Poezia lui Vasile Voiculescu [2]

Spre deosebire de poemele cu îngeri de la Gândirea, de pretinsa iconografie poetică în care inclusiv Blaga alunecă uneori (rar), Voiculescu nu etalează ca emblemă a poeziei sale imaginile și simbolurile ortodoxe, pentru a se identifica, ci le aplică la experiența sa lăuntrică și duhovnicească:

Când oare vei trimite îngerul, cel mare,
Ce spintecând eternitatea ca un vânt,
Străluminând să se coboare
Și să-mi ridice lespedea de pe mormânt!
Sub crugul veșnic, care nu mă lasă,
Mă zbat, un îngropat de viu.
Mi-a plumb văzduhul, cerul larg m-apasă
Mai greu decât o pleoapă de sicriu.
Cătușă mi-este biata cugetare,
Obloane pune mintea, și tu vezi
Cum mă sugrumă simțurile-n fiare
Cu cinci năpraznice obezi!…

În fundul existenței zac ca-ntr-o groapă,
Pereți de lut mă strâng și mă strivesc;
Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă,
În pânzele durerii putrezesc,
Și-n albia din care nici un val nu scapă
De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc,
Ca șarpele mă înconvoi în aspra luptă,
Mă-ntorc și tot din mine mușc, nevrând
O nemurire, pururi întreruptă
De moarte și viață, rând pe rând.

(Dezlegare)

Aglomerarea de simboluri și tensiunea mereu înaltă a poemului poate să-l facă mai puțin agreabil – poetic – și mai greu de înțeles unui anumit segment de lectori (cei care gustă numai poezia, nu și metafizica).

Un alt poem, tot din volumul Pârgă, intitulat Sunt peșteri, mi-a rememorat niște versuri din Ioan Alaxandru – și am să le reproduc, pentru că este interesantă comparația:

Tu nu uita că sunt în tine peșteri
Un pas, o șoaptă, numai un suspin,
Sporesc acolo-n mii și mii de creșteri,
Se-ngroașă-n hăuri, se izbesc și vin
Se zguduie pereții arși de lavă.
Și tainița se umple de tumult,
Ca cerurile, sus, când tună-n slavă…
Și crește larma surdă tot mai mult,
De parcă sparge urletul tavanul:
Cutremur lung iscat dintr-un oftat…

Și-adeseori când zvonul, ca orcanul,
Nebun s-azvârle-n steiul detunat,
Ca-n peștera pierdută sub pământ –
De larma izvorâtă din suspine
O piatră cade, altele-și fac vânt,
Și bolțile se năruie în tine.
(V. Voiculescu – Sunt peșteri)

*

Unde muncesc plăcerile-a risipă
Viermii neadormirii se-nfiripă
În poftele de la buric la vale
Își sapă iadul peșterile sale
(Ioan Alexandru – Maxim Mărturisitorul)

Dacă asemănarea este întâmplătoare (și Ioan Alexandru nu s-a inspirat din Voiculescu), semnalul este că versurile voiculesciene conțineau de pe atunci germenele rafinării poetice ulterioare și al șlefuirii brutelor simțiri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *