Treptele sinelui

Lăuntrul e un peisaj, așa cum e și afara.

Toți suntem pe o scară, doar că pe trepte diferite. Și ele nu sunt trepte imaginare sau ale unui test psihologic, ci treptele interiorului nostru, concrete.

Cel mai greu este să-ți reproduci mental lăuntricul, nu să-l ficționalizezi, nici să-l imaginezi, ci să-l…vizualizezi fără imagini.

Mediul ambiant al gândurilor noastre are nevoie de razele reflecției întoarse spre sine. Doar că e un proces dificil și dureros.

Însă, scara de care vorbeam e cu dublu sens: presupune nu numai coborâre, ci și ascensiune. Iar ascensiunea se face pornind de la…acceptarea coborârii, prin recunoașterea condiției tale umane și a caracterului personal al faptelor (înțelegând că și gândul e o faptă).

E o școală la care te duci zilnic și de la care, dacă chiulești, ajungi repede pe partea transversală…, acolo de unde ai plecat și unde…nu voiai să te mai întorci.

A-ți pune patimile și intențiile în idei și a-ți rula și derula filmul vieții în minte, pe cât e cu putință, nu înseamnă a face filosofie și cinematografie, ci…asceză.

Părintele Dorin îmi spunea, mai demult, că Monahii și Pustnicii scriu foarte multe romane în minte.

Toate artele sunt un instrument acordat omului pentru ca el să-și descopere vastitatea universului interior și de acolo să ajungă la concluzii fundamentale.

Fiecare om ar putea concepe un atlas numai despre persoana sa. Numai că nu-l interesează.

Unii trăiesc vegetativ, alții animalic, alții demonic și alții îngerește. Pentru că omenescul presupune înrudirea cu celelalte clasificări și înrudirea aceasta devine o caracterizare și o definire.

Cel mai adesea, însă, conviețuim cu convingerea excelenței proprii, (chiar și) în absența dovezilor, și care nu ne lasă să ne privim în adânc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *