Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 14 mai 2011

Știre alertă

În următoarele ore, în urma „marii reforme” a PDL-ului de astăzi, Mihail Neamțu va scrie un articol consistent despre „spectaculoasele realizări ale acestei zile de sâmbătă (în care Traian Băsescu și-a stors lacrimi de două ori din amor propriu)”.

Cei care vor citi acest articol al lui Mihail Neamțu vor avea parte de următoarele schimbări „capitale” în viața lor:

1. Vor crește cu circa 15 centimetri.

2. Fără să își dea seama le vor crește pensiile cu circa 80%.

3. Dacă au televizor alb-negru, televizorul li se va colora când îl vor vedea pe Traian Băsescu.

4. Vor simți o greață și mai profundă oricând vor auzi actuala conducere promițând ceva, orice ar fi acel ceva.

5. La viitoarele alegeri…vor vota cu alții.

Deci nu pierdeți următorul articol marca antiteze.

O poezie spusă-n barbă [10]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a

În poemul Aud cum între degete se pârguie nimicul, Cristian Bădiliță încearcă o întoarcere spre cer cu mâini „naufragiate” (p. 77). Mâinile pe care și le uită „împreunate spre cer” sunt acoperite „cu o cenușă” a păcatului de „prea de timpuriu”. Și își pune mâinile împreunate a rugăciune să se roage Ziditorului pentru un Înger și pentru o înflorire „de pe urmă…asemenea fulgerului sau chiar mult mai albastră”.

Dar când credeam că o să urmeze lacrimi de pocăință, regrete, retractări autorul declară ritos: „poate că singura fisură a nimicului n-a fost să fie decât însuși Dumnezeu” (78).  Ca și când nimicul ar fi preexistat Dumnezeirii.

Iar pentru ca totul să ne fie clar, autorul ne spune, la finalul poemului că „el, nimicul în căușul palmelor/ noastre spală fața plină de sânge/ a Fratelui său” (78). Iar dacă Fratele nimicului e Dumnezeu atunci teologia, pentru autorul nostru, e o vorbire despre nimicul nimicurilor.

Poemul care dă titlul volumului, Regele cu o harfă în mâini, e cuprins în paginile 79-80 și e format din strofe clasice. Gândul ne duce (văzând titlul) la Sfântul rege David. Însă autorul ne spune că suntem pe o pistă falsă. Nu e vorba în poem despre regele lui Israel ci despre „Regele lumii”.

Cum Regele lumii e Hristos (poate că autorul ne va spune, din nou, că ne-am înșelat în ceea ce-L privește pe Regele suprem și că El nu e Hristos...ci altul), Bădiliță ne spune despre Hristos că: „Regele lumii a venit desculț,/ la ceasul înserării ivindu-se din mare” (79). El a fost prezent la nașterea regelui din mare, căci „noi stăteam și contemplam pe țărm/ frumosul trup al zilei cum dispare”.

Și, cu alte cuvinte, l-a văzut pe rege cum apare din mare…din greșeală…pentru că ei, de fapt, admirau înserarea

A doua strofă ne introduce în aspectul fizic al regelui:

„Părea un șarpe mut și plictisit (ca și autorul n.n.)

în mâini ținea o harfă și o carte

înainta spre noi îndeplinind un rit

izbăvitor de sete, aducător de moarte”.

Și pentru că „regele lumii”, pe care autorul îl vede ieșind din mare, e ofidian, tot restul poemului e un film cu realitate à la Spielberg, pe care eu nu vreau să o mai comentez.

Ceva însă e sigur: Cristian Bădiliță are înclinații și admirații oculte mai degrabă decât teologice în poemele sale.

La p. 81, poemul închinat mamei sale poartă numele Foamea de lacrimă.

Din el aflăm că lacrima nu e întrutotul lacrimă, nici durere, „nici aer sfâșiat, nici picătură de moarte”. Lacrima nu e „nici milă pe deasupra”. Și pentru că nu e de niciunelea, aflăm că lacrima „nu vine decât în ochiul celui nevăzut (adică al unei ființe neterestre)/ care îngenunchează umil (deși nu poate), în inima celui ce se vede”, adică a omului.

Adică lacrima e născută de o ființă care „coboară” în inima noastră și plânge în locul nostru. Concluzie: lacrima e „supraumană”.

Finalul poemul e un sofism cu marcă nichitiană: „singura ființă comparabilă cu lacrima/e singura ființă prin care am trecut/născându-ne” (82). Ființa prin care am trecut născându-ne (că de aceea e dedicat mamei sale) e mama fiecăruia dintre noi. Însă lacrima lui Bădiliță e supraumană, e „lacrima” unui Înger, a unui Sfânt sau a lui Dumnezeu, Care coboară în inima noastră și plânge în ea, pe când mama e o ființăpământească.

Da, că mamele, care își iubesc fiii, plâng mult pentru ei, dacă aceștia sunt duși cu pluta…e adevărat! Dar mamele nu sunt Îngeri iar lacrimile nu sunt cerești, ci pământești.

Însă, e adevărat, existe și lacrimi provocate de simțirea harului dumnezeiesc, care sunt lacrimi curățitoare de păcate, de cenușa venită în noi de prea devreme.

Poezia trebuie citită serios dacă vrei să vezi cât de serioasă este.

Ratarea unui învingător [6]

Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a

***

În interviul care începe la p. 96, autorul considera că PNL-ul de atunci nu are un alt candidat în afară de…Theodor Stolojan (96) și îl vedea pe Traian Băsescu drept candidatul la președinție al Alianței Dreptate și Adevăr.

*

inenarabilul domn Mugur Ciuvică[1]” (97) [inenarabil = care nu poate fi povestit, extraordinar, uimitor; numai că aici e la negativ]

*

Și uimirea ne lovește din senin, pentru că până acum autorul a dat dovadă de om cu capul pe umeri: „Traian Băsescu este, în acest moment, de departe cel mai important politician român [?!!!!], omul nu doar cu tracțiune proprie, ci omul care poate fi candidat-locomotivă în situații în care alți politicieni români patinează pe loc” [97].

Exagerări de duzină, bineînțeles…

*

„șanse frumoase de a pierde” (98); „cam șmecherește” (98)

*

Autorul revine cu o distincție așteptată în p. 99 (credeam că ar fi timpul să renunț la cititul cărții…) și ne spune că Traian Băsescu, atunci doar politician în accepțiunea lui Dorin Tudoran, are „șansa…de a deveni din politician om politic” (99).

Adică era cel mai bun la gargară, la mințit masele Traian Băsescu (de aici „cel mai important politician”)…și acum, pentru ca să devină „om politic” ar fi trebuit să facă ceva bun pentru România.

Adică țara să prospere, românii să nu plece la muncă peste hotare din disperare, românii să nu moară de foame.

Numai că România lui 2011 e un dezastru care supraviețuiește în ciuda faptului că în fruntea ei, de vreo 6 ani, stă același „cel mai important politician”.

*

Și autorul a folosit pe politician în sensul său peiorativ, cu siguranță, adică cu sensul: „persoană care face din politică un mijloc abil și demagogic de realizare a intereselor personale[2].

Iar președintele Traian Băsescu, ca „cel mai politician”, e profitorul numărul 1 de pe urma politicii în interes propriu.

*

Care e însă definiția „omului politic”? Dacă politicianismul ne minte cu stilomul politic, care se gândește la țara lui în primul rând și la binele ei…ar trebui să fie un om al lui Dumnezeu, cu caracter, cu principii, cu înțelepciune în exces, nu?

*

Să facă „pe dracu’ în patru” (99) = să facă „tot posibilul”

*

În p. 99, Traian Băsescu este catalogat drept „un om hiperenergic” (?!).

Cred însă că „hiperenergică” pe bune și nu doar din condei este soția vecinului de deasupra, care, atunci când face, la două noaptea…cu bărbatul ei…trezește tot blocul în țipete și vaiete erotice.

Și asta într-o ne-rușine soră…cu politicianismul.

*

Rugăm pe autor să ne explice ce fel de vietăți sunt „ciuciuvelele” (99) care se plimbă prin „parcul palatului” Cotroceni?

Dacă e să o luăm semantic: ciuciu + velă = nimicuri plutitoare?

*

Băsescu a izbucnit în plâns sâmbăta (când a izbucnit prima dată, adică…Stolojan era „grav bolnav”…și i-a curs „lacrimi”) (100).

*

„de la sublim la ridicol nu e decâ un pas” (100). Jurnalul Național, 4 octombrie 2004.

*

Și articolul cu începere la p. 102 se numește chiar așa: „De la politician la om politic”…în care sperăm ca autorul să ne zică ce face „omul politic”. E scris după ce Traian Băsescu a fost ales prima oară președinte al României.

Și autorul ne spune că pentru el sunt „deosebiri substanțiale” (102) între politician și om politic, ceea ce ne confirmă faptul că în articolul anterior, așa cum am presupus, a folosit forma peiorativă a lui politician.

*

Corupția, șantajul și aroganța nu au culoare politică” (103).

„Dl [Adrian] Năstase e predestinat numirilor în funcție, nu câștigării funcțiilor prin alegeri” (103).

„o torpilare reciprocă” (103); „un câștig de maturitate” (104); „civilitatea politică” (104). Jurnalul Național, 13 decembrie 2004.

*

Civilizație și civilitate.

Civilitatea este „comportarea frumoasă, felul curtenitor de a vorbi, de a duce o conversație[3]. Adică ești politicos pentru că ești un om profund atent la oameni și la viața lor. De aceea le vorbești curtenitor, galant, atent, afabil: pentru că vezi cine sunt și crezi în ei și în ceea ce pot să facă.

Numai că cei care mimează civilitatea și o fac doar din buze, adică vorbesc încet, efeminat și cu morgă de doxați, o dau cu gulu-gulu, le spun că îi iubesc, că îi plac…și le papă tot.

Civilizația, la fel, reprezintă nivelul de dezvoltare spirituală și materială al unui om.

Un om civilizat în mod real e un om care a crescut în înțelegerea de sine și a rolului său în lume într-un mod frumos și pas cu pas și de aceea el poate fi un exemplu de civilitate pentru că este un exemplu de umanitate.

Iar adevăratele exemple de umanitate sunt oamenii duhovnicești, sunt ortodocșii cu multă curățire de patimi dar și cu multă experiență în a vorbi cu oamenii și în a vedea sensurile profunde ale lucrurilor.

*

Autorul nu ne-a spus însă cum e, totuși, cu „omul politic”.

*

La p. 105 titlu șocant: „Unde-i baba, să-i rup laba!”, adică mâna.

platfusul potrivit la maneaua potrivită” (105) [împerechere sintagmatică…neașteptată]; după pierderea alegerilor, Adrian Năstase a deventi editorialist la Jurnalul Național, lucru care l-a emoționat pe autor (105) [el a devenit și creator de online în cele din urmă…lucru și mai cool]; „bizarerii disperante” (106).

*

Și iată că-mi sare și adevărul în ochi: „dl Traian Băsescu, un om cu o singură calitate, popularitatea” (106).

Însă „calitatea” aceasta, singură, a d-lui Băsescu se numea încrederea în el a unui segment din România, pentru că nu îl văzuseră încă de ce e în stare să-i facă poporului român. Adică era virtutea poporului…și nu a președintelui.

Era încrederea poporului (a unei părți mici din el) în cineva care „mințea bine”. Că de aceea este politicianist în continuare și nu a devenit niciodată „om de stat”.

*

„bagatelă de întrebare” (106); „megașarada persană” (106)

*

Și Dorin Tudoran cred că se crede mai SF-ist decât Cristian Tudor Popescu la faza asta…când și-l imaginează pe Traian Băsescu, de acum fost „președinte”… care vine la Jurnalul Național ca editorialist, pentru a mărturisi, într-unul dintre ele, că a recitit, pe răgaz…Immanuel Kant[4] (107). Să nu exagerăm atât de mult, totuși!

*

„Gușă-Căpușă” și „Ponta-Titulescu” (107): două mici inflexiuni neuronale din înțelepciunea prezidențială.

Jurnalul Național, 25 februarie 2005.

*

De la p. 108: Excesul.

sabia cu două tăișuri pe care o reprezintă excesul” (108); „un pocinog” (108) = întâmplare rea, neplăcută, bucluc, belea, boroboață; „iubiți de același sex” (109); „excesul i-a pierdut pe democrați” (109), pe democrații din America; „stânjenit în fața excesului” (109). Jurnalul Național, 4 noiembrie 2004.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mugur_Ciuvic%C4%83.

[2] Idem: http://dexonline.ro/definitie/politician.

[3] Idem: http://dexonline.ro/definitie/civilitate.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno