Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 461-471

***

N.[ichifor] Crainic: Bizantinismul înseamnă modelarea cu neîndurată cruzime și adaptarea violentă la un ideal de viață lăuntric sub imperiul spiritului.

Transfigurarea stă la baza bizantinismului.

În Ortodoxie, mistica individuală se încadrează în mistica liturgică. Pentru că extra Ecclesiam nulla salus[1].

Fondul* permanent [al misticii liturgice e format] din Sfintele Taine.

Botezul e Taina purificării.

MirungereaTaina iluminării.

Euharistia e Taina sfințirii, a desăvârșirii.

*

Viața viitoare are ca început creștinismul pământesc. Și nu avem de-a face cu o simplă refacere a Paradisului biblic ci cu un Paradis nou, etern.

*

Botezul este poarta Raiului.

*

Raiul este legătura perfectă și nemijlocită a omului cu Dumnezeu.

*

Creștinii desăvârșiți sunt numiți terminologic: Sfinți, Părinți, Hristoși, Dumnezei.

*

Când moartea mistică încetează se reactivează iarăși  mortificarea ascetică.

*

Asceza nu e o luptă împotriva naturii ci o luptă pentru purificare și de readucere a ei la starea primordială.

*

Mortificarea [ascetică] nu e moartea naturii (pentru că astfel ar fi fost o sinucidere lentă) ci e moartea păcatului din natura umană pentru a o readuce în starea paradisiacă.

*

Purificarea are caracter negativ: lepădarea de lume și lepădarea de noi înșine.

*

Prin asceză, simțurile (văz, auz etc.) trebuie să se dezlipească de lucrurile din afară și să se transforme treptat din exterioare în funcții interioare. Să-și caute un obiectiv interior. Potrivit expresiei: „ochiul trupului trebuie să devină ochiul minții”.

*

Senzația fizică a psihologiei devine senzație suprasensibilă.

Percepția lucrurilor consacrate devine percepția lui Dumnezeu.

Trebuie să nu mai raportăm totul la noi ci la „voia Tatălui”, ca și Hristos.

Apatie = când Dumnezeu devine pentru tine și în locul tău „măsura lucrurilor”.

Ofensele ne devin indiferente.

Indiferență fizică și psihologică.

Înfrângerea voinței personale sub imperiul voinței divine = ascultarea[de Dumnezeu].

*

[Contrapagină a autorului la însemnările pe care le va face.]

***

Ego: În perioada de golire de creatural mie mi-a apărut [mai] întâi întunericul pe zonele respective în care făceam efortul să impun prezența luminii necreate.

Și, prin rugăciunea inimii, mai întâi am curățit inima, într-o perioadă foarte îndelungată, aproximativ 2-3 ani de rugăciune. Însă după întuneric au apărut, în locul de concentrare a luminii, demoni și scene demonice.

Numai prin rugăciune, post și pace lăuntrică am putut să izgonesc prezențele demonice.

Îmi aduc aminte că lobul drept al creierului mi s-a eliberat mai ușor de demoni. Însă curățirea de demoni la lobul stâng a durat mai mult.

Acolo[2] vedeam cum se instalase un demon care mă teroriza cu obsesia apariției lui și cu cuvinte blasfemice, în momentul când concentram prezența luminii dumnezeiești pe zona respectivă, unde se afla el.

Datorită lui aveam impresia uneori că voi înnebuni. Și atunci întrerupeam eforturile de rugăciune.

Cu timpul a pierit demonul care îmi ședea pe minte și s-a impus în inima mea crucea strălucitoare de lumină dumnezeiască și alte imagini îngerești.

După purificarea trupului a urmat purificarea simțurilor. Adică a văzului, a mirosul, a auzului etc. Și aici fac o paranteză, pentru ca să spun că am auzit luni în șir răcnetul marelui balaur[3] al sângelui omenesc, pe care îl și vedeam. Și în stadiul acesta am întrerupt trăirile mele mistice.

Purificarea intelectului s-a făcut prin eliminarea demonilor care îmi ședea pe minte prin inundarea minții de către lumina necreată.

Am asistat la lupta Duhului cu fiara cenușie, luptă în care multe duhuri pure piereau. Lupta însă continuă, pentru că Biserica e neînvinsă.

Dar după ce lumina albă mi-a umplut ființa, am văzut lumina verde în care se afla toate Bisericile și în care duhurile impure absorbite de ea ieșeau purificate.

Apariția elementelor simbolice în extaz. Ele dispar, devin amintiri și se combină cu alte elemente alcătuind treptat configurații noi, o lume cerească nouă dar conformă/identică cu viziunile celor care au trăit cu sute sau mii de ani în urmă.

***

11

Realizarea neprihănirii

Eliberarea de lumea sensibilă și de lumea intelectuală, precum și renunțarea la orice știință sunt după [Sfântul] Dionisie [Areopagitul] stadiile lucrării de purificare, golirea.

*

A fi gol de tot ce e creatural înseamnă a fi plin de Dumnezeu.

A fi plin de tot ceea ce creatural înseamnă a fi gol de Dumnezeu (Magister Eckart).

*

Ego: În ordinea creștină, inteligenței îi corespunde credința, memoriei îi corespunde nădejdea și voinței dragostea.

Cele trei facultăți ale sufletului sunt imaginea Sfintei Treimi în spiritul omenesc.

Evacuând conținutul lumesc din cele trei organe/funcții și înlocuindu-le cu cele trei virtuți (credința, nădejdea și dragostea), acestea devin pline de hrană* supranaturală.

Moartea inteligenței nu înseamnă distrugerea ei, căci golul se umple cu elementul supranatural al credinței.

*

Moartea memoriei, a amintirilor, aduce puritate în noi, iar golul rezultat ca urmare a rugăciunii neîncetate se umple cu elementul divin al nădejdii.

*

Ego: Am avut experiența golului. El este altceva decât înnoptarea lui Ioan de la Cruz[4].

***

Iluminarea

Purificarea pasivă, întărirea prorgesivă a virtuții, iluminarea sub puterea darurilor Duhului Sfânt, primirea unor haruri/harisme extraordinare: viziuni, profeții, glosolalii, taumaturgii, contemplații.

Faza mixtă: contemplații active și pasive.

*

Împărtășirea Duhului Sfânt și a darurilor Sale se face prin Mirungere.

*

Viața mistică e anotimpul înfloririi și al rodirii.

*

Punctele fazei iluminative:

1. Cele șapte patimi sau vicii;

2. Cele șapte virtuți;

3. Cele șapte daruri ale Duhului Sfânt;

4. Contemplația;

5. Harismele.

*

Patimile: 1. lăcomia, 2. desfrâul, 3. avariția, 4. mânia, 5. tristețea, 6. dezgustul (urâtul sau trândăvia), 7. slava deșartă și 8. trufia.

Trufia e izvorul tuturor patimilor, pe când opusul ei este umilința, care e izvorul tuturor virtuților.

*

În stadiul activ, purificarea patimilor produce mângâierea biruinței.

În stadiul pasiv, mângâierile dispar și omul trăiește sentimentul de panică, de gol, ariditatea, pustiul.

***

[Contrapagină a autorului, la textul ce va urma acesteia.]

Ego: Când sufletul atinge o anumită limită în extaz, luminozitate și iradiere, atunci se vede dispărând cu totul în lumină sau își pierde conștiința individualității sale, fără însă să își piardă conștiința de sine[5].

Și astfel urmează datorită rugăciunii inimii ritmul inimii divine care îl conduce în vederea dumnezeiască.

Numai când revine la conștiința temporală și își dă seama că este în spațiu, atunci își dă seama că a fost în lumina lui Dumnezeu.

Iar lumina este un izvor în care sufletul se bucură în mod curat în această viață paradiziacă, el trăind și exprimându-se prin lumina lui Dumnezeu.

*

Pe o perioadă de câteva luni am umblat cu duhul pe tărâmurile morții, pentru că am trăit acele grozave, teribile stări, care nu au termen de comparație pe lumea aceasta și pe care nu le întâlnisem în viața de până atunci și nici după aceea.

După perioada de iad a urmat o perioadă de aurore spirituale, când vedeam că se iluminau, ca de o lumină roșie, deschisă, orizonturile pe care le vedeam crescând în duhul meu.

*

Ioan al Crucii spunea că în acele stări „cobori de viu în iad”, adică în faza iluminării pasive.

Însă eu știu că în mod real nu cobori în tărâmul morții și în iad. Dar golul absolut care te sleiește, pe care-l trăiești din plin, te face incapabil și de rugăciune.

Însă, într-adevăr, după ce am trăit această fază, au început să dispară demonii care mă chinuiau.

Trăisem și retragerea congestiei cerebrale, în urma sorbirii lacrimii lui Hristos.

Și după ce au plecat demonii au început să apară vedeniile pure ale cerului, pentru întâia oară în locul crucii apărute în inimă.

*

Inițial eu am îndurat fecioria de dragul fecioriei.

Apoi am vrut să fiu drept de dragul dreptății.

Doar mai târziu am împlinit fecioria și dreptatea de dragul împlinirii voii lui Dumnezeu, după cum am făcut și multe altele ca să împlinesc voia lui Dumnezeu.

***

[Însemnările pentru care a creat contrapagina anterioară.]

Sufletul coboară de viu în iad și se curățește (anticipativ) de păcatele pe care le-ar fi ispășit după moarte (it is exactly).

*

Virtuțile teologale: credința, nădejdea și dragostea.

Virtuțile cardinale (morale): prudența, dreptatea, forța/tăria și cumpătarea.

*

Creștinul nu trăiește fecioria de dragul fecioriei și nici ca pe un sfat medical, ci din râvna de a se realiza drept un înger în trup.

*

Darurile Duhului Sfânt:

1. Darul sfatului;

2. Darul evlaviei desăvârșite (virtutea religiei);

3. Darul puterii, al eroismului în a suporta și lucra;

4. Darul temerii, care întărește nădejdea;

5. Darul științei, care ne ajută să privim lucrurile create în legătură cu Dumnezeu;

6. Darul înțelegerii, pentru a pătrunde în adevărurile credinței;

7. Darul înțelepciunii, care ne face să gustăm lucrurile divine și care ne intensifică dragostea de Dumnezeu.

***

Transfigurarea

Nu trupul cel înălțat la cer se coboară în Euharistie, ci pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu, întocmai cu trupul cel născut din Fecioara Maria.

Deci natura creată se îndumnezeiește.

*

Ortodoxia e un organism mistic în care creștinii sunt membrele lui Hristos, care e hrana lor. Prin Cuminecătură, El, Hristos, ne face asemenea Lui, ceea ce înseamnă transfigurarea sau îndumnezeirea noastră.

Însă, prin aceasta, nu-L facem pe Dumnezeu asemenea nouă, pentru că ar însemna o profanare a credinței în El.

*

Față de creație, transfigurarea e a doua creație, spiritualizarea creației. Noi ne înduhovnicim prin Trupul și Sângele lui Hristos și nu prin materie.

Pentru că El ne-a insuflat suflare de viață la prima creație, acum tot El este lumina din sufletele noastre.

***

[Contrapagină a autorului.]

Când eram închis și lucram în mină, fără o perspectivă a eliberării mele, eram ud, dezbrăcat, epuizat de foame și slăbiciune, asudând tot timpul și urcând din greu, fiind rănit la picioare de pietrele tăioase.

Și ziceam atunci, cu toate că mă rugam cu rugăciunea lui Iisus: „Ce rost au toate acestea și până când acest calvar? Oare nu e de ajuns?”.

Preotul catolic Vameșiu* spunea și el același lucru.

*

Cine bănuia însă atunci că trupul meu va deveni templu al Duhului Sfânt și că inima mea va fi cămara lui Hristos și că voi vedea în ceruri mai multe decât am văzut pe pământ?

Căci cu repeziciune de fulger, succedându-se priveliștile cerești sau pulsând în ritmul inimii lui Hristos, inima mea a văzut Împărăția lui Dumnezeu respirând în acest ritm, extinzându-se spre infinit și retrăgându-se iarăși în sine.

*

Ego: Ieșirea și intrarea în mine a aerului am făcut-o în ritmul rugăciunii și al semnului crucii pe care îl făceam pe inimă sau plex.

Și adâncirea luminii lui Dumnezeu o vedeam cum se face în mod circular sau sferic.


[1] În latină: în afară de Biserică nu există mântuire.

[2] Pe lobul stâng al creierului.

[3] Răcnetul Satanei.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_al_Crucii.

[5] Când omul înduhovnicit se vede cu totul intrat în lumina dumnezeiască nu mai are conștiința individualității pentru că nu se mai vede pe sine în formă umană dar nu își pierde conștiința de sine pentru că el e conștient că vede ceea ce vede.

Did you like this? Share it: