Anumite poeme sunt tablouri cu natură moartă, în care abia sfârșitul recenzează filosofic și amendează culorile existenței:

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea
Uitată-n colțul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini și-a holbat privirea.
Perdele lungi țin calea către soare…
Păianjenii și-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veșted foile mâhnite
Se rup, treptat, c-o mută iroseală,

Picând domol în umbra liniștită…
Și floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche și clocită.
(Amintirea)

E un sonet imperfect poezia, formă la care va reveni…

Apa vremii veche și clocită spală toate imaginile anterioare, spală și timpul de amintiri.

O vreme clocită și care clocește

Pastelurile prinse în sonete îi dezvăluie rafinamentul pictural și sensibilitatea psihologică:

Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie
Aprinsă pe corlata căruntelor colnice,
Ce pâlpâie când vântul se umflă s-o ridice,
Iar foile în spulber par picuri de văpaie.

Așa ard codrii… până stă soarele să pice,
Cules ca o naramză de Seara cea bălaie…
Atunci s-adună umbra pe-a văilor copaie,
Și nimeni nu mai cearcă muțenia s-o strice.

Furișă pleacă Seara și spre apus se duce,
Dar Noaptea-i ține calea, pândind-o la răscruce:
O namilă flămândă, greoaie ca un urs…

Trec grabnice vedenii de moarte și prihană…
Amurgul pare-n nouri o uriașă rană,
Prin care-al zilei sânge, lumina-ncet s-a scurs.

(Icoane de toamnă)

Voiculescu are în comun cu Fundoianu (fiecare cu specificul lui, însă) nu doar apetitul pentru peisaje grele de culoare și de imagini poetice părut plastice (falsul pastel), care sunt de fapt ale subsolului/interiorului spiritual, dar și preferința pentru cuvinte vechi și nemaiuzitate (naramză = portocală în limba română veche, care denotă familiaritatea lui cu textele religioase și literare vechi) sau rare/regionalisme: corlata, colnice.

Galbenul toamnei transformă peisajul în icoană, de unde titlul: Icoane de toamnă. Întrepătrunderea dintre pastel și iconografie…

Incendiul pădurilor și codrilor, ca și confruntarea celor două personaje, Seara și Noaptea, sunt reproduceri consecvente ale unei agonii lăuntrice, exteriorizate în forme simbolice.

Figurativ este și soarele un rod al înserării, cules ca o portocală coaptă.

Sângele înseamnă viață (Fac. 9, 5), de aceea lumina e sângele zilei.

Did you like this? Share it: