucuria care iese din exercițiile liturgice ale stării în picioare, ale închinăciunii, ale rugăciunii, ale atenției, ale lăsării în urmă a vieții noastre cu care am intrat în Biserică.

După ce s-a terminat concertul cu Shakira în ploaie, la București, oamenii plecau bucuroși, entuziasmați nevoie mare, că a fost cool de tot concertul. Shakira își număra banii la hotel, organizatorii la fel, jandarmii plecau la unitatea lor…numai tinerii plecau cu ce fel de bucurie aveau ei pentru ce-or fi înțeles din concert.

Și ce bucurie estetică și emoțională le-a transmis Shakira pe ploaie în comparație cu bucuria totală a Bisericii?

Căci dacă tinerii ar gândi mai mult și dacă bătrânii ar fi mai atenți la viața lor n-am mai vedea orice, n-am mai cumpăra oricum și n-am mai fi cine suntem.

Pentru că cine suntem e prea puțin pe lângă cine putem fi.

Și cu Dumnezeu putem fi oștenii lui, casnicii Lui, poporul Lui, slujitorii Lui, iubirea Lui.

Numai că trebuie să ne ridicăm patul (ton cravatton, în gr.) și să umblăm (In. 5, 8).

A umbla de aici înseamnă a peripatetiza în greacă.

Și peripateticianul ortodox, în comparație cu cel filosofic, e cel care peripatetizează/care umblă/merge/călătorește cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu prin această viață.

Și dacă vede oameni îi vede ca ai lui Dumnezeu. Nu vrea să îi minimalizeze, să profite de ei, să le facă rău.

Și dacă muncește ca să câștige bani, pentru viața și familia lui, nu consideră că a făcut bani de unul singur, ci că ei sunt darul lui Dumnezeu în viața lui.

Tocmai de aceea pe ortodox nu îl conduc banii, pentru că banii sunt pentru comuniune și nu idoli.

Banii sunt pentru ca să ne apropiem unii de alții și pentru ca să fim unii cu alții și nu pentru ca să ne distanțăm unii de alții.

Și observăm că cei care se distanțează pe motivul funcției, al banilor, al relației de alții nu fac altceva decât să își piardă legăturile firești cu Dumnezeu, cu oamenii, cu creația în integralitatea ei.

Pentru că duminica de astăzi, aproape de înjumătățirea praznicului Învierii (18 mai 2011), ne vorbește despre ridicarea din boală, din nesimțire, din îndoială, din tristețe, din nemuncă, din neiubire.

O ridicare din tot ce ne face pasivi și indolenți.

O ridicare la viață, la viața cu gânduri înalte și sentimente profunde, cu fapte generoase și multă candoare, cu multă delicatețe, atenție și bun simț.

Pentru că de atenție și bun simț ține tăcerea noastră la slujbe, dorința de a fi bucuros și împăcat, de a cunoaște tot mai multe din viața și istoria Bisericii pentru ca să fim tot mai alții.

Iar bunul simț la care mă refer adesea înseamnă să vorbim și să acționăm din interiorul schimbărilor duhovnicești continue ale simțurilor noastre, prin care înțelegem ce e corect, ce e frumos, ce e bun, ce e durabil să facem, să spunem, să simțim.

Pentru că bunul simț al simțirilor bune e bisericesc, se trăiește în viața Bisericii și, datorită lui, înțelegem cum să pictăm Biserica, cum să o aranjăm, cum să slujim în ea, cum să îi primim pe alții în ea.

Pentru că bunul simț teologic e măsura noastră în toate.

Și dacă nu știm până unde ține seriozitatea, delicatețea, relația, slujba și unde încep derapajele religioase de tot felul nu știm să facem diferența între adevăr și contrafacere, între frumos și chici, între seriozitate și perversitate.

De aceea Domnul ne cheamă în lumina Sa, ne invită la o viață activă, energică pentru El, care e o viață pentru toți și pentru noi în același timp, adică ne cheamă la slujire.

Și Îl putem sluji pe El și în Biserică, și la serviciul nostru, și acasă și în societate.

Peste tot putem fi atenți, serioși, dinamici, frumoși.

Peste tot putem fi vii, autentici, complecși, încântători.

Trebuie să fim eclesiali pentru ca să fim și profesional, paternal, colegial autentici.

Și nu mă îndoiesc de faptul, că mulți dintre dumneavoastră înțelegeți ce spun acum și vă bucurați că le spun, pentru că vă bucurați să auziți adevărul Bisericii spus cu tărie pentru că el este adevărul-adevărat al umanității.

Toate au sens teologic, pentru că El este sensul tuturor sensurilor vieții și ale existenței.

Și El a înviat și a umplut toate de lumina Învierii sale. Amin!

Did you like this? Share it: