De la sate și orașe
Românii de la sat nu știu (cel mai adesea) să se bucure de aerul, apa, mâncarea bună, liniștea lor, naturalețea lor, Biserica lor și aceasta ori pentru că nu sunt educați ori pentru că sunt prea săraci.
Trebuie să le deschizi ochii asupra a ceea ce sunt și au pentru ca să se prețuiască.
Dar, cel mai mult, trebuie să le asiguri un trai decent printr-o serie de mici instituții care să le ofere prosperitatea.
Și aici trebuie să intervină oamenii educați și cu bani, alături de sprijinul statului român și al Uniunii Europene: să creeze locuri de muncă la sat pentru ca satul să nu resimtă, pe zi ce trece, discrepanțele față de oraș ca uriașe.
Românii de la oraș (cel mai adesea) nu știu să se bucure de cultura, de civilizația și de spiritualitatea urbei lor.
Nu știu să se bucure de civismul lor.
Și aici își spune cuvântul tot lipsa de educație, lipsa banilor sau ritmul alert de viață al orașului.
Însă mai presus de toate, observ cum românii se lasă prea repede dezamăgiți de contextul politic și social al vieții lor și nu mai gândesc un bine pentru toți ci un bine de căpătuială, un bine egoist, un bine doar pentru ei, care e unul falimentar pe timp scurt și lung.
Mulți au renunțat să mai cultive pământul pentru că au pensie…și magazin cu de toate în comuna sau satul lor.
Sunt bătrâni, singuri, bolnavi…sau nu mai vor să lucreze pământul…pentru că grâul, porumbul sau via, dacă te muncești cu ele, nu scoți…pe cât efort depui.
Și dacă au văzut că un litru de vin sau un cozonac constă mai ieftin decât dacă le faci tu acasă au ajuns la concluzia să lase via nesăpată și pământul nelucrat, în paragină…pentru că e mai ușor dacă cumperi.
Nu știu ce ar face dacă…li s-ar sista pensia.
La fel dacă li s-ar tăia cablul TV.
Pentru că odihna țăranilor de acum e o scoatere a pârlelii pentru greul dus în timpul regimului comunist, când, în majoritatea lor, țăranii români erau robii pământului.
Și acum trăiesc aversiunea față de pământ și de muncă pe premisa că au o pensie de 400-600 lei din care își plătesc impozitul, cablul TV, lumina și pâinea…pentru că ouă, carne, lapte și alte legume le obțin în curtea lor mai mult sau mai puțin.
Își reduc viața la strictul necesar.
În orașe însă există fuga după locul de muncă în paralel cu fuga după iluzii. Vor bani pentru mâncare bună, pentru distracții, pentru excursii, pentru a îmbrățișa reclamele cu ambele mâini.
Numai că fuga după locul de muncă întâlnește disprețul angajatorului (în majoritatea cazurilor) față de muncitor. Dispreț inoculat în angajator de mediul politic, economic și social în care ne scăldăm.
Și toată gama de compromisuri, de zbateri interioare, de isterii și nebunii pornește de la relațiile între angajatori și angajați, care nu sunt clar afirmate, ca să mă exprim eufemistic.
Pentru că problema e tocmai aceasta: angajatul român nu știe niciodată de ce a fost ales pentru locul acela de muncă, cât va munci și dacă va fi plătit în mod coerent.
Iar atomizarea omului, închiderea în el și în casa lui e consecința acestei neîncrederi perpetue în promisiuni, relații, spațiu public, atâta timp cât vede că toate relațiile publice sunt, majoritatea, de fațadă și nu relații trainice.
Însă iarăși ne lovim de graba românilor de a da verdicte generale datorită unor cazuri particulare.
Pentru că o analiză corectă nu pleacă de la ce ți s-a întâmplat ție ci de la o evidență cuprinzătoare.