Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Praedicationes (vol. 1) [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Tânărul bogat sărac. Predică la Duminica a 12-a după Rusalii [Mt. 19, 16-26]

Iubiţii mei[1],

există uneori teme predicatoriale resimţite ca ingrate, ca cea asupra proprietăţii, a averii, ca în cazul de astăzi, pentru că mentalitatea seculară adâncită în noi cataloghează în astfel de momente mesajul evanghelic drept iresponsabil, păgubitor la nivel personal.

Cum să renunţ la averea mea, ca să fiu desăvârşit? Mai bine rămân nedesăvârşit, ţipă în noi un glas demonic, decât să îmi pierd averea, decât să mă dezlipesc de ceva.

De ce să renunţăm la ceva pentru ca să fim creştini ortodocşi?

De-a lungul timpului mulţi creştini ortodocşi au renunţat cu totul la averi pentru viaţa monahală sau pentru asceza pustiului sau pentru nebunia întru Hristos, pe când alţii au înţeles renunţarea la averi ca renunţare la alipirea de averi şi şi-au folosit judicios averile, construind Biserici, Mănăstiri, dând milostenii şi ajutând în diverse moduri societatea în care trăiau.

Dar în conştiinţa noastră cea mai adâncă există o rană vie atunci când auzim aceste cuvinte ale Domnului: „vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie”, cf. ed. BOR 2001.

Personal, aceste cuvinte mă dor şi mă vor durea enorm tot timpul, pentru că nu am renunţat la proprietăţile personale, la cărţi, la mine însumi.

Posed lucruri şi mă posed, mă am sub libera mea alegere şi nu sub continua ascultare a altcuiva. Iar dacă îţi eşti ţie însuţi conducător, îţi asumi şi îţi porţi greşelile de unul singur.

Însă, pe de altă parte, nu toţi au chemare spre monahism sau spre căsătorie sau celibat. A impune cuiva un mod de viaţă pentru care nu este pregătit să îl suporte înseamnă a-l destructura interior pe acel om, a-l omorî înainte de vreme.

Ca să trăieşti cu bucurie, simţind că te împlineşti prin ceea ce faci, trebuie să simţi că trăieşti din plin. Şi trăieşti ceva din plin numai dacă simţi că eşti chemat de Dumnezeu la o anumită formă de viaţă, spre anumite virtuţi, la anume lucrări în Biserică.

Toată lumea vorbeşte despre alegerea noului patriarh al României, dar prea puţini se roagă pentru alegerea noului patriarh al României.

Vorbele, discuţiile interminabile nu ne ajută precum rugăciunea pentru viitorul nostru patriarh.

Rugăciunea îl clădeşte pe om, îl susţine.

Rugăciunile întregii Biserici, dacă le-am simţi, dacă le-am vedea cu ochii inimii am fi copleşiţi, pentru că formează un torent inimaginabil de putere duhovnicească.

Ca să avem un nou patriarh trebuie să avem noi inimi.

Ca să fim alţii trebuie să renunţăm la a ne mai lăuda cu binele pe care l-am făcut până acum şi să vrem să fim desăvârşiţi în credinţa, răbdarea şi dragostea noastră.

Cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi sunt dureroase, prea înalte pentru a fi epuizate sau împlinite vreodată desăvârşit.

Desăvârşirea, în ea însăşi, înseamnă umplere de o sfinţenie întotdeauna nedeplină.

Desăvârşirea omului e mereu nedesăvârşită, e mereu avidă de împlinire dumnezeiască, pentru că starea noastră în veşnicie va fi o continuă şi veşnică experiere a desăvârşirii.

A desărşirii cui? A lui Dumnezeu. Noi ne umplem de harul lui Dumnezeu, de slava lui Dumnezeu, de desăvârşirea lui Dumnezeu în mod continuu, şi acum şi în veşnicie, şi totuşi, ca nişte creaturi ale lui Dumnezeu nu epuizăm niciodată creşterea în desăvârşire.

Cum înţelegem atunci Mt. 19, 20: „Dacă vrei să fii desăvârşit…”? Pentru că Scriptura e scrisă de degetul lui Dumnezeu, adică de Sfântul Duh, pe când atunci când e receptată cu o minte telurică, neînduhovnicită percepi numai dizarmonii, nereguli în ea, contradicţii.

Există cărţi întregi în mediul protestant cu contradicții ale Scripturii.

Însă Scriptura şi scrierile Sfinţilor Părinţi nu conţin contradicţii ci doar unele ediţii critice sau manuscrise au unele lipsuri mai mult sau mai puţin intenţionate.

Aici nu avem de-a face cu o contradicţie.

În discuţia cu tânărul bogat, la prima vedere, Domnul pare a fi în animozitate interioară cu acesta.

Când tânărul Îl numeşte Bun pe Domnul şi cere să afle lucrarea care să îl ducă la viaţa veşnică, El îi răspunde că nu e Bun, ci numai Dumnezeu e Bun, ca şi când El nu ar fi fost Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos nu îl minte pe tânăr referitor la Sine, ci răspunsul Său către acesta ne arată că în inima lui, a tânărului, Hristos era un Rabin, un Învăţător şi nu Fiul lui Dumnezeu, deşi dorea să afle de la El un lucru aşa de mare: drumul spre mântuire.

Întrebarea tânărului e o întrebare a acţiunii.

Acţiunea nu creează niciodată contradicţii ci numai mintea care speculează, care gândeşte în abstract viaţa şi acţiunea vede lucruri insurmontabile.

Când te nevoieşti, când cauţi să ajuţi, când iubeşti, când vrei să te îndrepţi din păcat nimic nu ţi se pare prea mult, nimic nu ţi se pare insuportabil, nimic nu ţi se pare prea greu de făcut.

Când vrei să intri în viaţă, când vrei să fii veşnic cu Hristos, când vrei să fii ortodox autentic atunci trebuie să te înveţi cu renunţatul, cu greul durerii, cu greul ispitirilor de tot felul, cu neînţelegerea unora sau a altrora, cu răutatea tuturor.

Ca să intri în viaţă, nu ca să ajungi în Rai, ci ca să intri doar, trebuie să păzeşti poruncile [cf. v. 17].

Viaţa duhovnicească începe în noi când ne hrănim interior cu toate poruncile lui Dumnezeu, trăite în fiinţa noastră şi nu teatral.

Sufletul nostru se hrăneşte cu binele, cu poruncile lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu cum se hrăneşte trupul cu apă şi mâncare.

Hrana pentru suflet devine primordială atunci când ajungem să înţelegem că sănătatea sufletului e mai importantă decât o durere de mână sau decât palpitaţiile la inimă.

Când ajungem să simţim nevoia stringentă de hrană duhovnicească, de har, atunci alergăm repede spre Sfânta Spovedanie, spre împărtăşirea cu Preacuratul Trup şi Preasfântul Sânge al Domnului, spre rugăciune, spre milostenie, spre citiri şi ascultări duhovniceşti, pentru ca să tresăltăm de bucurie şi de împlinire.

A tresălta duhovniceşte nu însemnă a dansa hip hop!

A tresălta duhovniceşte înseamnă a trăi o bucurie duhovnicească imensă, cu o mare intensitate, adică a trăi din plin în bucuria harului lui Dumnezeu, bucurie la care participă şi trupul.

Dacă vă închipuiţi că vă vorbim din cărţi toate aceste lucruri şi că ne plac vorbele frumoase dar neadevărate, vă înşelaţi.

Nu poţi îndemna la bucurie şi la fericire dumnezeiască pe cineva, dacă nu ai trăit şi tu din harul lui Dumnezeu.

Şi nu poţi vorbi despre viaţa Bisericii dacă nu tresalţi duhovniceşte în ea.

Nu am fi avut habar de taina Bisericii dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat să înţelegem şi să trăim prezenţa lui Dumnezeu în Biserica Sa şi relaţia noastră cu Sfinţii.

Căci ce altceva înseamnă pentru un ortodox să fie desăvârşit decât să fie Sfânt? Iar sfinţenia nu ţine numai de mănăstire sau numai de preoţi, ci sfinţenia este o realitate pentru toţi, o realitate pe care o pot trăi toţi creştinii ortodocşi, pentru că sfinţenia este atmosfera normală, fundamentală a Bisericii.

Păi nu este Biserica una, nu e sfântă, nu e sobornicească, pe temelia Sinoadelor Ecumenice şi apostolică, adică vine de la Apostoli?

În Biserică, sfinţenia este la ea acasă. Numai păcatul este cel mai impropriu lucru din Biserică şi de care Biserica îi spală mereu pe credincioşii Domnului.

Deci, dacă vrem să intrăm în viaţa cu Dumnezeu, trebuie să intrăm pe uşa poruncilor Lui pentru ca să devenim ca El.

Tânărul împlinise poruncile.

Domnul enumeră 5 porunci din Decalog şi o poruncă din Legea extinsă: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi [Cf. Lev. 19, 18, apud. ed. BOR 1988].

Porunca iubirii din Levitic e o frântură de text printre alte prescripţii, căreia puteai să nu îi dai prea mare valoare.

În Vechiul Testament sunt atât de multe prescripţii…şi totuşi Hristos Dumnezeu vorbeşte despre una care nu avea prea mare reperabilitate la prima vedere.

Dacă iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi nu vrei să îl ucizi, pentru că dacă ai vrea să îl ucizi, ai vrea să te sinucizi şi tu însuţi.

Dacă îţi iubeşti şi îţi respecţi copilul tău, pe nepoţii tăi, pe rudele tale, pe vecinii tăi, pe tot omul, nu vrei să abuzezi sexual de ei.

Crima şi desfrâul sunt ireconciliabile cu iubirea.

Dacă iubeşti pe cineva nu îl furi.

Dacă iubeşti pe cineva nu vrei să câştigi un proces prin mărturie strâmbă, falsă.

Dacă îţi iubeşti părinţii şi bunicii şi rudele şi soţia nu vrei să le ei gâtul cu toporul sau să îi otrăveşti.

Iubirea e împlinirea Legii, pentru că îl învață pe om să se comportă faţă de sine şi faţă de alţii în cele mai juste proporţii.

Iubirea ştie să protejeze, să asculte, să se milostivească, să ierte, să renunţe la ceea ce desparte, ştie să impună respect şi veneraţie.

Iubirea ştie să te înveţe.

Iubirea ştie ce îţi lipseşte şi ce lipseşte multora şi astupă neputinţele, le acoperă.

Averea, când devine o pereche de cătuşe pentru sufletul tău, când devine o boală de piele care nu te lasă să dormi, când te transformă într-un monstru este o calamitate. Şi este o calamitate nu în sine ci în modul în care tu te raportezi la ea.

Nu bogăţia e de vină că noi am ajuns nişte monştri fără inimă ci dorinţa noastră nestăpânită după avere, orgoliul şi nemilostivirea noastră!

Ca să fii desăvârşit, ca să fii propriu desăvârşirii, ca să respiri aerul Bisericii, adică sfinţenia, trebuie să renunţi la ceea ce te acoperă cu blam.

Trebuie să renunţi la averea urâtă a patimilor.

Averea patimilor este cea condamnată în această situaţie!

Ca să fii desăvârşit trebuie să îţi vinzi patimile, să le dai înapoi demonilor patimile, adică să renunţi la ele şi să cumperi sărăcia duhovnicească a inimii curate, simple, ca să trăieşti ca Avraam şi ca Iov în mijlocul bogăţiilor de tot felul şi să nu te mai atingă plăcerea de ele.

A avea bunurile necesare vieţii zilnice e una. Dar a crăpa de ciudă că nu ai tot ce e nou pe piaţă se numeşte altcumva.

Dacă în sens direct, literal, în Mt. 19, 21, vinderea averilor înseamnă deposedarea noastră prin milostenie de ceea ce avem, în sens duhovnicesc, intim, vinderea averii săracilor înseamnă a vinde, a da înapoi săracilor demoni patimile pe care le avem, adică a lăsa lor patimile, pentru ca să mergem să facem voia Domnului.

Renunţarea la averi nu face decât să continue lepădările de Satana ale Botezului. Ne depărtăm de toată infatuarea demonilor, de toată trufia vieţii, de toată lauda şi închipuirea de sine.

Renunţarea la patimi este adevărata comoară şi pe ea o trăim în cerul inimii şi o vom trăi şi veşnic, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cine nu se deposedează de la sine de prostie, de infatuare, de nesimţire, de bădărănie, de invidie, de plăcerea trucată, nesăţioasă de a avea posesiuni în mod egoist, de tot păcatul într-un cuvânt, mai grosier sau mai fin, rămâne în tristeţea lui, în marasmul de care tot ne plângem.

Tânărul bogat, într-o înţelegere duhovnicească, fiind o expresie a minţii noastre care se crede bogată şi deşteaptă, atunci când e pusă în faţa sărăciei duhovniceşti, a simplităţii gândurilor, a sfinţeniei, pleacă întristată foarte, pentru că are multe avuţii puerile, adică o mare încredere despre ea însăşi.

Tocmai de aceea am pus în titlul predicii de astăzi sintagma oximoronică „bogat sărac”, pentru că bogatul nostru era sărac la cele cu adevărat bune, deşi, în aparenţă, era bogat foarte şi împlinitor al Legii.

Discuţia cu tânărul bogat sărac se încheie mai înainte ca să înceapă cu adevărat.

În urma ei, Domnul vorbeşte despre greutatea pe care o trăiesc bogaţii în păcate vizavi de intrarea lor în Împărăţia Cerurilor [cf. v. 23].

V. 24, interpretat conform mai multor manuscrise, ridică greutatea translării lui cămilă/camilă şi a expresiei urechile acului.

Fără a intra în detalii asupra contextului hermeneutic, ediția BOR 2001[2] a ÎPS Bartolomeu[3] al Clujului alege varianta imposibilului grandios, a cămilei care nu poate intra niciodată prin urechile unui ac de cusut.

Omul păcătos e un om gonflabil la suflet. El are trupul mic dar cu sufletul se crede duhul lui Alladin[4], care zboară mai presus de un dumnezeu pe care şi-l închipuie el şi în capul căruia tot ce zboară se şi mănâncă.

De aceea şi Sfântul Solomon scria în Ecclesiast: „Graiurile gurii celui înţelept sunt har, iar buzele celui nebun îl doboară. Începutul cuvintelor gurii lui este prostia, iar sfârşitul graiului lui nebunie curată. Nebunul sporeşte vorbele…”[Eccl. 10, 12-14, cf. ed. BOR 1988].

Sporim vorbele când ne prezentăm altcineva decât suntem sau atunci când apărăm minciuna în faţa adevărului.

E imposibil să se întâmple imposibilul, ne spune v. 25.

Sfinţii Apostoli se miră, spune ed. BOR 2001, când aud aceste vorbe ale Domnului despre bogaţi.

Sfântul Clement Alexandrinul scria despre această temă, despre bogaţii care se mântuiesc, în secolul al 2-lea d. Hr.

Tema bogăţiei a fost amplu discutată de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi de fiecare dată s-a precizat că alipirea de bogăţii şi nedreptatea lipsei de milostenie trebuie eradicate din viaţa noastră.

Cine poate să se mântuiască, indiferent dacă are sau nu proprietăţi multiple?

Hristos Dumnezeu, în ultimul verset al pericopei evanghelice de astăzi, nu ne spune că imposibilul este imposibil, ci că imposibilul nostru e posibil la Dumnezeu.

Cine poate să se sfinţească? Tot omul poate să se sfinţească şi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.

Cum aşa?! Pentru că Dumnezeu, dacă ne punem încrederea numai în El, ne arată în fiinţa şi în viaţa noastră că imposibilul nostru devine posibil cu El.

Imposibilul, incredibilul, neaşteptatul uman devine o pradoxală minune cu Dumnezeu.

Noi gândim mai mereu liniar sau fracturist pentru că nu putem să vedem în taina providenţierii noastre de către Dumnezeu sau în viitorul nostru.

Noi gândim prin excluderi şi nu prea avem geniul să îmbinăm mai multe incredibiluri la un loc.

Ni se pare anacronic, paradoxal, să ne lăţim mintea, să ne-o luminăm, ca să cuprindem mai mult, ci ne permitem luxul malefic de a ne îngusta capacităţile de înţelegere ale vieţii noastre cu Dumnezeu şi în faţa lui Dumnezeu.

Dacă Îl trăim pe Dumnezeu ca fiind sus şi noi jos şi între noi există doar apă de ploaie, unde TV şi de telefonie mobilă şi deloc har, lumină dumnezeiască, discuţia despre Dumnezeu e un căscat continuu.

Dacă Îl trăim pe Dumnezeu numai din cărţi şi pentru ca să scriem cărţi senzaţionale, din vise şi din pase magnetice, din rememorări transmigraţionale, dacă Îl vedem prin ochi eretici, păgâni sau oculţi, Dumnezeu e un subiect de presă, un subiect vandabil atât la colţ de stradă cât şi în mediile academice, e subiect ce stârneşte vii polemici sterile şi, în rest, te lasă cu burta goală.

Dacă Dumnezeu e trăit ca singura, unica şi reala prezenţă care umple toate şi ne umple, ca fii ai Bisericii una şi veşnice, ai Bisericii Ortodoxe, dacă trăim în Biserica Sfinţilor şi cu Sfinţii, dacă El ne luminează din noi şi luminează în mod real pe tot omul care vine în lume şi se apropie de Sine, numai atunci discuţia despre Dumnezeu şi relaţia cu El este una reală.

Noi nu credităm orice fel de experienţă religioasă.

Nu credem în experienţe religioase veridice şi mântuitoare în afara Bisericii Ortodoxe, nu avem Sfinţi fără viaţă sfântă, nu avem ideea că putem fi Sfinţi fără împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi fără ca să simţim asta cu toată fiinţa noastră

După cum ştiţi credinţa ortodoxă nu se epuizează în predici ci ea este un fapt experiabil, mereu experiabil şi niciodată epuizabil.

Taina Bisericii nu se epuizează în timp ci ea umple timpul şi spaţiul, umple orice fiinţă şi lucru.

Taina Bisericii nu este ceva abscons, nu este ceva lugubru, nu este ceva destinat doar elitelor sau doar babelor.

Taina Bisericii constă în harul Treimii care ne inundă pe toţi fiii Bisericii şi care este singura noastră realitate care ne face creştini, care ne întăreşte în sfinţenie şi care ne desăvârşeşte prin asceza noastră şi prin împlinirea poruncilor Domnului.

Am sfinţit de curând casa unei mătuşi a noastre în absenţa ei dar la rugămintea ei. Eu am fost singur în casă, am făcut slujba de la cap la coadă, m-am rugat ca harul lui Dumnezeu să se pogoare în casa ei şi să o schimbe cu totul.

Ea era la muncă cât timp eu i-am sfinţit casa.

Singurele semne vizibile la venirea ei acasă au fost crucile cu ulei sfinţit de pe pereţi, Sfânta Agheasmă pe care i-am făcut-o într-un vas şi mirosul de busuioc din mănunchiul de busuioc cu care i-am sfinţit casa.

Însă, mi-a spus la telefon, că de pe holul etajului a simţit acel ceva care nu era înainte şi care spunea că îl simţise şi în camera mea plină de cărţi.

Harul lui Dumnezeu nu se simte dacă nu ai fiinţa pregătită de ceva, adică de fapte bune.

Mătuşa mea, deşi nu prea dusă la Biserică, a dat multe milostenii în viaţa ei şi s-a rugat cum a ştiut ea în toate suferinţele, prea multe, din viaţa ei, lucru care a pregătit-o să simtă harul lui Dumnezeu.

Inima trebuie să fie smerită şi doritoare de adevăr ca să perceapă ploia de pe lână a harului.

După vreo lună-două de la evenimentul acesta, pe 15 august, pentru prima dată în viaţa ei şi la ziua ei patronimică, Prea Curata Stăpână a învrednicit-o să o spovedesc de toate păcatele ei şi să o împărtăşesc a doua zi.

Nu am dus nicio muncă de lămurire cu ea ca să facă acest lucru. Nu am evanghelizat-o şi nici stresat-o cu predici.

Eu nu prea agasez cu predici în particular pe nimeni.

A agasa pe cineva cu textele Scripturii şi a crede că asta este evanghelizare e o mare eroare.

Evanghelizarea cu forţa se numeşte orgoliu şi nu faptă bună.

Pe ea a învăţat-o binele harul lui Dumnezeu, harul a chemat-o la linişte, harul i s-a arătat ca bucurie, ca linişte, ca odihnă, în mijlocul nevoinţelor şi al milosteniilor sale şi tot el i-a provocat lacrimi când am împărtăşit-o pentru prima dată după 50 de ani de zile de viaţă.

Eu am asistat la bucuriile imposibile la oameni dar posibile la Dumnezeu, pe care El le face în taină, foarte tainic.

Dumnezeu nu ţipă în piaţă la megafon pentru ca să crezi în El, ci El Însuşi Se apropie de noi, de fiecare în parte şi ne vorbeşte prin harul pe care îl lăsăm să între în noi prin faptele noastre bune, iubitoare, milostive.

Cum să intre harul, delicateţea prin excelenţă într-o inimă de mârlan, într-o inimă grosieră, tare ca stânca?

Dumnezeu vorbeşte, vorbeşte cu putere, dar numai celor care se pleacă cu cutremur şi cu dragoste în faţa Sa, și nu chiparoşilor şi cactuşilor care se cred geniile lumii!

Dacă încercam cu evanghelizarea, dacă încercam în forţă să fac ceva nu aş fi putut să îi dau posibilitatea să experieze gustul vieţii duhovniceşti.

În casă, pentru cineva rătutit de păcat, ar fi mirosit numai a busuioc de popă.

Pentru ea a mirosit a ceva din eternitate, a ceva care nu are nimic de-a face cu şarlatania sau impostura, pentru că a mirosit mireasma vieţii veşnice.

Şi nu a mirosit o zi, o săptămână, sau o lună, ci miroase continuu, şi acum şi mai mult.

Astăzi m-am trezit în sunetul telefonului ei ca să îmi mulţumească că se simte şi mai bine după ce am împărtăşit-o.

Şi aceasta, pentru că e cu neputinţă la oameni să gândească despre schimbările de suflet şi de situaţie pe care ni le rezervă Dumnezeu.

Frumosul, măreţia schimbărilor din viaţa oamenilor ne vorbeşte despre măreţia insondabilă a vieţii lui Dumnezeu şi despre relaţiile Sale paradoxal de simple şi de adânci cu oamenii.

Să nu vă fie teamă de imposibilul care pare să existe în fiinţa şi în viaţa dumneavoastră!

Să nu daţi loc imposibilului grijii şi al descurajării în viaţa dumneavoastră, ci să staţi tari, fiind întăriţi pe piatra credinţei noastre, Care este Hristos Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, a Căruia este stăpânirea şi puterea şi slava, împreună cu Preasfântul şi veşnicul Său Părinte şi cu Preasfântul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

*****

Se va da Împărăția acelora care vor face roadele ei. Predică la Duminica a 13-a după Rusalii [Mt. 21, 33-44]

Iubiţii mei[5],

parabola din Evanghelia de astăzi nu este o imagine confecţionată şi pusă să ilustreze un adevăr, ci este o imagine criptată a întregii istorii, care are în centrul său iconomia mântuirii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Domnul le vorbeşte arhiereilor şi fariseilor despre istoria lui Israel şi despre ce se va petrece cu El în Parabola lucrătorilor celor răi, într-atât încât, în Mt. 21, 45 se spune: „au înţeles că despre ei vorbeşte” [Cf. ed. BOR 2001].

Capii iudeilor au înţeles că ei sunt cei vizaţi şi că lucrurile despre care Domnul le vorbise s-au petrecut şi se vor petrece în mijlocul lor.

Parabola de la Mt. 21, 33-44 vorbeşte despre Biserica şi poporul lui Israel, pentru că via Sa, a Tatălui, era Biserica Vechiului Testament, era poporul lui Israel.

Omul Stăpân [v. 33] e Stăpânul universului, e Creatorul şi Atotţiitorul Dumnezeu, e Dumnezeu Tatăl.

El a sădit o vie, care nu era şi a făcut-o a Lui. El a făcut ca poporul lui Israel să fie via Sa şi cu ea a făcut multe legăminte, înţelegeri de credincioşie.

El nu şi-a lăsat via fără gard, ci i-a dat drept gard Legea şi cultul de la Cort, apoi de la Templu.

A săpat teasc în ea, adică a dat oamenilor puterea de a-şi vedea păcatele şi de a se nevoi pentru dreptate.

Jertfele Legii trebuiau să evidenţieze în oameni nevoia de iertare, de mântuire, păcătoşenia personală şi aşteptarea lui Mesia.

În via Sa era şi teasc dar şi turn.

Era conştiinţa de sine şi dorinţa după un Mântuitor dar şi călăuzirea prin Proroci spre Domnul.

Căci Sfinţii Proroci erau farurile călăuzitoare, ei erau turnurile măreţe ale cunoaşterii şi ale sfinţeniei care indicau sensul mesianic al împlinirii lui Israel.

Israel trebuia să aştepte pe Hristos şi întru El să îşi găsească viaţa.

Arderea de tot era jertfă „spre bună mireasmă înaintea Domnului” [Ieş. 29, 25; Lev. 1, 3; 1, 9; 1, 13; 1, 17; 8, 21; 8, 28; 17, 4; 23, 18 etc., cf. ed. BOR 1988], însă şi conştientizare a nevoii de dăruire integrală lui Dumnezeu.

Via a fost dată lucrătorilor, preoţiei iudaice, pe când slujitorii Domnului, Sfinţii Proroci, au fost trimişi să strângă roadele viei Tatălui.

Slujitorii au venit la „vremea roadelor” [o cheros ton carpon (gr.): Mt. 21, 34, cf. GNT], nu mai înainte!

Trebuiau să primească roade de la preoţia lui Dumnezeu, adică înţelegere dumnezeiască a Legii şi a prorociilor, şi au primit în schimb bătăi şi moarte [v. 35].

Între v. 33-36 se află criptizate, spuse tainic, toate evenimentele petrecute în Scriptura Vechiului Testament.

Trebuia să se aducă roade şi, la plinirea vremii, cum spune Sfântul Pavel, când a venit Hristos, preoţimea iudaică, care avea Legea şi prorociile, şi trebuia să privească prin ele, nu au privit cu ochi curaţi, adoratori pe Fiul Tatălui, ci au zis: „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui!…”, cf. v. 38.

Versetul 38, venit din gura Domnului, ne arată că iudeii ştiau cine este El, ştiau ce fac.

Şi dracii ştiau cine este El, atâta timp cât primele trei repetări ale sintagmei Fiul lui Dumnezeu în NT le aflăm din gura dracilor, cf. Mt. 4, 3; 4, 6; 8, 29.

Şi preoţimea iudaică şi dracii ştiau cine este El, dar nu prin prisma dragostei faţă de El ci a răutăţii şi a invidiei faţă de Fiul Stăpânului.

Avem, cum spunea Blaga[6], o cunoaştere luciferică în această situaţie; cunoaşterea prin negare, cunoaşterea prin lupta acerbă cu propriul tău Dumnezeu.

Dacă nu vrei să Îl recunoşti de bună voie pe Dumnezeul treimic în inima ta, cu toată smerenia şi dragostea, atunci vei cunoaşte ce înseamnă neiubirea lui Dumnezeu, chinul fără Dumnezeu şi consecinţele luptei prosteşti cu El.

Tu vei căuta linişte fără El, vei căuta prosperitate, vei căuta să cadă bani din cer fără El şi nu vei avea nicăieri odihnă.

Numai când vei termina cu această vrajbă împotriva Dumnezeului tău iubitor, a Creatorului tău, vei vedea că pacea ta este El.

Hristos e scos afară din vie, afară din cetate şi omorât, v. 39, cf. Mt. 27, 33; Mc. 15, 21-22; Lc. 23, 26- 33; In. 19, 17.

Stăpânul viei este însă şi Hristos Dumnezeu, Care prin moartea şi învierea Sa ne-a făcut pe noi vie a Sa, roditoare spre mântuire.

El a dat via Sa, via pe care a mântuit-o, Biserica Sa, altor lucrători, preoţimii Sale de astăzi, ca aceasta să aducă roadele la vremea lor, adică să-i conducă pe oameni la mântuire.

Versetul 42, o împlinire a Ps. 117, 22-23 [cf. ed. BOR 1988], vorbeşte despre fundamentul hristologic al Bisericii, care nu exclude fundamentul treimic al Bisericii.

Piatra, litosul Bisericii este Hristos, ca Cel care a murit pentru noi moarte pe cruce şi ne-a înviat, întru Sine, prin învierea Sa, spre viaţa veşnică.

Însă Hristos este Unul din Treime, nedisociat în lucrarea mântuirii de Tatăl şi de Duhul. Nu doar Hristos ne-a mântuit, ci Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt.

Creştinii ortodocşi trebuie să vadă treimic apariţia lumii, creaţia, trebuie să vadă treimic pregătirea lumii pentru întruparea Cuvântului, iconomia mântuirii, Biserica, aşteptarea noastră şi viaţa veşnică.

Şi cum să vedem treimic tot ce a făcut, face şi va face Dumnezeu cu noi? Prin aceea că trebuie să vedem întreaga Treime conlucrând la fiecare act al creaţiei şi al mântuirii noastre.

Prea Curata şi Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru ne-a creat, ne mântuieşte şi ne primeşte întru Împărăţia Sa.

Dacă încercăm să facem din Domnul nostru Iisus Hristos un Mântuitor rupt de Treime, nu mai putem să avem dimensiunea triadologică la care ne cheamă Sfânta Liturghie, care începe cu strigarea: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.

Noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeul Cel în trei ipostasuri/ persoane/feţe, pentru că este preabinecuvântată bucuria Împărăţiei Sale, domnia Sa în cei credincioşi.

Într-o rugăciune ortodoxă tainică, rostită în taina inimii sale de către preot, vorbim despre Cel care şade pe Heruvimi, adică de Hristos.

Dar şi Tatăl şi Duhul stau pe Heruvimi ca pe un tron, pentru că Dumnezeul nostru este Treime de persoane.

Chiar dacă ne rugăm unei singure persoane dumnezeieşti, chiar dacă chemăm în noi doar pe una, nu trebuie să trăim cu conştiinţa că Tatăl e separat de Fiul şi de Duhul ci, când chemăm o persoană, chemăm de fapt pe toate trei prin aceea.

Piatra Bisericii este Hristos, cf. v. 42.

Falsa dogmă a „primatului” petrin, transformat în „primat papal”, se autoanulează în contact cu Mt. 21, 42.

Ziditorii vechitestamentari, preoţia iudaică nu a vrut să construiască stabil, pe Însăşi Piatra vieţii, nu a vrut să recunoască faptul că Hristos e piatra, fundamentul, ci numai unii dintre israeliţi au văzut cât de „minunată [tafmasti, gr.] este [Ea] în ochii noştri”.

S-a luat accesul de la Împărăţie pentru iudei şi s-a pus la îndemâna creştinilor, cf. v. 43.

Nu s-a produs o translare a făgăduinţelor de la poporul lui Israel în Biserică, ci Biserica s-a format deopotrivă din adevăraţii israeliţi, fără vicleşug în inima lor şi dintre păgânii care s-au luminat prin Botez.

Mă voi opri asupra acestui amănunt pentru a prezenta o direcţie extinsă, istorică.

Israelul care nu a crezut în Hristos a căzut din făgăduinţă, din mântuire. Mulţi, puţini, cei care nu au crezut în Hristos şi nu au devenit prin Botez membrii ai Bisericii lui Dumnezeu nu au moştenit făgăduinţele Domnului făcute lor prin Avraam, Isaac şi Iacov şi prin toţi Sfinţii Proroci.

Neintrarea în Biserică te face să fii neeclesial, neîmbisericit, nereînnoit. Biserica Ortodoxă, Biserica lui Dumnezeu are o singură poartă: Sfântul Botez.

Poarta sacramentală a Botezului este cea care te face adevărat israelit, moştenitor al făgăduinţelor Părinţilor din toate veacurile şi creştin dreptslăvitor, care mărturiseşti drept pe Dumnezeul treimic.

Când, de-a lungul istoriei, s-au desprins de Biserică monofiziţii, nestorienii, romano-catolicii, stiliştii etc., Biserica nu a rămas ciuntită, nedeplină, ci întreagă, iar cei care au ieşit din ea deposedându-se, ca şi iudeii care nu L-au primit pe Domnul, de mântuire şi har, au devenit mădulare uscate, moarte, rupte de trupul Bisericii.

Ruperea de Biserică nu s-a făcut cu forţa, ci din liberă alegere.

Nimeni nu te îndeamnă: Frate Gheorghe, fă-ţi o biserică a ta, alta decât cea care vine de la Domnul şi crede în ce vrei!

Străbunii monofiziţilor şi ai catolicilor de astăzi, străbunii ereticilor care s-au rupt de Biserica Ortodoxă sunt de vinăşi-au pierdut eclesialitatea.

E adevărat, că ei, sărmanii, au numai neajunsul de a se naşte acolo unde nu e Biserică, unde nu e Biserica adevărată.

Însă, credem că orice om care caută adevărul şi vrea să îl găsească, trebuie să deruleze firul istoriei Bisericii şi să observe unde şi cum a supravieţuit Biserica adevărată în istorie.

A reinventa Biserica, a reforma-o, a schimba-o, a retuşa-o nu este o mentalitate creştină, ci mentalitatea creştină autentică se manifestă ca o atentă, smerită şi preaiubitoare apărătoare a tot ceea ce s-a moştenit în Biserică.

Nadab şi Abiud, care au dorit să inventeze o nouă cădire înaintea Domnului, o nouă tămâiere, o nouă jertfă, cf. Lev. 10, 1-2, au fost mistuiţi de focul ce a ieşit de la Domnul.

Asta în Vechiul Testament, unde totul era umbră şi imagine tipologică a lui Hristos, nu în Noul Testament, când avem de-a face cu însăşi Biserica lui Hristos, Cel răstignit şi înviat pentru noi!

Cum ne-am putea permite să răsturnăm Sfânta Liturghie care vine de la Sfinţii Apostoli, Sfintele Icoane, când Sfântul Luca Evanghelistul a pictat chipul Prea Curatei Stăpâne, să necinstim Sfintele Taine, să renegăm hirotonia, pe Sfinţi şi Sfintele Moaşte, când Biserica lui Hristos le-a cinstit şi le-a păzit de orice minte rătăcită?

Fiii adevăraţi nu îşi renegă părinţii, chiar dacă sunt răi la culme. Însă, când noi avem nu nişte părinţi josnici, ci milioane de Sfinţi înaintea noastră, pe Sfinţii Bisericii, care au trăit şi au crezut ca şi noi, de cine şi de ce să ne temem şi de ce să schimbăm credinţa care mântuieşte cu o pseudofilosofie umană sau cu o credinţă eretică?

Cel care cade pe Piatră se sfărâmă. Iar cel peste care va cădea Piatra se va zdrobi, cf. v. 44.

Cuvintele finale ale Sfintei Evanghelii de astăzi ne vorbesc despre cât de greu e să cazi în mâinile Domnului, adică să fii pedepsit de către El, pentru că i-ai renegat Biserica şi rânduielile dumnezeieşti ale Bisericii Sale şi ţi-ai inventat biserici după mărimi umane sau, mai bine-zis, ai creat peşteri de tâlhari.

Scriptura vorbeşte foarte greu, foarte aspru despre eretici.

Dacă în Mt. 7, 26 ei sunt porcii care calcă mărgăritarele mântuirii în picioare, în Filip. 3, 2 ei sunt câinii de care trebuie să ne păzim şi lucrătorii cei răi, lucru precizat şi de Apoc. 22, 15.

Şi, pentru ca să vedeţi care era părerea Sfinţilor Părinţi despre eretici în vechime, ca să nu fiu acuzat de interpretări subiectiviste, vă voi cita conţinutul unor sfinte canoane/legiuiri ale Bisericii lui Hristos, ca să vedeţi ce asprime avea Biserica odinioară faţă de aceste persoane.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli interzicea clericilor să se roage împreună cu ereticii.

În canonul 64 apostolic, clericul care intra în casa de rugăciune ca să se roage împreună cu ereticii era caterisit, adică scos din preoţie.

Canoanele 46 şi 48 apostolice şi canonul 1 de la Cartagina arată că botezul ereticilor şi al schismaticilor nu este valid, adică nu e adevărat.

În canonul 68 apostolic se precizează că hirotonia ereticilor nu e validă.

Clericul care admite botezul şi jertfa ereticilor e caterisit cf. can. 46 apostolic.

Cf. can. 19 de la Sin. I Ecumenic, a canonului 7 de la Sinodul II Ecumenic, a can. 95 de la Sinodul VI Ecumenic, a can. 7-8 de la Laodiceea, a can. 1 şi 47 ale Sfântului Vasile cel Mare şi a can. 3 al Sfântului Atanasie cel Mare, ereticii care se convertesc la Ortodoxie se primesc, unii, prin mirungerea cu Sfântul Mir, alţii prin Botez, iar alţii, dacă dau scrisori de anatematizare a ereziei lor.

Cf. canonului 75 apostolic, ereticii nu pot depune mărturie într-un proces împotriva preoţilor.

Cf. canonului 6 de la Sinodul II Ecumenic şi a canonului 129 de la Cartagina, ereticii nu pot ridica acuză, cu caracter bisericesc, împotriva clericilor. Adică un eretic nu este luat în calcul în timpul unui proces bisericesc, dacă acuză pe cineva din ierarhia bisericească de un anume păcat.

Cf. canonului 93 de la Cartagina, dacă ereticii sunt intoleranţi şi îi terorizează pe membrii Bisericii, trebuie să se ceară ajutorul autorităţilor lumeşti.

Iar potrivit canonului 1 de la Sinodul II Ecumenic orice erezie şi orice eretic, implicit, este dat anatemei de către Biserică.

Ca să fiu urmărit asupra datelor pe care vi le-am furnizat, vă rog să consultaţi Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, 557 p.

După cum se observă, sănătatea membrilor Bisericii era foarte atent controlată în vechime, după cum, poporului lui Israel i se interzicea contactul cu popoarele păgâne care îl înconjurau.

Astăzi, avem contacte, discuţii, întâlniri cu ereticii şi păgânii, încercăm dialoguri amiabile, pentru că trebuie să convieţuim în pace.

Unii dintre noi se smintesc când aud de întâlniri ecumenice, alţii se panichează foarte mult, alţii se îndoiesc de hirotonia celor care fac astfel de lucruri…

Însă cel mai corect mod de a gândi relaţiile inter şi extra-eclesiale, credem noi, e acela de a ne întări în credinţa Sfinţilor lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de a putea să răspundem, liniştit, despre nădejdea mântuirii noastre.

Trebuie să semănăm pace în jur şi nu vrajbă!

Ca să ne câştigăm conştiinţa Bisericii, adevărata noastră dimensiune interioară de fii ai lui Dumnezeu este un drum lung şi greu.

Însă nu trebuie să ne tememnu ştim prea multe, că suntem prea slabi sau că suntem prea îngreunaţi cu multe, ci să avem nădejde, îndrăzneală sfântă, că totul e în mâna lui Dumnezeu şi că El nu-i va pierde pe robii Săi.

Vă dorim multă pace în viaţa dumneavoastră şi o săptămână cât mai plăcută! Amin.


[1] Scrisă în data de 18 august 2007.

[2] Sfânta Scriptură, ed. BOR 2001 poate fi downloadată de aici: http://www.archive.org/details/SfantaScripturabor2001EditieJubiliara.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania.

[4] Idem: http://www.coolwallpapers.org/view.php?wallz=2382.

[5] Scrisă în data de 26 august 2007.

[6] Lucian Blaga: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga.

Did you like this? Share it:

Previous

Opere complete (vol. 8) [39]

Next

Excesiv de verde

2 Comments

  1. Otilia Kloos

    Frumos!

    Mutumim de harul predicii!

  2. Jenniffer Toscano

    Thank you for all of your efforts on this site.

    My mother really likes going through investigations and it’s easy to see why.

    We know all relating to the powerful tactic you give useful tactics via your blog and therefore boost participation from others about this concern while my princess is actually being taught a lot.

    Take advantage of the rest of the year.

    You have been conducting a good job.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén