Numai de bine

Toată viața lui avusese conștiința că tot ce trăiește este o piesă de teatru…fără final. Nu dorea să accepte că e altcineva decât cel care pune în scenă totul. Și într-o anume măsură a și fost…Pentru că nu făcea nimic la întâmplare. Toate semnele lui de viață sunt năucitoare prin profunzimea lor.

Numai că atunci când a murit nimeni nu și-a dat seama.

A nimerit într-o zi moartea lui în care toți se grăbeau să îl aduleze pe un insignifiant aflat, pentru ceva vreme, în centrul atenției.

Și cum centrul atenției ține puțin dacă nu ești o valoare reală, când toți și-au dat seama că el murise…nu au știut ce să-și spună.

Femeia care îi îngrijea bătrânețile a spus că ultima dată a băut un ceai de salcâm. Dar ce amănunt e ăsta pe lângă creația lui înfiorător de vastă, de atentă și de plină de viață? Și cum să anunți moartea unui astfel de om care se naște atât de rar?

Cu el vorbeam însă…des.

Poezia sa era o întreagă alergare după sensuri tot mai vii.

Personajele sale, în teatru, erau niște forțe umane și nu niște stereotipii.

Găseam foarte rar lucruri, cum să le spun: slabe la el. Pentru că tăria operei lui era tăria lui de caracter care puncta fiecare cuvânt, care se găsea în fiecare imagine.

Ne spuneam pe nume. Ne tutuiam…Era un mod plăcut de a trece din realitate în cuvinte. Eram dialogici. Și dialogul la noi însemna să ne odihnim în ceea ce spunem…Să schimbăm versurile în fraze lungi sau în…tăceri tot la fel de semnificative, pentru ca, de la o sorbitură de ceai sau de cafea (mai ales cafea, pentru că ne ținea treji) să înceapă apăsarea pe cuvinte, adică tocmai pe acea intuire a sunetului tare al cuvintelor.

Nu ne interesa timpul. Spațiul se tot micșora între noi. Vorbeam aproape unul de altul ca și când am fi vorbit în șoaptă, în taină…

Însă vorbeam tare, cu tărie…Atât de tare, încât cadențele pronunției lui astăzi mi se par ca urmele unor pași prin casă.

O, Doamne, cine ar putea spune ce a fost între noi? Ce discuții, ce iubire, ce sfințenie a dialogului. Pentru că dialogul nu e o prostituare a termenilor, nu e o pierdere de timp, nu e o risipire în date, exemple, citări…ci o înșiruire de fapte de neșters.

Încerc să mă adun…

Trebuie să dai amintirile la o parte…pentru ca să vezi adâncul omului ce ți-a stat într-o intimitate atât de frumoasă.

Femeia spunea că era dimineață…Și că el s-a lăsat pe fotoliu, cu capul drept, și-a închis ochii senin, cu calm…și asta a fost tot!…

I-a rămas ceaiul nebăut. Ultima ceașcă nebăută a marelui om…

Și când mă gândesc că nimeni nu mai poate să îi prelungească proiectele…și că ele, aceste proiecte rămân ca o catedrală neterminată…mă apucă o durere de nesuportat, în care mă îneacă plânsul…

Într-o seară am vorbit despre cum m-aș simți…fără…el…

Nu credeam să fie atât de dureros…fără el. Și asta dintr-un motiv simplu de mare: în fața oamenilor colosali nu știm cât îi iubim…și nici câtă nevoie avem de ei.

Numai când singurătatea își face mendrele în noi simțim…cât sunt de neînlocuit.

Și el a zâmbit…dulce, chiar nostalgic…de parcă m-ar fi privit de dincolo de moarte. Această imagine mă înfioară și mă face să mă simt atât de singur acum, dar și de plin de el, pentru că a avut măreția să mă privească abisal.

I-am privit lucrurile…din jur…

Și am înțeles ce înseamnă „numai de bine”…Acum, față de el, nu am sentimente contrarii…ci pline.

El, prietenul meu, a învins inima mea pentru totdeauna.