Între poeții numiți tradiționaliști, o distincție lirică are Vasile Voiculescu, căreia, dacă o privim linear, îi descoperim amprenta în toate etapele poeziei sale, încă de la volumele de debut.

Cu toate că primele volume de poezii sunt considerate încă nedezlipite de roca poetică anterioară (Poezii 1916, Din țara zimbrului 1918), fără să facă a se distinge un glas poetic original sau puternic individualizat, ele consemnează totuși valențe poetice proprii, o apetență pentru contuzia cuvintelor și pentru tectonica imaginarului.

Spre deosebire de Vlahuță (sub semnul căruia se spune adesea că a debutat), Goga sau Pillat, Voiculescu își caută expresia poetică în stare să rețină instantaneele abisurilor spirituale. Geografia reprodusă în poezii nu reprezintă decât reliefarea unei interiorități spasmodice, virtual adânci. Aderența la real (peisaj natural) este falsă.

Poezia lui percepe procesul evolutiv de alchimizare a seducției și pasiunii. Ca traiect expresiv și psihologic, lirica voiculesciană se învecinează mai degrabă cu a lui Arghezi.

Din primele volume se vede ademenirea înălțimilor mistice (ca în poemul Sunt culmi înfricoșate, vol. Din țara zimbrului) și se întrezărește ciocnirea între două fețe ale personalității sale. Nici măcar la Arghezi nu există o astfel de altercație lăuntrică. Arghezi lasă impresia glisării de la o stare la alta, influențate sau nu circumstanțial. La Voiculescu sunt munți care se bat permanent în capete și care formează același…munte.

Lupta cu tentația carnală ia, la Vasile Voiculescu, forme poetice care trădează o încordare și o tensiune maximă. Poetul tinde spre limpezirea spirituală (Pârgă: Am fost un pom zăbavnic…târziu am răsărit…, etc), dar din urmă îl paște focul pasiunii detestat, experiență înfățișată în viziuni infernale – Sodoma:

Cetățile îndrăgostirii mele,
Cu foc bătute, ard pe rug.
Se crapă sufletul, cad stele…
Cu mâinile pe ochi eu fug.
În urma mea iubirea, blestemată,
Ca o Sodomă arde-nflăcărată,
Și toată patima și-ntreaga nebunie
Vor fi cenușă până-n temelie,
Trecutul culpeș îl aud cum geme,
Cum pâlpâie și cearcă să mă cheme
Cu glasul tot mai înecat în foc…
Dar cine-ntoarce capul se preface-n sloi,
Și simt că de-aș privi o clipă înapoi,
Aș împietri de-a pururea în loc!

Imaginile poetice sunt o plasmă spiritualizată.

Există o anumită sensibilitate la natura cosmică, înrudită, pe care o putem depista la Blaga, Fundoianu și Ion Vinea, la care plasticizarea abstractului și a imaterialului însemna aprofundarea la infinit a senzațiilor și conjugarea lor, pentru a face palpabil sentimentul dezmărginirii și al atingerii unor hotare ale insesizabilului și spiritualului.

În cazul lui Voiculescu, astfel de plasticizări sunt panorama unui tablou interior a cărui singură legătură cu peisajul este forța de sugestie trans-limitativă: nemărginitul iezer de lumină, / Revărsat în calea serii ca o apă (Apus de soare).

Sufletul nu-și caută, la Voiculescu, spații redemptorii, ca în lirica lui Blaga.

Seismele interioare rămân…interioare. Singura mărturie e poezia. Voiculescu a căutat să fie poet fără să iasă din hotarele reverenței față de cele sfinte.

Did you like this? Share it: