Cantemireștii [2]
***
Papa „Pius al II-lea Piccolomini asimila casa europeană cu patria creștinismului” și „nimeni [în Europa] nu vede în sultan un european” (p. 13).
Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Nottaras este autorul Introducerii în geografie și sferă, publicată la Paris, în 1716. Meletie, arhiepiscopul Atenei, scrie Geografia palaia kai nea – Veneția, 1728 – fiind citat de Chateaubriand în Itinerar de la Paris la Ierusalim și de la Ierusalim la Paris. Antioh Cantemir reușește și el să publice cartea tatălui său, Dimitire Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, la Londra, în 1735 (p. 14).
„Prin această carte, Dimitrie este poate cel dintâi cărturar și literat provenit din Est care a abordat un subiect otoman dintr-o perspectivă occidentală, cum avea să constate ulterior istoricul britanic Arnold J. Toynbee” (p. 18).
Dimitrie Cantemir era un „cărturar format la confluența tradițiilor bizantine, românești și otomane” (p. 15). La 25 de ani, în 1698, publică la Iași Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul. Ulterior redactează Istoria ieroglifică și mai multe eseuri de filosofie și logică.
„Dobândește chiar reputația de virtuoz al tamburei, performanță căreia îi va datora prietenia unor înalți demnitari ai Sublimei Porți și, odată cu ea, privilegiul, greu de imaginat pentru un ne-musulman, de a pătrunde în biblioteca Seraiului, de unde își va procura copii ale portretelor sultanilor pentru a ilustra Istoria Imperiului Otoman” (Ibidem).
„Academia din Berlin, întemeiată sub patronajul lui Leibniz, îl numește, în 1714, printre membrii săi” (p. 15-16). Numele său este săpat în piatră alături de cele ale lui Malebranche, Fénelon, Leibniz și Newton (p. 18).
Dimitrie Cantemir și-a dorit să viziteze Franța și Anglia dar nu a avut ocazia (p. 16).
Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie, și-a adus aportul la „întemeierea satirei moderne”, în literatura rusă, iar la 22 de ani este numit ambasador la Londra. „Ca și tatăl său, Antioh se află sub influența unui mediu marcat de diversitate culturală și religioasă” (Ibidem).
„Pe când redacta Istoria Imperiului Rusiei sub Petru cel Mare, Voltaire l-a consultat pentru a verifica unele informații, entuziasmându-se în fața precizărilor lui Antioh” și numindu-l „doctus sermones cujus cumque linguae et cujus cumque artis” (p. 17).
Dimitrie și Antioh Cantemir, deși tată și fiu, sunt studiați separat ca reprezentanți a două culturi și literaturi diferite, „ca și cum viețile lor ar fi făcut parte din două lumi total diferite” (p. 18).
Cartea aceasta își propune „a îmbrățișa dintr-o singură privire cele două vieți și a restabili continuitatea dintre ele” (p. 19).