Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 20 mai 2011

Numai de bine

Toată viața lui avusese conștiința că tot ce trăiește este o piesă de teatrufără final. Nu dorea să accepte că e altcineva decât cel care pune în scenă totul. Și într-o anume măsură a și fost…Pentru că nu făcea nimic la întâmplare. Toate semnele lui de viață sunt năucitoare prin profunzimea lor.

Numai că atunci când a murit nimeni nu și-a dat seama.

A nimerit într-o zi moartea lui în care toți se grăbeau să îl aduleze pe un insignifiant aflat, pentru ceva vreme, în centrul atenției.

Și cum centrul atenției ține puțin dacă nu ești o valoare reală, când toți și-au dat seama că el murise…nu au știut ce să-și spună.

Femeia care îi îngrijea bătrânețile a spus că ultima dată a băut un ceai de salcâm. Dar ce amănunt e ăsta pe lângă creația lui înfiorător de vastă, de atentă și de plină de viață? Și cum să anunți moartea unui astfel de om care se naște atât de rar?

Cu el vorbeam însă…des.

Poezia sa era o întreagă alergare după sensuri tot mai vii.

Personajele sale, în teatru, erau niște forțe umane și nu niște stereotipii.

Găseam foarte rar lucruri, cum să le spun: slabe la el. Pentru că tăria operei lui era tăria lui de caracter care puncta fiecare cuvânt, care se găsea în fiecare imagine.

Ne spuneam pe nume. Ne tutuiam…Era un mod plăcut de a trece din realitate în cuvinte. Eram dialogici. Și dialogul la noi însemna să ne odihnim în ceea ce spunem…Să schimbăm versurile în fraze lungi sau în…tăceri tot la fel de semnificative, pentru ca, de la o sorbitură de ceai sau de cafea (mai ales cafea, pentru că ne ținea treji) să înceapă apăsarea pe cuvinte, adică tocmai pe acea intuire a sunetului tare al cuvintelor.

Nu ne interesa timpul. Spațiul se tot micșora între noi. Vorbeam aproape unul de altul ca și când am fi vorbit în șoaptă, în taină…

Însă vorbeam tare, cu tărie…Atât de tare, încât cadențele pronunției lui astăzi mi se par ca urmele unor pași prin casă.

O, Doamne, cine ar putea spune ce a fost între noi? Ce discuții, ce iubire, ce sfințenie a dialogului. Pentru că dialogul nu e o prostituare a termenilor, nu e o pierdere de timp, nu e o risipire în date, exemple, citări…ci o înșiruire de fapte de neșters.

Încerc să mă adun…

Trebuie să dai amintirile la o parte…pentru ca să vezi adâncul omului ce ți-a stat într-o intimitate atât de frumoasă.

Femeia spunea că era dimineață…Și că el s-a lăsat pe fotoliu, cu capul drept, și-a închis ochii senin, cu calm…și asta a fost tot!…

I-a rămas ceaiul nebăut. Ultima ceașcă nebăută a marelui om

Și când mă gândesc că nimeni nu mai poate să îi prelungească proiectele…și că ele, aceste proiecte rămân ca o catedrală neterminată…mă apucă o durere de nesuportat, în care mă îneacă plânsul…

Într-o seară am vorbit despre cum m-aș simți…fără…el

Nu credeam să fie atât de dureros…fără el. Și asta dintr-un motiv simplu de mare: în fața oamenilor colosali nu știm cât îi iubim…și nici câtă nevoie avem de ei.

Numai când singurătatea își face mendrele în noi simțim…cât sunt de neînlocuit.

Și el a zâmbit…dulce, chiar nostalgic…de parcă m-ar fi privit de dincolo de moarte. Această imagine mă înfioară și mă face să mă simt atât de singur acum, dar și de plin de el, pentru că a avut măreția să mă privească abisal.

I-am privit lucrurile…din jur…

Și am înțeles ce înseamnă „numai de bine”…Acum, față de el, nu am sentimente contrarii…ci pline.

El, prietenul meu, a învins inima mea pentru totdeauna.

Pachetul de memorare (25-26)

Pagina a 25-a

Predicatul verbal (în limba latină) se acordă cu subiectul în număr și persoană.

Dacă sunt mai multe subiecte în propoziție, predicatul verbal e la plural iar dacă sunt subiecte de persoane diferite persoana I are precădere asupra persoanei a II-a și a III-a iar persoana a II-a față de a III-a.

Dacă subiectul este un substantiv colectiv (pars, turba, vis, manus) atunci predicatul verbal e la plural.

*

Predicatul nominal = nume predicativ (substantiv, adjectiv, prepoziție sau participiu) + verbul auxiliar.

Verbul auxiliar:

[formă activă] esse (a fi); fio (devin); evado ( scap); existo (exist); maneo (rămân)

[formă pasivă]: creor (sunt creat); habeor (sunt socotit); dicor (sunt zis); nominor (sunt numit); vocor (sunt chemat)

*

Auxiliarul esse poate fi verb predicativ când desemnează o existență.

*

Predicatul nominal, care are ca nume predicativ un substantiv, se acordă cu subiectul numai în caz.

*

Dacă numele predicativ este adj. sau participiu se acordă cu subiectul în gen, număr, caz.

*

Când în propoziție sunt subiecte de genuri diferite, predicatul nominal e la plural și ia genul cel mai tare dintre genurile subiectelor. Genul masculin are precădere asupra femininului și neutrului iar femininul asupra neutrului.

*

Când subiectul multiplu este exprimat prin nume de lucruri de genuri diferite, predicatul nominal e plural dar de genul neutru.

*

Atributul: adjectival, apoziție, substantival.

*

Pagina a 26-a

Atributul adjectival este exprimat prin adjectiv, participiu, pronume adjectival sau numeral. Se acordă cu substantivul în gen, nr., caz.

*

Atributul substantival e în Genitiv și arată posesorul, calitatea, întregul din care se ia o parte, originea, materia, autorul, subiectul, obiectul.

*

Prin Genitiv se exprimă calitatea permanentă și, mai ales, cea spirituală.

Calitatea trecătoare și trupească se exprimă prin Ablativ.

*

Complementul direct întregește înțelesul verbelor tranzitive (fie active, fie deponente). Stă în Ac. și e exprimat prin substantiv, adjectiv, pronume, numerale și verbe la infinitiv.

*

Complementul indirect e la D. pentru verbele tranzitive: cui? pentru cine?

*

Verbele au prepoziții specifice.

La Dativ: ad, ante, cum (con), in, inter, ob, post, prae, sub și super.

*

Dativul se întrebuințează cu verbul a fi pentru a înlocui o prepoziție al cărei predicat ar fi fost verbul habeo (D. posesiv). La noi: mi-e foame.

*

Și la G. apare complementul indirect după verbele de memorie (Genitivul memoriei) sau după verbele iudicialia (G. criminis).

*

Avem și la Abl. complemente indirecte.

*

Adjectivele de origine verbală sau cu înțeles verbal au în limba latină un complement.

Pachetul de memorare (23-24)

Pagina a 23-a

Adjective neregulate (în limba latină)

pozitiv: bonus, -a, -um (bun); comparativ: melior, melius; superlativ: optimus, -a, -um

malus, -a, -um (rău); peior, peius; pessimus, -a, -um. Și de aici pesimismul = reacția la cele mai mari rele ale umanității.

magnus, -a, -um (mare); maior, maius; maximus, -a, -um

parvus, -a, -um (mic); minor, minus; minimus, -a, -um

multi, -ae, -a (mulți); plures, plura; plurimi, -ae, -a

*

Adj. terminate în -eus, -ius, -uus pentru comparativ, pozitivul primește înainte adv. magis iar pentru superlativ pe maxime; doneus (potrivit/bun).

Ex: magis idoneus / maxime idoneus.

La fel egregius (distins) și vacuus (gol).

*

Unele adjective primesc înaintea pozitivului prefixele per sau prae și capătă astfel înțeles de superlativ.

Ex: perutilis (foarte folositor); praeclarus (foarte strălucit); permagus (foarte mare).

*

Unele adjective sunt întrebuințate numai la comparativ și superlativ.

Ex: citerior, -ius (de dincoace); citimus, -a, -um (cel mai de dincoace).

*

Pozitivul unor adjective au devenit prepoziții: citra (dincoace); intra (în); prae (înainte); prope (aproape); ultra (dincolo).

*

Pagina a 24-a

Adj. terminate în -dicus, -ficus, -volus fac comparativul în -entior, -entius și superlativul în -entissimus, -entissima, -entissimum.

*

Prefixe sau prepoziții + esse = verbe.

Prepoziția rămâne neschimbată și se conjugă numai a fi-ul.

Participiu prezent nu au decât absum și praesum: absens (cel care lipsește) și praesens (cel care e în frunte).

Ex:

absum, abesse, afui = a fi lipsă, a fi departe

adsum, adesse, adfui (affui) = a fi de față

desum, deesse, defui = a lipsi

insum, inesse, infui = a fi înăuntru

intersum, interesse, interfui = a fi la mijloc, a lua parte (Interes = a fi implicat în acțiune.)

obsum, obesse, obfui = a fi contra, a vătăma

praesum, praeesse, praefui = a fi mai presus, a fi în frunte

subsum, subesse, subfui = a fi sub

supersum, superesse, superfui = a fi deasupra, a rămâne

prosum, prodesse, profui = a fi de folos

possum, posse, potui = a putea [Apare d înaintea verbului început cu e. Când verbul începe cu s, t devine s. Când verbul începe cu e rămâne t.]

*

Prosum și possum au conjugări neregulate.

Possum nu are forme de imperativ, participiu, gerunziu și supin.

*

Afirmația se face numai prin verb.

*

Negația (de obicei) se face printr-un adverb de negație antepus verbului.

*

Două negații dau o afirmație puternică.

*

Non (negare generală) și stă înaintea verbului.

*

Hud neagă un singur cuvânt, cel mai adesea un adverb sau un adjectiv.

*

Ne (în expresia nequidem = nicichiar) e folosită pentru a accentua un cuvânt.

Și cuvântul se așează între cele două.

Ex: Ne vir claudus quidem credebat / Nici chiar bărbatul lor nu credea.

Ratarea unui învingător [7]

Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a
*

De la p. 111 cap. IV: Vraiște Vodă.

În art. Rața de unică trebuință, autorul îl numește pe Traian Băsescu: „acest Petrache Lupu[1] al mai tuturor maglaviturilor guvernamentale postdecembriste” (113) pentru celebra zicere „profundă”: „iarna nu-i ca vara” (113).

Vara e anotimpul „gargarelor” iar iarna al „scadențelor” (113). Iar România e „în derivă” (113).

Politica noastră e o „struțo-cămilă”[2] (113).

„anasâna”[3] (113); „copan sindicalist” (113); „pană minoritară” (113); „balastul majoritar” (113); „desinențe economice” (113); „mercerizat”[4] (114); „cum vor interacționa urbanitatea dlui Tăriceanu cu suburbanitatea dlui Băsescu” (114); „indecent de mulți” (114).

*

„căruțe Rolls Royce” (114), pentru că la noi „șefii” fură ca cu căruța, adică în sistem infractorial/infracțional de cea mai jegoasă speță.

*

„Dacă va continua să privească cu un ochi la făina populistă și cu celălalt la slănina liberală, dl [Traian] Băsescu riscă să devină sașiu” (115).

Iar sașiu = se uită cruciș/încrucișat.

Există și șasiu/șasiuri, la mașină, care asigură mișcarea roților.

*

Populism = satisfacerea dorințelor poporului în momentul când acestea contravin intereselor sale reale.

Numai că la noi se practică doar retorica populistă. Îi promiți cu carul în campania electorală și nu faci nimic pentru popor când ai fost ales de popor.

Dacă s-ar fi făcut o politică populistă la această dată în România, atunci coaliția la guvernare le-ar fi mărit la toți salariile și pensiile, ar fi redus prețurile, taxele și impozitele (că asta vrea poporul) indiferent de cât de mare ar fi fost datoria noastră ca țară.

Însă, dimpotrivă, România ca țară se împrumută în detrimentul poporului român și împotriva voinței lui.

*

Traian Băsescu, spune autorul, „își exersează până la leșin [leșinul celor care îl ascultă, nu al lui n.n.] numai darul vorbirii, lăsându-și darul gândirii pradă abstinenței totale” (115).

Adică darul gândirii, dat de Dumnezeu omului, e în inactivitate totală la încă președintele României…în timp ce pe gură scoate inteligențe/tâmpenii cu duiumul…în așa fel de multe încât poporul român e în „jale patriotică” (115).

*

Poporul își plânge de milă…

„Nu se aștepta nimeni”, continuă autorul, „ca dl Băsescu să se dovedească o trestie gânditoare [și nici să-l fi citit pe Pascal n.n.], dar ipostaza de bâtă cinică prezintă multe riscuri” (115).

Iar faptul că vorbim, după câțiva ani de la revoluție, despre o altă bâtă sau despre un „tătuc” 2 sunt întrebări serioase pentru cei care așteaptă înzdrăvenirea democrației în România (115).

Din nou „viforos” (115), la final…Jurnalul Național, 14 ianuarie 2005.

*

În Trabantu’ și Levantu’, Dorin Tudoran crede că puteam „evita varianta Băsescu” dacă aveam la prezidențiale „un Năstase mai puțin și o vadră de noroc mai mult” (116).

Eu cred că ne trebuia o vadră de furt la voturi mai puțin…de două ori la rând la alegerile prezidențiale.

„Soluția Băsescu”, spune autorul, ne-a făcut să ne „trezim cu un [Andrei Gabriel] Pleșu[5] cam mult [în prim-planul societății n.n.] și cu un [Horia Roman] Patapievici[6] cam teleportat” în funcția de conducere a ICR-ului[7].

Și nu știu cum se face, zice autorul, că „dl Pleșu a trudit cu entuziasm pentru președintele Ion Iliescu. A trudit răbdător și pentru președintele Emil Constantinescu. Azi se spetește pentru președintele Băsescu” (p. 116).

Și când te spetești…te dor spetele. Adică cei doi umeri și spatele, pentru că te istovești de muncă grea. Cari saci cu spatele și te spetești de-atâta muncă.

*

Patapievici l-a „înlocuit” pe Augustin Buzura[8] la conducerea ICR [Institutul Cultural Român].

De fapt a fost numit, pe motive politice, odată cu prima președinție a României a lui Traian Băsescu.

Pleșu și Buzura „au fost buni prieteni” (116), spune autorul, până la președinția lui Băsescu.

Dar când a venit Băsescu la conducere, „potrivit dlui Buzura, dl Pleșu îi cere să-i transfere Dilema[9] din proprietatea statului în proprietate personală, iar Buzura, din motive legale, refuză” (116-117). Și acum e privată ilegal sau doar…privată?!…

Pleșu l-a destituit „pe dl Buzura printr-o hotărâre a dlui Băsescu” (117), adică prin intermediar.

„Prietenia [dintre Pleșu și Buzura n.n.] se strepezește” la dinți (117) iar „mârlănia spiciulețului și cinismul râsului prezidențial rămân profund băsesciene” (117).

Adică, după cum rezultă din aserțiunile autorului, băsescianismul e un profund cinism mârlănesc.

*

Băsescu l-a slujit pe Pleșu (adică invers) și s-a pus batista pe țambal (117).

Și când pui batista peste corzile țambalului…muzica e în surdină.

Toate mârșăviile se fac pe tăcute…și ele trebuie demascate în gura mare.  Pentru că mai devreme sau mai târziu toate vor sta descoperite/ goale/ clare în fața Dreptului Judecător.

*

șifon (117)[10]

*

Deși „dl Patapievici este unul dintre intelectualii proeminenți ai României” (117), totuși intrarea sa pe poarta ICR nu a produs „bucurie” (117).

De ce? Pentru că „dedesubturile rocadei” care l-a adus la ICR „au creat o situație deplorabilă” (117).

*

Autorul avea o relație de „Alaska” cu Buzura, adică cu fostul președinte ICR (117). Iar „soții Pleșu erau angajații voioși” ai lui Buzura (117). Voioșila bani?

Dar acum, când „oameni cărora dl Buzura le-a asigurat un acces substanțial la o plăcintă de lux îi regizează o ieșire din scenă atât de umilitoare, n-ai cum să nu te întrebi [în sinea ta n.n.] de unde Dumnezeu [unii zic aici: de unde dracu] vin aceste reflexe de lumpenelită” (117) la soții Pleșu?

Însă prin lumpenelită, Dorin Tudoran ne-a lăsat în ceață…în mod voit.

Eu le-aș fi zis: reflexe de neam prost…că tot acolo ajungi dacă spun: de grobieni, de neserioși, de neoameni.

Îl dai în gât…pe cel care te-a ajutat.

*

De unde, totuși, lumpenelită? Avem în română: lump[11]…de la care am avea „reflexe…de rocă sau de epoca de piatră”.  Adică nimic de bine.

*

Și în finalul p. 117 autorul se declară „un simpatizant…bine temperat” al lui Traian Băsescu. Numai că până acum autorul nu ne-a exemplificat cu nimic „simpatia” pentru T. Băsescu.

*

Autorul însă nu ne dă motive de simpatie în continuare…ci ne vorbește despre „pupin-băsism” (118), prezentat ca „nou sport național”. Pe românește i se spune: „pupincurism” sau „interesul poartă fesul”. Și nu e vorba despre un sport…ci despre un mod nenorocit de degradare umană

Jurnalul Național, 11 februarie 2005.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrache_Lupu.

[2] Aluzie la Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.

A se vedea textul ei: http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_ieroglific%C4%83.

Despre autor: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/anas%C3%A2na.

[4] Idem: http://dexonline.ro/definitie/mercerizat.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici.

[7] Idem: http://www.icr.ro/bucuresti/despre-noi/conducerea-icr/horia-roman-patapievici-presedinte-1.html.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_Buzura.

[9] Idem: http://www.dilemaveche.ro/.

[10] Idem: http://dexonline.ro/definitie/%C8%99ifon.

[11] Idem: http://dexonline.ro/definitie/lump.

Predică la duminica a 5-a după Paști [2011]

Hristos a înviat,

iubiți frați și surori întru Domnul!

Și mai înainte de toate vreau să observați faptul că fântâna unde Domnul vorbește cu Sfânta Muceniță Fotini are formă de cruce în iconografia ortodoxă, pentru că apa vieții, adică harul lui Dumnezeu, ne-a venit din Crucea și Învierea Domnului.

Iar pentru ca harul să țâșnească în noi trebuie să ne facem fântâni adânci ale lui Dumnezeu prin asceza noastră de fiecare clipă.

Nu ne vom ocupa de data aceasta de Evanghelia zilei, așa cum am făcut-o altă dată, ci de slujbele zilei din Penticostar. Și aceasta, pentru ca să vedem cât regăsim aici teologia praznicului Învierii Domnului și ce se spune despre femeia samarineancă, despre Sfânta Fotini.

Slujbele zilei sunt trei: Vecernia Mică, Vecernia Mare și Utrenia, primele două slujindu-se seara și a doua dimineața, înainte de Sfânta Liturghie.

Penticostarul e cartea din care cântă și citește cântărețul la strană…

La Vecernia Mică nu avem decât o cântare referitoare la Sfânta Fotini iar restul de 12 sunt ale praznicului celui mare al Învierii Domnului.

Zămislirea Domnului a fost „fără de sămânță” (Penticostar, ed. BOR 1999, p. 176) și El „a ridicat fruntea unșilor Săi, [a celor]…ce slăvesc Crucea lui Hristos, îngroparea și slăvita înviere” (Ibidem). Pentru că atât zilele liturgice de dinainte de Paști, cât și cele de după Paști vorbesc de această înlănțuire reală și prea iubitoare a evenimentelor mântuirii noastre.

Și de ce trebuie să înșiruie, de fiecare dată, imnografii și teologii Bisericii toate evenimentele mântuitoare ale iconomiei lui Hristos? Pentru că numai Cel care Se naște, moare, e îngropat, învie din morți și Se înalță la Tatăl cu umanitatea noastră pentru a ne mântui pe noi e Mântuitorul nostru și nimeni altul.

Noi ne bucurăm să subliniem dragostea noastră pentru Domnul și să Îi mulțumim, de fiecare dată, pentru această imensă dragoste pentru creația Sa, pentru umanitate.

Și ne aducem aminte de cele pe care Domnul le-a făcut pentru noi și Îi mulțumim pentru toate și ne rugăm Lui pentru toate în mod comunitar, pentru că toate ne vizează și ne sunt de folos.

Iar din aceeași cântare aflăm că Născătoarea de Dumnezeu este cea care ne-a mijlocit aceste bunătăți (p. 176) ale mântuirii prin faptul că L-a născut pe Mântuitorul lumii.

Răstignirea Domnului e numită în prima cântare de la stihoavnă drept „suire pe Cruce”. Și prin aceasta El a șters „blestemul nostru cel strămoșesc”, după care S-a pogorât/coborât în Iad și i-a dezlegat de acolo „pe cei legați din veac” (pe cei ai Vechiului Testament), dăruind neamului omenesc „nestricăciune”, adică posibilitatea îndumnezeirii personale.

Și pentru că trăim cu simțirea miresmei nestricăciunii Sale, a harului Său, de aceea „cântând, slăvim Învierea Ta cea de viață făcătoare și mântuitoare” (p. 176).

Pentru aceea fântâna Sfântului Patriarh Iacov e sub formă de cruce în iconografie (nu și în realitate), pentru ca să se arate că nu Crucea omoară…ci ea dă viață veșnică lumii.

Nu crucea/asceza ne omoară, ci păcatele și patimile noastre!

Rugăciunea, postul, privegherea, ascultarea, citirea, munca, toate făcută cu chibzuință, nu ne omoară fizic ci ne schimbă în bine viața.

Mântuitorul nostru este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl „mai înainte de toți vecii” (p. 177). Și El, „Dumnezeu fiind, om S-a făcut, ca să dea acum raiul celui întâi zidit”, Sfântului Protopărinte Adam, „și să izbăvească împreună [cu el] toată firea de înșelăciunea șarpelui”, a Satanei.

Și înșelăciunea e păcatul, orice păcat.

El S-a întrupat și a mântuit „chipul celui căzut”, al omului, „ca un lesne iertător”, ca un repede iertător.

Și cine iartă repede, iubește mult.

Și iubește mult pentru că are grijă de cel pe care îl iubește.

Și dacă îl iartă, atunci îl crede în stare de mântuire, de bucurie, de împlinire personală.

Și în finalul acestei ultime cântări din care am citat, Maica lui Dumnezeu e numită „o ancoră a sufletelor noastre”, adică cea de care ne ținem prin rugăciune, pentru ca să scăpăm de potopul păcatului.

Cântările, ca și Icoanele Bisericii, sunt ferestre spre Dumnezeu, spre Maica Lui, spre Sfinți, spre Îngeri. Ele ne stârnesc dorul după Dumnezeu și după Sfinții Lui. Și, în același timp, ne clarifică sentimentele și ni le umple de evlavie.

Pentru că în fața Sfintelor Icoane nu ne rugăm oricum, după cum la strană și în Biserică nu cântăm ce ne trece prin cap ci cântările evlavioase și pline de teologie ale slujbei pe care o slujim împreună.

Și acesta e motivul pentru care aprofundăm slujbele Bisericii: pentru ca să aflăm teologia lor plină de adevăr, de sobrietate, de concizie, de claritate, de evlavie. Vrem să aflăm, tot mai mult, cum să Îi vorbim lui Dumnezeu cu evlavia care I Se cuvine și în termenii adevărului Lui.

Pentru că amănuntele contează.

Și amănuntele fiecărei învățături a Bisericii trebuie cunoscute, aprofundate, înțelese și crezute cu multă atenție și contemplație. Trebuie să te bucuri privind și înțelegând și să rămâi în ceea ce te bucuri și contempli. Să te bucuri în harul și în adevărul Lui.

Pentru că acolo unde e adevărul Lui e și harul Lui. Și nu putem fi neglijenți cu părțile cele multe ale adevărului Bisericii, cu multiplele dogme și învățături ale Bisericii, pentru că toate la un loc formează adevărul Bisericii.

„Firea cea învechită” (p. 177) a neamului omenesc a fost slobozită/eliberată din stricăciune de Domnul. Din stricăciunea interioară și exterioară, adică de păcat, de moarte și de robia satanică.

Pentru că stricarea omului s-a produs din lăuntrul lui, prin păcat, spre în afara lui. Și ce facem în noi se repercutează în trupul nostru și în afara noastră. De aceea „peștele de la cap se împute”…

Omul din sufletul lui se împute, se înnegrește, se satanizează. Tocmai de aceea tot de acolo începe să se vindece: prin conștientizarea păcatelor proprii și prin durerea, căința pentru ele.

Maica lui Dumnezeu, cea „cu totul fără prihană”, a primit de la Domnul „putere peste făptură și chivernisești cu puterea ta toate, precum voiești; că harul Duhului Sfânt, cel sălășluit în tine în chip lămurit, lucrează împreună cu tine în toate, totdeauna Preafericită” (p. 177).

Însă Maica lui Dumnezeu nu dorește altceva decât dorește harul Duhului Sfânt, pentru că e plină de har și de umilință și ascultare față de Prea Curata Treime. Și când ne rugăm Maicii Stăpânului, ne rugăm ca uneia care ne duce la Stăpânul, pentru că este împreună cu El.

Și în ultima cântare a Vecerniei Mici ni se amintește că în săptămâna abia încheiată am sărbătorit înjumătățirea praznicului Învierii și că Fiul lui Dumnezeu este „Înțelepciunea, Care a alcătuit lumea” (p. 177), pentru că toate „prin El s-au făcut” (In. 1, 3).

Vecernia Mare are 20 de cântări. Și începe tot cu cântările praznicului.

Și prima cântare vorbește despre Crucea „făcătoare de viață” a Domnului (p. 177), care îl face viu pe cel ce crede în El, și căreia ne închinăm, pentru că slăvim, deopotrivă, și „Învierea Ta cea de a treia zi”.

Închinarea și retrăirea Crucii nu exclude slăvirea și retrăirea Învierii Lui.

Hristosul nostru e Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi dar Care a și înviat a treia zi dintre cei morți. El este unul și același. Pentru aceasta Ucenicii au avut nevoie de încredințare. Și încredințarea Învierii face parte din viața duhovnicească.

Și pe Sfânta Fotini Domnul a încredințat-o că e Mesia. I-a dat argumente peste argumente despre dumnezeirea Lui până când i-a mărturisit direct realitatea Lui personală.

Crucea și Învierea Lui au înnoit firea noastră. Și „suirea la ceruri ne-ai arătat, ca un singur bun și de oameni iubitor” (p. 177), conexându-se altfel și Înălțarea Domnului la Crucea și Învierea Lui, pentru că spre praznicul Înălțării Lui la cer ne îndreptăm.

Ne închinăm „Învierii Tale celei din morți”, Doamne și grăim cu bucurie: „Atotputernice Doamne, slavă Ție!”.

Pentru că Crucea e semnul atotputerniciei Lui atâta timp cât prin ea a șters întinăciunea păcatelor noastre.

Și ceea ce părea slăbiciune a Lui era, de fapt, cea mai mare tărie asupra Satanei, a păcatului, a morții, a indiferenței.

A lucrat mântuire în mijlocul pământului, în fața tuturor, în tăcere, în ciuda nesimțirii satanice a unora, arătându-ne tuturor că puterea adevărată, reală, e puterea sfințeniei, a curăției, a iubirii, a iertării. Și că această putere harică e în veci izvorâtoare de bucurie și de împlinire personală.

Domnul e învingătorul pentru noi: subliniază cântările liturgice.

Și prima stihiră din stihirile înjumătățirii ne spune ceva interesant în ceea ce privește calcularea zilelor praznicului Învierii (pentru că nu calculează zilele până la odovania praznicului Învierii, de dinaintea Înălțării, ci până la Cincizecime): „Sosit-a înjumătățirea zilelor, care se încep de la mântuitoarea Înviere și se pecetluiesc cu dumnezeiasca Cincizecime”.

Iar din punct de vedere teologic e o subliniere foarte importantă pentru că se leagă Învierea Domnului de Pogorârea Sfântului Duh, adică de trimiterea Duhului de către Fiul în lume, a Duhului Sfânt Care purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul.

Pentru că „înjumătățirea zilelor” „strălucește având strălucirile din amândouă părțile [și de la Înviere și de la Cincizecime] și unindu-le pe amândouă [praznicele]; și este prăznuită, arătând mai dinainte slava ce va să fie, a stăpâneștii Înălțări” (p. 178).

În a treia stihiră a înjumătățirii se vorbește despre apropierea revărsării îmbelșugate a Dumnezeiescului Duh peste toți, conform cu făgăduința nemincinoasă a Domnului (Ibidem), care este un alt eveniment în cursul  iconomiei mântuirii noastre: „după moartea, îngroparea și învierea Sa, ajungând la înjumătățire, vestește, adeverind, arătarea Mângâietorului” (Ibidem).

Tocmai după aceste stihiri ajungem la „idiomelele samarinencei”, adică la cântările care se intersectează cu Evanghelia zilei.

De ce fântâna lui Iacov este cruciformă în iconografie? Pentru că întâlnirea cu Sfânta Fotini s-a petrecut la ceasul al 6-lea din zi, adică la ceasul răstignirii Sale, cf. Mt. 27, 45.

Și prima idiomelă a Sfintei tușează acest lucru: „Venit-a la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe urmașa Evei, că Eva în acest ceas a ieșit din rai, din pricina amăgirii șarpelui”.

Și Domnul (El e „Izvorul minunilor” și nu sticla de apă minerală sau plată) a fost răstignit pentru noi la ceasul când Protopărinții noștri au păcătuit și au fost izgoniți din Rai, pentru ca iarăși să ne bage în Rai pe toți cei care dorim.

Și El i-a dat apa harului, a vieții, a bucuriei, a mântuirii, celei care căuta doar apă de fântână.

Sfânta Fotini e numită „înțeleaptă” aici, pentru faptul că a alergat să Îl vestească pe Hristos cetății sale Sihar.

Pentru că înțelepciunea e o urmare a conștientizării a ceea ce trebuie spus și făcut cu adevărat.

Dar „apa credinței” duce la „apele Botezului” (p. 178). Iar în Botez trăim moartea și învierea Domnului, ridicarea noastră la viața cea nouă, duhovnicească, în Hristos.

Și Sfânta Fotini a strigat mulțimilor: „Veniți de vedeți pe Hristos, Care dăruiește lumii mare milă” (p. 179).

El a vorbit cu ea deși era o femeie păcătoasă (Ibidem). „Cel ce a spânzurat pământul peste ape” a vorbit cu femeia din Samaria cu intenția „să atragă spre Sine, cu adevărat, pe cea vânată de luptătorul vrăjmaș, și să adape cu apa cea vie pe cea înflăcărată amarnic după lucruri netrebnice” (Ibidem).

Avusese cinci bărbați și acum era cu un al 6-lea

De aceea era înflăcărată/doritoare de lucruri netrebnice, adică de plăceri sexuale.

Și ei i-a vorbit Domnul „ca un îndurat și de oameni iubitor”, pentru că El a venit și a căutat „oaia cea rătăcită” a umanității, „pierdută prin munții” părerii de sine.

Ca să cobori din gândurile înalte despre tine însuți…trebuie să devii fântână de lacrimi și de căință.

Iar fântâna lacrimilor e crucificată pentru că trebuie să renunți la tine…pentru ca să te regăsești cu adevărat.

El „a sărăcit de bună voie pentru noi” (p. 179), adică S-a întrupat și S-a umilit pentru noi întru toate pentru ca să ne învețe umilința. „De bună voie ai suferit îngropare, ca un Însuți puternic, și ai înviat a treia zi, ca un Dumnezeu” (p. 180), ambele lucruri făcându-le ca Dumnezeu și om.

Iconomia mântuirii sau „rânduiala cea negrăită” (p. 180).

Sfânta Fotini nu a mai vrut apă, a lăsat vasul la fântână și a devenit propovăduitoare a lui Hristos în cetatea sa.

Utrenia e cea mai lungă slujbă în ceea ce privește cântările și conține 114 cântări. La Liturghie, Penticostarul prezintă 4 cântări.

Ne referim acum la unele sublinieri teologice ale Utreniei.

Învierea Domnului e o certitudine. El „cu adevărat a înviat…dăruind celor din iad viață și înviere” (p. 181). El a înviat „ca un nemuritor”, adică ca un Dumnezeu, zdrobind „cu tărie puterea morții”, adică cu tăria dumnezeirii Sale.

Tot iconomia mântuirii e și „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (p. 181), adică tot ceea ce a făcut Hristos Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Arhanghelul Gavriil era „Îngerul în alb” care a vestit femeilor Învierea Lui (Ibidem). Prea Curata Fecioară a născut „nicidecum stricându-se fecioria” ei (p. 183). În a doua cântare de la cântarea 1 se vorbește despre „norii cei duhovnicești” ai harului, care revarsă dreptate în lume.

Hristos e „Apa Vieții” (p. 183) și samarineanca a cunoscut milostivirea Lui (Ibidem).

El este „unul din Treime”, Care a fost văzut făcându-Se om (p. 184).

El nu a ars „pântecele cel nestricat” al Fecioarei Maria deși este „întru totul Dumnezeu și foc” (p. 184).

Domnul a coborât în „cămările iadului” (p. 183), „cu sufletul” (p. 184) unit cu dumnezeirea Sa și „toate sufletele Drepților din legăturile veșnice s-au dezlegat, slăvind cu laude puterea Ta cea mai presus de minte” (p. 184), de înțelegerea omenească și îngerească.

„Apa nemuririi” (p. 184) e apa harului Treimii care izvorăște în Biserică. Și noi, cel „înțeleniți” în „fărădelegile noastre” cerem să fim adăpați cu „șuvoaiele sângiuirilor Tale” (Ibidem). Pentru că din rănile Tale curge har în noi.

„Apa cea vie, a nestricăciunii, care spală păcatele celor ce laudă slăvita și dumnezeiasca Ta Înviere” (p. 184). Pentru că cei care sunt în harul lui Dumnezeu nu se îndoiesc și nici nu neagă ceva în Biserică în afară de păcatele împotriva adevărului lui Dumnezeu.

La Cincizecime „puterea Duhului” (p. 184), adică harul dumnezeiesc s-a pogorât peste Sfinții Ucenici ai Domnului.

Și înainte de cântarea a 4-a, în „a înjumătățirii praznicului” se face conexiune între predica Domnului despre apa vieții cu înjumătățirea praznicului, adică a timpului până la Pogorârea Duhului Sfânt, harul fiind apa vieții propovăduită de Domnul.

Sfânta Fotini a primit „cunoștința puterii Tale” (p. 185) iar Domnul i-a „împodobit” pe Apostolii Săi „cu minuni” și i-a mărit „cu semne” (p. 186).

Hristos a luminat lumea (Ibidem) cu harul și adevărul Său, El fiind „Hrănitorul tuturor” (Ibidem).

Există și cântări treimice, ca aceasta de pildă: Fiule „ești de aceeași fire cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul Duh, păstrând-o cu Amândoi și după Întrupare” (p. 187).

Dacă Sfântul Iona fusese aruncat în mare…noi suntem aruncați în „adâncurile inimii mării [a] răutăților” (p. 187) noastre. Iar Iosif, cel care L-a îngropat pe Domnul împreună cu Nicodim, e „cu bun chip” (Ibidem), adică cu chipul evlaviei. Care e un chip interior, care se vede și pe afară…pentru că evlavia nu e de paradă.

Sinaxarul zilei ne vorbește despre jumătatea zilelor până la praznicul Cincizecimii (p. 188). Iar cei 5 bărbați pe care i-a avut, într-o înțelegere duhovnicească, sunt cărțile Pentateuhului și al 6-lea este Evanghelia (p. 189). Sfânta Fotini a avut 7 copii și au murit de moarte martirică în timpul împăratului Nero (Ibidem). „Colacul de piatră” al fântânii a vindecat „tot felul de boli, mai ales ale celor care suferă de friguri” (p. 189).

Moartea e numită drept „cumplitul tiran” la cântarea a 7-a (p. 190).

Femeia a cerut „dumnezeiescul Tău har…ca să nu mai fiu stăpânită de uscăciunea necunoștinței, Iisuse Doamne, ci să vestesc măririle Tale” (Ibidem).

Dacă te umpli de har, te umpli și de rugăciune și de mulțumire. Așa se explică de ce Sfinții isihaști nu se mai satură de rugăciunea neîncetată: pentru că se umplu continuu de har rugându-se.

Nașterea Domnului din Prea Curata Fecioară Maria e „înfricoșătoare” (p. 190) prin sfințenia și măreția ei nespusă.

El S-a lăsat „hulit de gloatele celor fără de lege” (190)…pentru că păcatul te scoate în afara normalității creaturale. Când nu mai știi cine ești și ce trebuie să faci începi să hulești, să vorbești fără minte.

Hristos e viața noastră, a celor ce credem în El (p. 191) și ne scoală „pe noi, cei căzuți prin păcat” (p. 193).

Fapt pentru care suntem chemați la bucurie strălucitoare (p. 194), pentru că (a 4-a cântare de la Dumnezeiasca Liturghie) Domnul a înviat și „puterea iadului a prădat” (p. 195).

Iar slujbele noastre sunt lungi și obositoare pentru că teologia și bucuria lor ne obosesc umplându-ne însă de pacea lui Dumnezeu.

Și cei care nu au pacea, doresc pacea cu nesaț, pe când cei care o au…o doresc și mai plină de bucurie.

De aceea vă doresc să fiți și mai plini de bucurie slujind lui Dumnezeu și oamenilor. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno