Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a și a 10-a

Însă cât de serioasă e poezia lui Cristian Bădiliță?

Mie mi-a dat impresia unei poezii accentuat neserioasă. O poezie frivolă și, mai ales, ranchiunoasă.

În Soră iubire, autorul se dezbracă de umbră și trup și i le lasă iubitei, în ochii căreia vede „porțile cerului deschizându-se molcom” (p. 83). Și pentru că lumea nu poate fi îmbrățișată deodată, autorul o roagă pe iubită, înțeleasă ca o înlocuitoare a Divinității, să îi lumineze calea cu eterna ei „crucificare”.

Dar în poemul Câmpiile Elizee, Cristian Bădiliță își instalează în „raiul” imaginat de el (care e plin de „corturi de purpură la marginea lumii”, p. 84) toate iubitele avute sau, mai degrabă, pe care ar fi vrut să le aibă. Și ele nu sunt puține: „toate femeile pe care le-am iubit:/ regine, contese, generălese,/ electriciene, moașe, subrete,/ intelectuale feministe și luptătoare/ pentru drepturile omului, / câteva jucătoare de șah, o gimnastă,/ și două cultivatoare de porumb” (p. 84).

Este evident faptul că autorul se autoironizează prin enumerarea iubitelor, ceea ce nu înseamnă că nu îi plac femeile…diverse. Îi plac în ciuda faptului că ele ies din propria-i perspectivă asupra feminității.

În acest „rai” al femeilor, creat de el pentru ele, Cristian transferă pe seama schimbărilor atmosferice comportamentul femeilor lui. Astfel, nu femeile „hibernează sătule” ci „ninsorile”. Și tot la fel, aici, „la marginea lumii”, unde nu le vede nimeni în afară de el, nu femeile sunt „domesticite” și „puse cu botul pe labe” potrivit expresiei neaoșe, ci „ploile”.

„Paradisul” femeilor este un loc al domesticirii lor, până când acestea „nu-și [mai] scot niciodată săbiile din teacă” împotriva bărbaților.

Și tocmai de aceea el le duce departe de societate pe femeile iubite, pentru că în societate nu știe ce să facă cu ele…sau nu le poate domina.

Însă de ce vrea Bădiliță să domine femeile, adică să le pună „cu botul pe labe” pe aceste cățele (nu e asta ideea?) nărăvașe? Nu ni se spune acest amănunt

Ni se vorbește însă (după ninsori și ploi) despre soare. Un soare „hâtru” (p. 85), care „zâmbește pe sub mustăți/ hohotind de-a binelea la solstiții”, adică din când în când. Iar dacă soarele hâtru e chiar autorul, care se joacă cu noi, care ne zâmbește pe sub mustăți…întrebarea mea pentru soare e următoarea: De ce te temi, soare hâtru? Sau pentru ce ești ironic împotriva propriei tale fericiri?

Prețiozitate fără rost: „nacela unei montgolfiere”.

Însă prin intermediul ei Bădiliță ne ridică la înălțime, și ne spune că își supraveghează femeile din aer, fumând din narghilea „deșertăciunea lumii”, în timp ce privește „cu nesaț” la corturile iubitelor lui imaginare.

Și iarăși o întrebare dublă: le ascunde de alții sau e prea obosit de atâta iubire?

După multele iubite, poemul Al doilea Tabor e monostrofic. E un poem de iarnă, cu ceasuri grele, care „vin singure-napoi”, în timp ce pământul „se încarcă” cu lumină, cu o lumină duhovnicească se pare, pentru că „vindecă orbirea pământului din noi” (86). Un moment de acalmie…spre finalul volumului.

Did you like this? Share it: