Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 17 mai 2011

Poezia lui Vasile Voiculescu [1]

Între poeții numiți tradiționaliști, o distincție lirică are Vasile Voiculescu, căreia, dacă o privim linear, îi descoperim amprenta în toate etapele poeziei sale, încă de la volumele de debut.

Cu toate că primele volume de poezii sunt considerate încă nedezlipite de roca poetică anterioară (Poezii 1916, Din țara zimbrului 1918), fără să facă a se distinge un glas poetic original sau puternic individualizat, ele consemnează totuși valențe poetice proprii, o apetență pentru contuzia cuvintelor și pentru tectonica imaginarului.

Spre deosebire de Vlahuță (sub semnul căruia se spune adesea că a debutat), Goga sau Pillat, Voiculescu își caută expresia poetică în stare să rețină instantaneele abisurilor spirituale. Geografia reprodusă în poezii nu reprezintă decât reliefarea unei interiorități spasmodice, virtual adânci. Aderența la real (peisaj natural) este falsă.

Poezia lui percepe procesul evolutiv de alchimizare a seducției și pasiunii. Ca traiect expresiv și psihologic, lirica voiculesciană se învecinează mai degrabă cu a lui Arghezi.

Din primele volume se vede ademenirea înălțimilor mistice (ca în poemul Sunt culmi înfricoșate, vol. Din țara zimbrului) și se întrezărește ciocnirea între două fețe ale personalității sale. Nici măcar la Arghezi nu există o astfel de altercație lăuntrică. Arghezi lasă impresia glisării de la o stare la alta, influențate sau nu circumstanțial. La Voiculescu sunt munți care se bat permanent în capete și care formează același…munte.

Lupta cu tentația carnală ia, la Vasile Voiculescu, forme poetice care trădează o încordare și o tensiune maximă. Poetul tinde spre limpezirea spirituală (Pârgă: Am fost un pom zăbavnic…târziu am răsărit…, etc), dar din urmă îl paște focul pasiunii detestat, experiență înfățișată în viziuni infernale – Sodoma:

Cetățile îndrăgostirii mele,
Cu foc bătute, ard pe rug.
Se crapă sufletul, cad stele…
Cu mâinile pe ochi eu fug.
În urma mea iubirea, blestemată,
Ca o Sodomă arde-nflăcărată,
Și toată patima și-ntreaga nebunie
Vor fi cenușă până-n temelie,
Trecutul culpeș îl aud cum geme,
Cum pâlpâie și cearcă să mă cheme
Cu glasul tot mai înecat în foc…
Dar cine-ntoarce capul se preface-n sloi,
Și simt că de-aș privi o clipă înapoi,
Aș împietri de-a pururea în loc!

Imaginile poetice sunt o plasmă spiritualizată.

Există o anumită sensibilitate la natura cosmică, înrudită, pe care o putem depista la Blaga, Fundoianu și Ion Vinea, la care plasticizarea abstractului și a imaterialului însemna aprofundarea la infinit a senzațiilor și conjugarea lor, pentru a face palpabil sentimentul dezmărginirii și al atingerii unor hotare ale insesizabilului și spiritualului.

În cazul lui Voiculescu, astfel de plasticizări sunt panorama unui tablou interior a cărui singură legătură cu peisajul este forța de sugestie trans-limitativă: nemărginitul iezer de lumină, / Revărsat în calea serii ca o apă (Apus de soare).

Sufletul nu-și caută, la Voiculescu, spații redemptorii, ca în lirica lui Blaga.

Seismele interioare rămân…interioare. Singura mărturie e poezia. Voiculescu a căutat să fie poet fără să iasă din hotarele reverenței față de cele sfinte.

Programa școlară sau deficiențe fundamentale?

Revin la ce au discutat ieri seară Liiceanu cu Pleșu, emisiune la care Pleșu a venit cu niște exemple din manuale de biologie (de clasa a șasea, parcă) în care erau recomandate copiilor experimente sadice pe insecte și animale mici. S-a practicat întotdeauna, în numele științei.

La vârsta lor și eu am participa, cu clasa, la paralizarea pe viu a unor broaște, cu profesoara de biologie, căreia i se părea ceva foarte normal. Și spun, cu mâna pe inimă, că nu este vina dânsei sau numai a dânsei, pentru că așa decurge instrucția de/în specialitate

Dacă asta se întâmplă în școală, nici nu vreau să mă gândesc la Facultatea de Medicină sau de Biologie ori la alte centre de cercetare ce se petrece…Acestea sunt însă cerute imperativ de interesele progresului uman, așa că vă rog, liniște și discreție...

Dacă vreți să protestați, legați-vă și dumneavoastră de copaci când e să se construiască biserici sau protestați împotriva metaniilor care torturează ființa umană, adică, ceva mai corespunzător cu raționalitatea

Dar nu despre aceste lucruri doream să vorbesc, ci despre felul în care oriunde, repet, oriunde, copiii sau tinerii nu sunt învățați să gândească, ci sunt direcționați intelectual și afectiv să se conformeze cu anumite paradigme de gândire. Bineînțeles că intră în schemă și acceptul lor, și lipsa lor de reacție și de discriminare, apatia și lipsa de revoltă față de injustiție, imoralitate sau față de suferința altora.

Așa se formează intelectualii fără caractere și, din experiența mea, nu există profesioniști sau oameni ai excelenței care să fie niște mediocrități sau chiar nulități caracterologice. Pentru că gândirea științifică nu există sau nu funcționează (decât la capacitate redusă) fără o gândire plenară, fără o reflecție holistică asupra relității, a existenței personale și universale.

Cei care își dezvoltă o astfel de capacitate separată de a fi doar intelectuali sau oameni de știință, fără caracter și fără inimă, sunt niște mutanți sau niște desfigurați care nu se pot privi în oglindă să vadă că au lucrat la sală numai mușchii de la o mână, în timp ce au lăsat să se usuce cealaltă mână.

Din păcate, sistemul de învățământ în întregime este în așa fel structurat, la toate nivelele, încât personalitatea să fie strangulată, cu excepția remarcabilă a a unor minți lucide și a unor inimi și caractere de oameni întregi, care se sustrag din această plasă întinsă nu de niște indivizi, profesori, ci de o concepție a secolului asupra a ceea ce trebuie să fie educația/instruirea.

Am ales Filologia (și nu fac reclamă…), pentru că mi s-a părut una dintre puținele Facultăți în care poți găsi mai frecvent breșe în sistem și îți poți manifesta libertatea de gândire. Am vrut la un moment dat să mă duc la Filosofie și îmi pare bine și astăzi că nu m-am dus, pentru că, în opinia mea, este în topul instituțiilor care te conformează cu doctrina și în care nu poți să miști în front (după care, tot în topul meu personal, urmează Medicina și Istoria – de ce, nu intru acum în amănunte, pentru că aș lungi prea mult discuția).

Vehemența la care pot să ajungă unii filosofi, mediciniști, etc., – sprijinindu-se pe fundamente elementarisime –  este totalitară. Într-o semnificativă majoritate, sunt oameni bătuți pe muchie

În esență, de undeva de foarte sus și din considerente cu rădăcini adânc implantate în toată concepția despre viață și despre instruire a zilelor noastre se ajunge să ceri copilului să toarne dero în acvariul cu pești ca să constate științific ce se poate întâmpla.

Dacă o asemenea experiență concretă este monstruoasă pentru o minte normală de om, există însă alte sute și mii de experiențe invizibile (vorba vine) care se fac pe mentalul și pe afectivitatea noastră și nimeni nu le reclamă ca monstruoase, începând chiar de la inocentele reclame cotidiene, revărsate în avalanșă, care, în afara efectului nevrotic sesizabil imediat, acționează în foarte multe feluri, cu consecințe negative asupra interiorului și a intelectului uman.

Dar ce mai contează sănătatea mentală a omului, dacă economia trebuie să meargă înainte și reclama este sufletul comerțului…

Cu cheie și fără cheie

Textele sunt rar intuite în adevărul lor profund. Puțini sunt cei care le citesc la cote înalte și din punctul de vedere al autorului. Cel mai adesea scrierile sunt premise pentru închipuiri proprii. Fapt pentru care una spune autorul și alta înțelege cititorul.

Motivul pentru care îmi plac și nu îmi plac textele critice la adresa unui text sunt tocmai conluziile care se trag. Pentru că puțini sunt cei care îl urmăresc pe scriitor în adevărul lui…și, cel mai adesea, criticii ori și-l închipuie (cum ar fi vrut ei să arate autorul sau cum e să dea bine într-o carte) ori se introduc pe ei (mentalitatea și experiența lor) în viața și textele autorului pe care îl comentează.

Însă nu textele sunt de vină și nici autorii de mari texte. Ci lipsa de experință personală, lipsa de cultură, de profunzime și de atenție, orgoliul, interese meschine diverse te fac să citești miop sau să citești și să interpretezi textele în mod interesat.

Cum să te citească în mod lucid un om care te urăște?

Sau cum să te citească cineva și să te înțeleagă dacă nu are o experiență asemănătoare cu a ta?

Cititul are nevoie de multă atenție, profunzime, delicatețe ca și rugăciunea.

Cititul unui text este o atenție încordată, atenție care începe de la cuvinte și se termină cu înțelegerea persoanei care a scris textul.

Nu îmi închipui existența un critic literar care să înțeleagă foarte bine textele dar nu și persoana celui care le-a scris. Și aceasta pentru că textele duc la persoana care le-a scris. Și din acest motiv noi nu recenzăm texte, ci recenzăm, vedem, intuim persoana care le-a scris.

Pentru că persoana a scris tocmai pentru a se face și mai explicită.

Dar când ești indiferent față de persoana care creează un text și nu mergi, prin text, către autorul textului, textul devine un obiect de care îți bați joc cum vrei.

Numai că atunci când refuzi să mergi pe drumul spre autor prin textul lui începi să bați câmpii.

Și această depărtare de text poate da naștere la un alt text, în care recenzorul se manifestă de asemenea profund sau poate da naștere doar la un text demolator, la un nu continuu fără alte pretenții.

Când negi un text fără să îl înțelegi ești un demolator care nu meriți atenție.

Dar când înțelegi textul și când negativismul tău vizavi de text înseamnă tocmai o nefraternizare cu un text mincinos sau cu un scriitor diletant, care nu are ce scrie dar care totuși publică, critica de acest tip este o deparazitare de rău.

Și cei care ne pot spune cine sunt impostorii, ne pot spune și cine sunt extraordinarii scrisului.

Și cine poate spune cine este autorul și ce valoare are opera lui decât unul care înțelege că textele sunt o expresie a voinței autorului lor și poate să ni le explice pas cu pas?

Să ni le explice

Și explicațiile nu golesc textele de semnificații…ci ne umplu de noi înțelegeri care explică textele.

Treptele sinelui

Lăuntrul e un peisaj așa cum e și afara.

Toți suntem pe o scară, doar că pe trepte diferite. Și ele nu sunt trepte imaginare sau ale unui test psihologic, ci treptele interiorului nostru, concrete.

Cel mai greu este să-ți reproduci mental lăuntricul, nu să-l ficționalizezi, nici să-l imaginezi, ci să-l…vizualizezi fără imagini.

Mediul ambiant al gândurilor noastre are nevoie de razele reflecției întoarse spre sine. Doar că e un proces dificil și dureros.

Însă scara de care vorbeam e cu dublu sens, presupune nu numai coborâre, ci și ascensiune. Iar ascensiunea se face pornind de la…acceptarea coborârii, prin recunoașterea condiției tale umane și a caracterului personal al faptelor (înțelegând că și gândul e o faptă).

E o școală la care te duci zilnic și de la care, dacă chiulești, ajungi repede pe partea transversală…, acolo de unde ai plecat și unde…nu vroiai să te mai întorci.

A-ți pune patimile și intențiile în idei și a-ți rula și derula filmul vieții în minte, pe cât e cu putință, nu înseamnă a face filosofie și cinematografie, ci…asceză.

Părintele Dorin îmi spunea, mai demult, că monahii și pustnicii scriu foarte multe romane în minte.

Toate artele sunt un instrument acordat omului pentru ca el să-și descopere vastitatea universului interior și de acolo să ajungă la concluzii fundamentale.

Fiecare om ar putea concepe un atlas numai despre persoana sa. Numai că nu-l interesează.

Unii trăiesc vegetativ, alții animalic, alții demonic și alții îngerește. Pentru că omenescul presupune înrudirea cu celelalte clasificări și înrudirea aceasta devine o caracterizare și o definire.

Cel mai adesea însă conviețuim cu convingerea excelenței proprii, (chiar și) în absența dovezilor, și care nu ne lasă să ne privim în adânc.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno