Zi: 18 mai 2011

Spre deosebire de poemele cu îngeri de la Gândirea, de pretinsa iconografie poetică în care inclusiv Blaga alunecă uneori (rar), Voiculescu nu etalează ca emblemă a poeziei sale imaginile și simbolurile ortodoxe, pentru a se identifica, ci le aplică la experiența sa lăuntrică și duhovnicească:

Când oare vei trimite îngerul, cel mare,
Ce spintecând eternitatea ca un vânt,
Străluminând să se coboare
Și să-mi ridice lespedea de pe mormânt!
Sub crugul veșnic, care nu mă lasă,
Mă zbat, un îngropat de viu.
Mi-a plumb văzduhul, cerul larg m-apasă
Mai greu decât o pleoapă de sicriu.
Cătușă mi-este biata cugetare,
Obloane pune mintea, și tu vezi
Cum mă sugrumă simțurile-n fiare
Cu cinci năpraznice obezi!…

În fundul existenței zac ca-ntr-o groapă,
Pereți de lut mă strâng și mă strivesc;
Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă,
În pânzele durerii putrezesc,
Și-n albia din care nici un val nu scapă
De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc,
Ca șarpele mă înconvoi în aspra luptă,
Mă-ntorc și tot din mine mușc, nevrând
O nemurire, pururi întreruptă
De moarte și viață, rând pe rând.
(Dezlegare)

Aglomerarea de simboluri și tensiunea mereu înaltă a poemului poate să-l facă mai puțin agreabil – poetic – și mai greu de înțeles unui anumit segment de lectori (cei care gustă numai poezia, nu și metafizica).

Un alt poem, tot din volumul Pârgă, intitulat Sunt peșteri, mi-a rememorat niște versuri din Ioan Alaxandru – și am să le reproduc, pentru că este interesantă comparația:

Tu nu uita că sunt în tine peșteri…
Un pas, o șoaptă, numai un suspin,
Sporesc acolo-n mii și mii de creșteri,
Se-ngroașă-n hăuri, se izbesc și vin
Se zguduie pereții arși de lavă.
Și tainița se umple de tumult,
Ca cerurile, sus, când tună-n slavă…
Și crește larma surdă tot mai mult,
De parcă sparge urletul tavanul:
Cutremur lung iscat dintr-un oftat…

Și-adeseori când zvonul, ca orcanul,
Nebun s-azvârle-n steiul detunat,
Ca-n peștera pierdută sub pământ –
De larma izvorâtă din suspine
O piatră cade, altele-și fac vânt,
Și bolțile se năruie în tine.
(V. Voiculescu – Sunt peșteri)

*

Unde muncesc plăcerile-a risipă
Viermii neadormirii se-nfiripă
În poftele de la buric la vale
Își sapă iadul peșterile sale…
(Ioan Alexandru – Maxim Mărturisitorul)

Dacă asemănarea este întâmplătoare (și Ioan Alexandru nu s-a inspirat din Voiculescu), semnalul este că versurile voiculesciene conțineau de pe atunci germenele rafinării poetice ulterioare și al șlefuirii brutelor simțiri.