Adevărata avere

Am trăit și trăiesc cu conștiința că dialogul și cărțile sunt adevărata avere a oamenilor.

Dialogul devine carte și cartea resuscită, reinițiază dialogul.

Și când spun dialog, spun nevoia de a dărui din ceea ce știi și scrii și nevoia de a te verifica în altul cu ceea ce ești și scrii. Nevoia de a merge spre altul cu ceea ce ești și de a-l primi pe altul, în tine, cu ceea ce este.

Însă, când spun carte, nu spun numai tratat teologic, roman, carte de poezie sau teatru, ci și film, fotografie, experiențe de viață.

Avem cărți scrise și cărți nescrise.

Unii sunt adevărate biblioteci cu cărți existențiale.

Când ne dăm seama că unii oameni devin chipuri vii, profunde, amintiri luminoase în noi, conștientizăm, de fapt, că această prezență a lor, în noi, de dincolo de moarte, e o urmare a dialogului continuu cu ei.

Pentru că dialogul începe de aici, de acum, din această clipă sfântă, rară și prețioasă, și nu se mai termină niciodată.

Nu trebuie să ne fie teamă de cărți!

Oricât de vătămătoare ar fi unele cărți, ele sunt fresce ale unor interiorități umane care au căutat, s-au căutat…și poate că au eșuat în împlinirea de sine.

La fel stă treaba cu cărțile nescrise…

Nu s-a găsit timp pentru ele. Sau nu au fost lăsați să le scrie. Sau au fost scrise și apoi arse într-un moment de…deliberare zbuciumată…și nu întotdeauna extrem de lucidă.

Iar cărțile pierdute, arse, nescrise, nelăsate să se nască…sunt nescrise, pentru că nu mai există.

De aici importanța capitală a arhivării atente a datelor personale și a tezaurului de carte al umanității.

E bine să strângem totul la un loc și să accesăm informațiile în folosul nostru.

În folosul nostru real…care e dialogul și comuniunea.

Numai pentru că vorbești despre anumite persoane, experiențe, date, te aud și alții și se unesc într-un gând cu tine.

Comuniunea e simțământul profund că el, ea, ei, au ceva în comun cu tine. Și că acest comun ne bucură, ne împlinește și ne apropie pe unii de alții.

Pentru că înainte de 1989 intelectualii erau „sub” muncitorii din uzină, fiind considerați ca „neproductivi”…s-a bătut monedă după aceea pe reînțelegerea profundă a intelectualității românești și pe rolul ei formator într-o națiune.

Numai că omul cu carte nu are numai intelect…

Și cuvântul intelectual nu are de-a face cu Creștinismul, ci cu o filosofie reducționistă asupra realității personale a omului, care consideră că omul e important în existență doar pentru creierul lui, care ar fi „singurul lucru” care l-ar diferenția de animale.

Dar faptul de a admite că omul are creier și că poate gândi nu înseamnă a admite, în același timp, și că el are suflet și că el e creația lui Dumnezeu.

Ortodoxia are pentru om cuvântul persoană.

Și persoana umană e un întreg psiho-uman care gândește, simte și acționează, care dăruie viață, creează și trăiește în armonie cu Dumnezeu și cu semenii.

Doar persoanele pot dialoga și scrie, pentru că doar ele se gândesc la om dincolo de utilitarism și de timp, considerând schimbul de experiență și scrierea de experiență ca fiind vitale.

Din această perspectivă personalistă a Ortodoxiei se poate înțelege ce personalizează și ce depersonalizează pe un om.

Dacă îl considerăm pe om doar mână de lucru, doar un obiect de care ne dispensăm când vrem, dacă îl considerăm un instinctual sau ceva neglijabil, atunci îl depersonalizăm. Îi negăm statutul de om.

Dar dacă îl considerăm capabil de dialog, de relație, de înțelegere, de experiență și de comuniune, atunci îl personalizăm pe om, adică îl cinstim la reala lui valoare.