O poezie spusă-n barbă [11]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a și a 10-a

Însă cât de serioasă e poezia lui Cristian Bădiliță?

Mie mi-a dat impresia unei poezii accentuat neserioasă. O poezie frivolă și, mai ales, ranchiunoasă.

În Soră iubire, autorul se dezbracă de umbră și trup și i le lasă iubitei, în ochii căreia vede „porțile cerului deschizându-se molcom” (p. 83). Și pentru că lumea nu poate fi îmbrățișată deodată, autorul o roagă pe iubită, înțeleasă ca o înlocuitoare a Divinității, să îi lumineze calea cu eterna ei „crucificare”.

Dar în poemul Câmpiile Elizee, Cristian Bădiliță își instalează în „raiul” imaginat de el (care e plin de „corturi de purpură la marginea lumii”, p. 84) toate iubitele avute sau, mai degrabă, pe care ar fi vrut să le aibă. Și ele nu sunt puține: „toate femeile pe care le-am iubit:/ regine, contese, generălese,/ electriciene, moașe, subrete,/ intelectuale feministe și luptătoare/ pentru drepturile omului, / câteva jucătoare de șah, o gimnastă,/ și două cultivatoare de porumb” (p. 84).

Este evident faptul că autorul se autoironizează prin enumerarea iubitelor, ceea ce nu înseamnă că nu îi plac femeile…diverse. Îi plac în ciuda faptului că ele ies din propria-i perspectivă asupra feminității.

În acest „rai” al femeilor, creat de el pentru ele, Cristian transferă pe seama schimbărilor atmosferice comportamentul femeilor lui. Astfel, nu femeile „hibernează sătule” ci „ninsorile”. Și tot la fel, aici, „la marginea lumii”, unde nu le vede nimeni în afară de el, nu femeile sunt „domesticite” și „puse cu botul pe labe” potrivit expresiei neaoșe, ci „ploile”.

„Paradisul” femeilor este un loc al domesticirii lor, până când acestea „nu-și [mai] scot niciodată săbiile din teacă” împotriva bărbaților.

Și tocmai de aceea el le duce departe de societate pe femeile iubite, pentru că în societate nu știe ce să facă cu ele…sau nu le poate domina.

Însă de ce vrea Bădiliță să domine femeile, adică să le pună „cu botul pe labe” pe aceste cățele (nu e asta ideea?) nărăvașe? Nu ni se spune acest amănunt

Ni se vorbește însă (după ninsori și ploi) despre soare. Un soare „hâtru” (p. 85), care „zâmbește pe sub mustăți/ hohotind de-a binelea la solstiții”, adică din când în când. Iar dacă soarele hâtru e chiar autorul, care se joacă cu noi, care ne zâmbește pe sub mustăți…întrebarea mea pentru soare e următoarea: De ce te temi, soare hâtru? Sau pentru ce ești ironic împotriva propriei tale fericiri?

Prețiozitate fără rost: „nacela unei montgolfiere”.

Însă prin intermediul ei Bădiliță ne ridică la înălțime, și ne spune că își supraveghează femeile din aer, fumând din narghilea „deșertăciunea lumii”, în timp ce privește „cu nesaț” la corturile iubitelor lui imaginare.

Și iarăși o întrebare dublă: le ascunde de alții sau e prea obosit de atâta iubire?

După multele iubite, poemul Al doilea Tabor e monostrofic. E un poem de iarnă, cu ceasuri grele, care „vin singure-napoi”, în timp ce pământul „se încarcă” cu lumină, cu o lumină duhovnicească se pare, pentru că „vindecă orbirea pământului din noi” (86). Un moment de acalmie…spre finalul volumului.

Opere complete (vol. 8) [36]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 450-455

***

5

În rugăciunea extraordinară sufletul este în permanentă unire cu Dumnezeu.

În această stare se atinge treapta a 29-a: apatia creștină. Starea de apatie este vecină cu nemurirea. Sufletul devine impasibil la ce este pământesc și omenesc.

Nu mai ești tu ci Hristos trăiește întru tine. Prezență continuă și înflăcărată.

Sufletul vede acum lumina Paradisului ca într-o oglindă clară. (E vorba de oglinzile pe care eu le-am văzut extatic).

Condiția acestei vederi este liniștea absolută. Adică isihia (în gr.). De aici: isihasmsul.

În starea de apatie devii incoruptibil, așa după cum vei fi după înviere[a din morți].

Pe ultima treaptă strălucesc 3 virtuți teologice: credința, nădejdea și iubirea divină, care dau sufletului perfecțiunea și-l asimilează lui Dumnezeu.

Hrana este flacăra iubirii divine.

*

Maxim Mărturisitorul[1]

Îndumnezeirea e cunoaștere prin contemplație mistică. Ea nu e posibilă decât în iubire și constă în asimilarea voinței omului în voința lui Dumnezeu, fără nimicirea celei dintâi ci numai prin subordonarea ei lui Dumnezeu.

*

Dionisie Areopagitul este întemeietorul doctrinei mistice. În concepția dionisiană, viața întregului univers creatural constă din participarea la Dumnezeire, fiecare însă după capacitatea proprie.

*

Mineralele participă prin existență.

Vegetalele prin faptul că au viață.

Animalele participă prin aceea că au mai mult decât existență: au viață cu suflet.

Omul are în plus suflet cugetător, suflet spiritual.

Îngerii, mai mult decât oamenii, sunt spirite sau esențe pure.

*

Omul e așezat în lume la intersecția lumii materiale (sensibile) cu lumea inteligibilă sau spirituală.

Dumnezeu, imobil în Sine, e față de lume mișcare și lucrare continuă, adică Iubire atractivă.

Omul poate ajunge ierarhic până sus, la Serafimi.

Ex: Pavel a fost răpit până la al treilea cer.

*

Îndumnezeirea prin iubire și supracunoaștere.

*

Jacques Maritain: Mistica este cunoaștere experimentală (supranatural dinamică).

*

[Urmează o contrapagină nescrisă.]

***

6

Pentru a cunoaște lucrurile Dumnezeu nu are nevoie să iasă din Sine.

Toate lucrurile din lumea creaturală preexistă în Dumnezeu ca exemplare, arhetipuri, tipuri, idei. El le posedă înainte de apariția lor în lume. El le cunoaște. În acest sens avem predestinație.

Știința vine de la Dumnezeu și se întoarce la El, El fiind principiul oricărei științe și înțelepciuni.

Îngerii, fiind puri, contemplă ideile divine în mod simplu, spiritual, unitiv.

Rațiunea omului izvorăște din rațiunea divină. Însă e naturală, adică mijlocită de multiplicitatea și varietatea lucrurilor materiale. Pentru a cunoaște pe Dumnezeu (prin rațiune), din creație, dar ca prin oglindă (prin enigmă).

Ființa lui Dumnezeu e mai presus de ființă și nu-L putem cunoaște.

Prin revelație noi nu posedăm însăși ființa lui Dumnezeu, ci pe cele care duc către ea.

În creștinism nu avem o cunoaștere pur omenească ci una care vine de la Dumnezeu și care ne duce către Dumnezeu. Ea e mai mult omenească sau dumnezeiască, după puterile omenești.

Pe lângă aceasta există o cunoaștere supranaturală extraordinară. Ea e simplă, imediată, pur spirituală, unitivă, fiindcă e după modelul divin.

Această cunoaștere e contemplația mistică.

Ea are caracterul unei răpiri a omului din lume, a unei smulgeri a lui din sine, a unei ridicări dincolo.

*

[Sfântul] Dionisie [Areopagitul]

Contemplația mistică e o facultate superioară oricărei operații intelectuale.

Orice element omenesc angajat în cunoașterea omenească încetează să funcționeze când trăim contemplația/vederea mistică.

Contemplația mistică nu se poate obține nici cu vederea ochilor și nici cu ochiul minții.

Contemplația mistică ne scoate din noi și ne pune în contact cu ceea ce ne depășește.

Și pentru că ne dăruim lui Dumnezeu, de aceea și sufletul îndumnezeit se unește cu strălucirile luminii inaccesibile. Pag. 97.

*

[Contrapagină goală.]

***

7

[Sfântul] Dionisie [Areopagitul]

„Lumina revelată în contemplația mistică nu e însăși ființa supraesențială a lui Dumnezeu ci o lumină harică”.

Dionisie nu încearcă niciodată să înțeleagă lucrurile divine fără să se roage mai întâi.

*

Ego: Înțeleg în stare de rugăciune permanentă harică, atunci când rugăciunea se rostește de la sine ca pulsul.

*

Dionisie [Areopagitul]: Iubirea e puterea cunoscătoare în mistică.

*

Ego: Când L-am iubit pe Dumnezeu cu pasiune, încât numai gândindu-mă la El lăcrimam

*

[Sfântul] Dionisie [Areopagitul]

Dumnezeu cunoaște lumea din Sine Însuși ca arhetip, pentru că este cauza ei proprie.

Noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin înomenirea Mântuitorului nostru.

Revelația [dumnezeiască] nu are caracter absolut fiindcă ea s-a dat pe măsura omului, în vederea mântuirii lui.

În cunoașterea pământească Îl cunoaștem pe Dumnezeu în raport față de lume, în mod mijlocit, parțial, enigmatic.

În lumea cealaltă Îl vom cunoaște pe Dumnezeu prin intuiție, „față în față” după cum spune Pavel, direct, printr-o cunoaștere cerească, aflându-ne în lumea spirituală.

Cunoașterea unitivă este o cunoaște anticipată a cunoașterii cerești, nemijlocită, directă[2].

*

[Sfântul] Dionisie [Areopagitul]: Dumnezeu e tot ceea ce este și nu e nimic din ceea ce este. Pag. 111.

*

Ego: Dumneze e și nu e pentru noi. Pentru că Dumnezeu este deasupra afirmației și a negației.

*

D.[ionisie] A.[reopagitul]: Dumnezeu, Cel cu multe nume, e o ființă simplă. Lui Dumnezeu Îi dăm multe nume fiindcă, în realitate, nu-I putem da niciunul.

*

Dumnezeu e fără nume. Anonim. De unde [Lucian] Blaga a spus: Marele Anonim.

*

Di.[onisie] Ar.[eopagitul]: Dumnezeu este în extaz lumină, strălucire misterioasă a Dumnezeieștii întunecimi[3].

*

Răul e pervertirea binelui lui Dumnezeu. Și pervertindu-se îngerul devenit demon acesta refuză să se întoarcă la Dumnezeu.

*

[Contrapagină goală.]


[1] A se vedea:

http://ro.orthodoxwiki.org/Maxim_M%C4%83rturisitorul.

[2] Textul e scris cu stiloul iar sublinierile sunt făcute cu pix de culoare roșie în M.

Iar când Fericitul Ilie sublinia ceva cu culoare roșie însemna că erau amănunte teologice și experențiale foarte importante pentru el, care îi confirmau trăirile sale mistice.

[3] Subliniere făcută cu roșu.