O poezie spusă-n barbă [10]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a…

În poemul Aud cum între degete se pârguie nimicul, Cristian Bădiliță încearcă o întoarcere spre cer cu mâini „naufragiate” (p. 77). Mâinile pe care și le uită „împreunate spre cer” sunt acoperite „cu o cenușă” a păcatului de „prea de timpuriu”. Și își pune mâinile împreunate a rugăciune să se roage Ziditorului pentru un Înger și pentru o înflorire „de pe urmă…asemenea fulgerului sau chiar mult mai albastră”.

Dar când credeam că o să urmeze lacrimi de pocăință, regrete, retractări autorul declară ritos: „poate că singura fisură a nimicului n-a fost să fie decât însuși Dumnezeu” (78).  Ca și când nimicul ar fi preexistat Dumnezeirii.

Iar pentru ca totul să ne fie clar, autorul ne spune, la finalul poemului că „el, nimicul în căușul palmelor/ noastre spală fața plină de sânge/ a Fratelui său” (78). Iar dacă Fratele nimicului e Dumnezeu atunci teologia, pentru autorul nostru, e o vorbire despre nimicul nimicurilor.

Poemul care dă titlul volumului, Regele cu o harfă în mâini, e cuprins în paginile 79-80 și e format din strofe clasice. Gândul ne duce (văzând titlul) la Sfântul rege David. Însă autorul ne spune că suntem pe o pistă falsă. Nu e vorba în poem despre regele lui Israel ci despre „Regele lumii”.

Cum Regele lumii e Hristos (poate că autorul ne va spune, din nou, că ne-am înșelat în ceea ce-L privește pe Regele suprem și că El nu e Hristos...ci altul), Bădiliță ne spune despre Hristos că: „Regele lumii a venit desculț,/ la ceasul înserării ivindu-se din mare” (79). El a fost prezent la nașterea regelui din mare, căci „noi stăteam și contemplam pe țărm/ frumosul trup al zilei cum dispare”.

Și, cu alte cuvinte, l-a văzut pe rege cum apare din mare…din greșeală…pentru că ei, de fapt, admirau înserarea…

A doua strofă ne introduce în aspectul fizic al regelui:

„Părea un șarpe mut și plictisit (ca și autorul n.n.)

în mâini ținea o harfă și o carte

înainta spre noi îndeplinind un rit

izbăvitor de sete, aducător de moarte”.

Și pentru că „regele lumii”, pe care autorul îl vede ieșind din mare, e ofidian, tot restul poemului e un film cu realitate à la Spielberg, pe care eu nu vreau să o mai comentez.

Ceva însă e sigur: Cristian Bădiliță are înclinații și admirații oculte mai degrabă decât teologice în poemele sale.

La p. 81, poemul închinat mamei sale poartă numele Foamea de lacrimă.

Din el aflăm că lacrima nu e întrutotul lacrimă, nici durere, „nici aer sfâșiat, nici picătură de moarte”. Lacrima nu e „nici milă pe deasupra”. Și pentru că nu e de niciunelea, aflăm că lacrima „nu vine decât în ochiul celui nevăzut (adică al unei ființe neterestre)/ care îngenunchează umil (deși nu poate), în inima celui ce se vede”, adică a omului.

Adică lacrima e născută de o ființă care „coboară” în inima noastră și plânge în locul nostru. Concluzie: lacrima e „supraumană”.

Finalul poemul e un sofism cu marcă nichitiană: „singura ființă comparabilă cu lacrima/e singura ființă prin care am trecut/născându-ne” (82). Ființa prin care am trecut născându-ne (că de aceea e dedicat mamei sale) e mama fiecăruia dintre noi. Însă lacrima lui Bădiliță e supraumană, e „lacrima” unui Înger, a unui Sfânt sau a lui Dumnezeu, Care coboară în inima noastră și plânge în ea, pe când mama e o ființă…pământească.

Da, că mamele, care își iubesc fiii, plâng mult pentru ei, dacă aceștia sunt duși cu pluta…e adevărat! Dar mamele nu sunt Îngeri iar lacrimile nu sunt cerești, ci pământești.

Însă, e adevărat, existe și lacrimi provocate de simțirea harului dumnezeiesc, care sunt lacrimi curățitoare de păcate, de cenușa venită în noi de prea devreme.

Poezia trebuie citită serios dacă vrei să vezi cât de serioasă este.