Fotografiile TPA sunt gând sau pun pe gânduri.

Pentru că imaginile spun lucruri, sentimente, vorbesc despre un mod de a privi lumea.

De aceea ele au întotdeauna explicații în subsidiar.

*

Dacă nu tai vița de vie cum trebuie…sau nu o tai deloc vei vedea mici joarde cu ditamai lăstarii…în loc ca lăstarii să răsară din butuc.

Lăstarii sunt viitoarele joarde ale viței și ele trebuie să țâșnească din butucul/trunchiul viței.

Domnul a folosit parabola viței și a joardelor în In. 15, 1-7 și aici s-a numit pe Sine „viața cea adevărată” [i ampelos i alitini] iar brațele/mlădițele/lăstarii/ joardele [ta climata, gr.] suntem noi, cei care am crezut și ne-am botezat întru El.

Ca să fii viu trebuie să trăiești în și prin Hristos.

Iar dacă ești viu ești verde, ești sănătos în gânduri, sentimente și acțiuni, ești una cu El.

*

Urzica vieurzică. Și dacă te urzică…simți.

Păcatul e asemănat uneori cu o mușcătură veninoasă, cu un cataclism, cu surparea unei stări interioare de bine.

Dar ca să păcătuiești…trebuie te atragă ceea ce te rănește.

Sau păcatul, uneori, e ascuns în cuvinte, e situat dedesubtul unor gesturi, al unor acțiuni…și te urzici tocmai când credeai că o să înceapă binele.

*

De ce o muscă…se odihnea pe o urzică moartă?

Vroia să moară?

S-a așezat din întâmplare?

Am văzut o muscă pe o urzică moartă din întâmplare?

Sunt din întâmplare?

Iar cei care se cred din întâmplare…nu se cred niciodată unici. Și niciodată nu intră în relații veșnice, pentru că nu cred într-o existență veșnică în iubire.

*

Cel care reflectă asupra a ceva…reflectă asupra a tot ceea ce vede…mai mult sau mai puțin.

*

Nu cred că există lucruri banale. Există doar oameni inapți să vadă profund lucrurile.

*

Se pune varză în putină la acrit, se sărează, se mai pun unele ingrediente…și pentru ca varza să nu ridice capacul în sus se pune deasupra ei un postament de lemn și, peste el, unul sau mai multe…pietroaie de murături.

Pietroaie aduse de la râu și păstrate ca niște sculpturi funcționale.

Tăcerea pietrei…și, sub ea, se odihnește varza care se murează și își păstrează gustul datorită sării și a apei.

E varza pentru…viitoarele sarmale.

Varza pusă de cu toamnă pentru iarnă și primăvară.

De ce pietroi?

Pentru că nu ruginește…

*

Nodul unui semn…de la Noduri și semne (1982) al lui Nichita Stănescu.

Să vezi insolitul dintr-o pictură, dintr-o sculptură, dintr-o cameră, dintr-un om.

Să duci unicatul la tine în minte și să îl introduci în conexiuni de tot felul.

Să îl vezi ca pe un simbol sau ca pe o fereastră spre sensuri tot mai subtile.

Semnul e aici spațiul vizual al fotografiei. Nodul e al semnului, al spațiului care se dorește văzut, gândit, analizat, simțit.

Ești un nod în gât de admirație pentru alții sau un punct nodal al istoriei?

Istoria te cunoaște sau te percepe?

În Veșnica pomenire a Înmormântării cerem continua noastră prezență în ochii lui Dumnezeu chiar dacă istoria (puțină în comparație cu veșnicia) ne poate adumbri existența post mortem.

Și când vorbim de importanța valorilor în istorie ne gândim deopotrivă la persoanele valorice cât și la valorile creativității lor (cărți, monumente, picturi, fapte etc.).

*

Albastrul puțin…într-o mare de verde devine un element de noutate.

Vrei să îl cunoști mai mult tocmai pentru că e unic de rar în atâta verde.

*

Mușețelul ca imagine nu îți explică mirosul lui.

Dacă ne-am imagina mirosul și gustul mușețelului fără să fi avut contact cu ele…nu-i așa că am fi tot la fel de neștiutori ca în fața…sfințeniei?

Pentru că una e să citești despre Sfinți…și alta e să trăiești ca Sfinții.

Și imaginea nu explică conținutul în absența experienței.

*

„Cuibar rotind de ape” (Mihail Eminescu,Călin [file din poveste]) = vârtejuri/ulcioare în apă formate din cauza unor pietre sau a unor cavități, unde apa cade ca într-o mică prăpastie…

Cuibarul găinilor e făcut de ele cu ciocul și cu ghearele, așezându-se cât să încapă partea pe unde iese oul…și în așa fel încât oul să ajungă pe moale…și să nu cadă de la 100 de metri înălțime.

Dacă nu iei oul din cuibar într-o zi, găina vine a doua zi și face un altul în același loc, încă un altul…și lățește cuibarul.

Când „cade cloșcă”, găina se urcă pe ouă, le acoperă și stă acolo zile întregi, nemâncând și nebând apă decât arareori…în așa fel încât după ce scot puii cloștile sunt slăbite enorm.

A sta ca cloșca pe cuib înseamnă a cloci sau a avea simț maternal.

De aici mamele care te dădăcesc sunt la fel ca găinile care sunt foarte atente cu puii lor, ca aceștia să intre sub fulgii lor la vreun pericol sau când plouă.

*

Un cuib gol e un poem de singurătate.

*

Dar un cuib gol este și o fostă maternitate închisă, un fost spital…pentru că nu mai trebuie să fim „un stat social” ci „un stat criminal”.

Sau e o fostă școală…sau o fostă grădiniță…pentru că „eu te-am făcut, eu te omor”.

*

E dureros însă când alții vin să remarce…ceea ce noi nu remarcăm

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KLshFTy7Zq4]

Did you like this? Share it: