Ce este omul…

În concepția celor vechi, omul este recapitularea creației și regele lumii. Dumnezeu, în transcrierea Sfântului Dosoftei, au fapt ceriul, pământul și omul./ Ceriul ceriurilor pentru Domnul,/ Pământul l-au datu-l a tot omul” (Ps. 113, 61-64). În psalmul 8, omul este „puțân nu de-atocma cu îngeri în slavă,/ I-a-ntrece cu cinstea fără de zăbavă./ Mare cuviință i-ai dat și cunună/…/ L-ai pusu-l mai mare, toate să-l asculte,/ Câte sunt pre lume cuvânt să nu-i mute./ Și i-ai supus toate supt a lui picioare”

Dar tot în prima poezie românească, în Psaltirea în versuri, descoperim cele mai cunoscute și mai utilizate imagini ale vanității umane, recurente în toată literatura română veche:

Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Că-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.
(Ps. 21, 19-22)

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț mi-i statul nice de o samă.
Omul, cât de-a hirea, este o nemică.

De vreme ce trece ca o umbră rară,
Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. /…/

Prin ce-Ț greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.
I-ai stând bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă. /…/
Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.
(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)

Ce sufletul nostru în prav să zgârcește,
Și vintrele nostru-n pământ să lipește.
(Ps. 43, 67-68)

Nu-ntoarce, Doamne, pre omul
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.

De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută.

Și ca strajea cea de noapte
Îi sunt zâlele lui toate.
Ca nește șegi, fără treabă,
I să trec aii cu greabă,

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare,

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă. /…/

Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.
Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.

Aii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă. /…/

Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț oamenii potoale.

Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă
(Ps. 89, 9-46)

Că-m trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,

Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.
De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm[i] petrec zâlele toate,

Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.
(Ps. 101, 13-26)

Așe nu să-ndură [nu se-mpietrește] Domnul,
Ce i-i milă de tot omul.
Că Sângur ne ști de faptă [făptura noastră],
Din ce ni-i hirea lucrată,

Ne ști că suntem din tină
Făcuț, de svânta Sa mână.
De ne-ar hi zâlele multe
Ca iarba, tot ar hi scurte,

Și ca floarea ce să trece
De soare și de vânt rece,
De să destramă cu totul
Și nu-ș mai cunoaște locul.
(Ps. 102, 49-60)

Că omul, cât de de-a hirea-n țară,
Zâlele-i trec ca o umbră rară.
(Ps. 143, 15-16)

Recapitulând, omul e: vierme/omidă, umbră, păianjen/pânză de păianjen, străin pe lume, praf și tină/pământ, iarbă/otavă sau floare care se usucă repede, fum și cenușă, pasăre de noapte/veghetoare.

Miron Costin reproduce aceeași paradigmă psalmică/ biblică a vanității umane (combinată cu vanitatea întregii lumi) în poemul Viiața lumii:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /…/
Fum și umbră sunt toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor supt cer trecătoriu.
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?

Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sunt eu și nu om”, tot acela strigă… /…/

Nimenea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte,
Pre toți, și nevinovați, ea le taie vacul [traiul],
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul,
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală [motiv],
Pre mulți și fără vreme duci la această cale.

Moartea nu alege

Despre poezie, în esență

Poezia antică însemna, teologie, mitologie (Hesiod, Teogonia), epopee (Homer, Iliada și Odiseea)…, mai târziu și poezie lirică, de dragoste, confesivă (Anacreon, Sappho)…Avea reguli stricte.

Regulile au fost valabile și pentru poezia clasică europeană, care își asuma un rol educativ/etic, tranzitiv.

Poezia romantică a vrut să fie explozivă, subiectivizată, să prindă spiritul nemulțumirii, al revoluțiilor/răsturnărilor ori al refugiilor în natură.

Poezia modernă s-a radicalizat în protest, în atitudini.

La rândul ei, poezia postmodernă descrie ce se vede, de la shaorma sau coca-cola la mașini zburătoare, și ce se simte.

Lumea se schimbă, poezia nu. Iar poezia este cea care nu divaghează în…nimic.

Poate să citească lucrări din altă epocă și pot să-i placă, cel ce înțelege că lumea nu s-a născut odată cu el.

Vorbiri în sec

Liiceanu și Pleșu au vorbit aseară despre profesori. S-au arătat indignați de salariile mici, care le subminează autoritatea și respectabilitatea. Au uitat să spună că o putere pe care au susținut-o și o susțin a creat această situație.

*

La congresul PDL am văzut spectacol, show. Fiecare a dat o reprezentație după posibilități… Am crezut, poate, mulți dintre noi, că se ceartă, că se critică, că e o confruntare de opinii și de lideri… La sfârșit toți erau mai prieteni ca înainte…, masă și veselie.

*

Emisiunile despre politică și despre hoția din politică sunt făcute și privite ca un divertisment. Oamenii nu cred în salubrizarea politicii prin vorbe și intenții din afară. Numai un vot negativ masiv poate spăla cu ei podeaua…

Potriviri neașteptate…

În ieroglifica sa Istorie, Cantemir scrie un pasaj ca acesta, referindu-se la complotul împotriva Inorogului: „Ce ei încă acestea [vânătoarea] orânduind și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile întindzând…”[1], etc.

Într-un manuscris românesc cuprinzând Paza simțurilor a Sfântului Nicodim Aghioritul, care i-a aparținut lui Eminescu, poetul (care a învățat adevărata limbă română pe textele vechi) sublinia, între altele, și următoarele rânduri și cuvinte: „Cu adevărat, nu departe de scopos și mi să pare mie că și foarte nemereaște adevărul că cel ce rânduiaște strălucite jilțuri are strălucite prăpăstii. Și pre înălțimile  și slavele și mărimile vreadniciilor, ori din ceale din afară de să vor întâmpla a fi acestea, ori din ceale din lăuntru, și dintru ale noastre numindu-le filosoful acel năravnic curse, și mreji, și leațuri: că pre cei ce o dată i-au prins cu acestea, îi înfășură cu nenădăjduite scârbe și ispite. Dascal și învățătoriu al cuvintelor acestora mi s-au făcut mie […] însuș iscusul, carele m-au ajuns pănă în fiindul adâncului[2].

Dar pentru că tot am început cu pasajul cantemiresc, vă reproduc toată poezia:

Ce ei încă acestea orânduind
și fel de fel de lațuri, curse, mreji
și alte măiestrii
în toate poticile și căile întindzând,
strâmbătate ca aceasta
în multă vreme ceriul a privi,
pământul a suferi neputând,
de năprasnă din toate părțile
și marginile pământului
holburi,vifore, tremuri,
cutremuri,
tunete, sunete,
trăsnete, plesnete
scorniră, atâta cât tot muntele înalt
cu temeliele în sus și cu vârvul în gios
răsturnară și tot copaciul gros,
înalt și frundzos
din rădăcină îl dezrădăcinară…

Au avut ce învăța poeții și scriitorii din cărțile vechi?


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 172.

[2] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 4r.