Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 26 mai 2011 Page 1 of 2

Titlul nu conține aditivi

Auziți cât de bine sună: românii exportau boi! Unde? În Austria.

Anecdotică: „documentul din 11 februarie 1709, prin care doi români, Neagul și Dima din Șcheii Brașovului, se angajează față de un Iordachi, tot de acolo, să ducă o sută patrusprezece boi de la Ploiești la Graz. Alte cirezi se îndreptau spre Strasbourg”  (Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, ed. îngrijită, prefață, glosar și indice: Conf. univ. dr. Nicolae Rauș, Postfață: Acad. Dinu C. Giurescu, ed. Scripta, București, 2011, p. 147).

Adică exportam boi…iar acum vin „boi” din Occident la noi pentru ca să ne învețe cum să trăim. Sau ai noștri se duc boi la studii în străinătate…și se întorc vaci. Nu generalizăm, desigur!

*

Potrivit unui francez (Dupont), Moldova avea unii „dintre cei mai frumoși, dintre cei mai buni [cai] din Europa” (Idem, p. 149).

Exportam ceară până în Italia (Idem, p. 150).

„Prezența Imperiului Otoman a avut pentru noi, în răstimpul 1683 (asediul Vienei)-1829 (Tratatul de la Adrianopol), pe lângă dezavantajele cunoscute, și un avantaj: acela de a fi o stavilă în fața celor două imperii expansioniste, habsburgic și țarist” (Idem, p. 156).

*

Ce nu cultivam noi, românii, până în secolul al 17-lea?

Răspunsul Acad. Constantin C. Giurescu: porumb, floarea soarelui, tutun, cartofi, lucernă, orez, bumbac, rapiță, pătlăgele roșii, vinete, bame, anghinare, conopidă, sparanghel (Idem, p. 157).

În schimb cultivam mult mei și mâncam mămăligă de mei (Idem, p. 157).

***

National Geographic (26 mai 2011). Emisiune TV.

În India trăiesc 50 de specii de șerpi veninoși.

Primii 4 șerpi veninoși ai Indiei sunt :

1. kraitul indian;

2. vipera Russell;

3. vipera covor;

4. șarpele cu ochelari.

*

Kratitul indian e cel mai veninos șarpe din India (mușcătură mortală), trăiește în junglă, atinge doi metri și e subțire, se ascunde în tufișuri și în locuri părăsite. Atacă noaptea, intră și în case și sub așternuturile oamenilor pentru că îi place căldura.

*

Vipera Russell produce moarte imediată. Trăiește în plantațiile de orez, în apă, îi atacă pe muncitori și înghite șobolanii cu totul.

*

Vipera covor se camuflează iar șarpele cu ochelari poartă acest nume datorită a două pete ca niște ochi aflate în regiunea capului.

***

Vreau și pot să studiez istoria recentă și cotidiană. Pentru acest lucru trebuie să fiu atent la tot ce mișcă în ramurile onlineului românesc.

***

26 mai 2011, la cimitirul Bellu, a fost îngropat Acad. Fănuș Neagu. Corneliu Vadim Tudor a fost unul dintre cei care au vorbit la catafalc, în fața Bisericii. Lucruri aflate din câteva imagini de la B1 TV.

***

Prof. Ion Coja a editat pe blogul său un articol al lui Fănuș in memoriam. Acesta e articolul său recent:

„Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor ro­mân de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari ca­re se reped să-i smulgă celui dis­pă­rut orice urmă de virtute sau talent.

Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: va­lul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra cri­ti­cului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vla­di­mir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă.

Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează –, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub nu­me­le de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovie­ti­ce tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eli­mi­nat din cadrele activului de conducere.

A fost trecut lu­crător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent ope­re­le lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scă­pă­rătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Sti­mate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emo­ţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea „opere”, tatăl lui Mihai Un­gheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filo­zof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet ex­cep­­ţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul co­mu­nismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului.

Pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dum­nea­ta, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura că­ruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.

Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucu­reşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajun­gă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole.

Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legă­tu­ră cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Că­li­nescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bi­ne-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cor­nea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea Româ­niei pe noi culmi.

Călinescu nu s-a mai întors niciodată la ca­tedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru fap­tul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpa­na roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca.

Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul ro­mâ­nesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. No­rocul aces­tui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva în­tr-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală”.

Adică istoria recentă e plină de adevăruri, de dureri, de matrapazlâcuri, de lucruri frumoase și abjecte deopotrivă…și trebuie să le înregistrăm cu atenție.

*

Monitorul de Suceava vorbește despre participarea la îngroparea lui Fănuș Neagu: „câteva sute de persoane”.

Printre alții: „s-au numărat Sergiu Nicolaescu, Maia Morgenstern, Cristian Ţopescu şi Corneliu Vadim Tudor”, Ion Cărmăzan…

A fost înmormântat „pe Aleea Academicienilor, lângă mormântul lui Ştefan Augustin Doinaş”.

„Trupul neînsufleţit al lui Fănuş Neagu, care a decedat în noaptea de luni spre marţi [23-24 mai 2011], a fost depus miercuri [25 mai 2011] la sediul Uniunii Scriitorilor din Capitală, printre cei veniţi să îşi ia rămas bun de la celebrul scriitor numărându-se academicianul Răzvan Theodorescu, actorii Dorel Vişan, Alexandru Bindea, Eusebiu Ştefănescu, jurnalistul Luca Niculescu, criticul şi istoricul literar Gabriel Dimisianu, criticul de film Valerian Sava, regizorul Alecu Croitoru, scriitorii Gheorghe Istrate, Toma George Maiorescu, Nicolae Dragoş, dar şi Cătălin Avramescu, consilier de stat la Preşedinţie.

De asemenea, joi dimineaţă au venit să îi aducă un ultim omagiu scriitorului un grup de copii de la Şcoala „Fănuş Neagu” din Brăila, care a asistat şi la înmormântarea de la Bellu.

Totodată, în memoria lui Fănuş Neagu au fost depuse coroane de flori din partea Preşedinţiei României, Guvernului, Ministerului Culturii, guvernatorului BNR Mugur Isărescu, Academiei Române, Editurii Academiei Române, Uniunii Scriitorilor din România, Radio România, Centrului Naţional al Cinematografiei, a lui Cornel Dinu, administrator delegat al FC Dinamo şi finul lui Fănuş Neagu, Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu”.

***

Nu arunca cu noroi acolo unde alții au murit pentru tine!

Predică la duminica a 6-a după Paști [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

vă mărturisesc și acum,

cu aceeași bucurie sfântă:

Hristos a înviat!

Pentru că Învierea Domnului e mărturisirea adevărului și a bucuriei de adevăr pe care noi ne clădim viața. Ne clădim viața pe înviere, trăim în așteptarea învierii, pentru că dorim să înviem pururea în harul Prea Sfintei Treimi la o viață și mai profundă, și mai plină de măreție dumnezeiască.

Duminica a 6-a după Paști însă, în istoria recentă a românilor, are o conotație negativă în mod nejustificat…pentru că duminica orbului a fost asociată cu primele alegeri democratice din România, pe care media le-a parafat ca alegeri în orb, fără perspectivă.

Numai că în această duminică, potrivit In. 9, 1-38, nu avem o Evanghelie care elogiază orbirea, lipsa de discernământ, prostia ci vederea profundă, esențială, vederea lui Dumnezeu.

E adevărat că în calendarul nostru duminica de față e numită: „a orbului din naștere”. Numai că acesta, la întâlnirea cu Domnul…devine fostul orb din naștere.

Și pentru ortodoxul care are și accesează Sfânta Scriptură și vine la Biserică „problema” se rezolvă în trei minute: Evanghelia vorbește despre minunea vindecării unui orb din naștere, adică despre un lucru foarte pozitiv.

Numai că vindecarea ochilor fizici e al doilea lucru în iconomia acestei minuni. Prima vindecare a fost a sufletului celui orb. I-a vindecat ochii inimii pentru ca să vadă profund și cu sufletul și cu ochii din cap.

Și am subliniat acest lucru pentru că fugim prea adesea doar după minuni parțiale. După minuni care să ne dăruie sănătate și prosperitate, dar nu în primul rând minunea curățirii de patimi.

Însă curățirea de patimi pleacă în primul rând de la curățirea de necredință, neștiință, indiferență.

Fiindcă atunci când nu știi cine e Dumnezeul tău, când nu știi cum să Îi slujești și când nu știi cum vrea El să fii…nu știi nimic. Și această neștiință e boala ta supremă.

De aceea teologia ortodoxă înseamnă deparazitarea de necredință, de neștiință, de indiferență, de laxism moral, de impostură. Pentru că ea e cunoașterea care atrage harul vieții în noi, care ne umple de bucuria adevărului și a harului Său.

Prima stihire a orbului de la Vecernia Mare a zilei de astăzi ne introduce în starea sa de spirit:

„Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său:

Au doară pentru păcatele părinților m-am născut

fără vedere? Au doară pentru necredința neamurilor

m-am născut spre dovadă?

Nu sunt în stare să întreb când este noapte, și când este zi.

Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre;

că n-am văzut soarele strălucind, și nici chipul Celui ce m-a zidit.

Ci mă rog Ție, Hristoase Dumnezeule: Caută spre Mine și mă miluiește!”

(Penticostar, ed. BOR 1999, p. 215).

Și bineînțeles că empatizăm cu cel în boală, cu cel cu handicapul nevederii, pentru că noi, cei care vedem de când ne-am născut înțelegem de câte lucruri e privat cel care se naște orb.

Însă, în același timp, noi, care avem vedere dar și credință, care vedem prin credință și prin vedere, înțelegem că nici vederea nu e de ajuns, că nici sănătatea nu e de ajuns pentru un om…dacă suntem orbi din cauza necredinței.

Fapt pentru care nu „sănătatea e mai bună decât toate” ci „dreapta credință care ne mântuie este adevărata sănătate, de care cu toții avem nevoie”.

Și fostul orb din naștere a primit vederea lui Dumnezeu Cel întrupat, vederea credinței, vederea profundă a sufletului!

Pentru că Domnul nu a făcut altceva prin vindecarea orbului decât să exemplifice faptul că El este„Fos…tu cosmu” (în gr.; In. 9, 5, cf. GNT) adică Lumină a lumii. Și nu e Lumină doar pentru că ne vindecă ochii sau pentru că ne dăruie darul vederii de la începutul existenței noastre pământești, ci mai întâi de toate pentru că strălucește în noi prin slava Sa și ne face să ne trăim, din plin, apartenența la creația Lui.

Nu știm cine suntem, iubiții mei, până când Dumnezeu nu ne umple de slava Sa!

Numai când suntem învățați de Dumnezeu cele ale Lui prin lumina Sa, prin slava Sa, ne înțelegem valoarea noastră ca creaturi ale Lui din iubire și pentru iubire.

Așa după cum mama ne învață ce e iubirea maternală și soția ne învață ce e iubirea matrimonială tot așa doar Dumnezeu poate să ne învețe cum e El iubire și ce înseamnă să Îl cunoști pe El în slava Lui și cum arată, la propriu, viața divino-umană a creștinilor ortodocși.

Pe mine nu mă miră faptul că alunecăm tot timpul spre discuții sterile despre viața bisericească și spre moduri extremiste de viețuire în Biserică.

Nu mă miră…pentru că înțeleg de ce oamenii nu au gust pentru prea echilibrata și profunda viață bisericească a Ortodoxiei.

Există un singur răspuns: nu au fost învățați de Dumnezeu cum să-L iubească și cum să se iubească unii pe alții.

Iar dacă El nu te-a învățat, nu te-a condus să crești în viața duhovnicească, nu te conduce pas cu pas în viața Bisericii Lui, de aceea nu ai grijă de cine ești și ce faci. De ce? Pentru că ești un ortodox…care te simți al nimănui.

Și e cel mai dramatic acest sentiment de singurătate, de neadaptare, de stinghereală în Biserica lui Dumnezeu.

Numai că acest a nu te simți bine în Casa lui Dumnezeu nu vine de la El, ci de la noi. Și aceasta, pentru că încercăm să fim și cu lumea și cu Dumnezeu și cu viața la întâmplare și cu supralogica dumnezeiască a Evangheliei.

Ne enervăm de unii singuri, avem frisoane, ne zbatem, ne luptăm cu noi înșine, nu vrem să acceptăm adevărul despre noi, pentru că nu vrem să ne decidem pentru simplitatea și frumusețea interioară a vieții duhovnicești a Ortodoxiei.

Iar cei care s-au decis pentru ea cu totul nu mai au lupte interioare, motiv pentru care nu mai vor să „renoveze”, să „schimbe”, să „modifice” ceva în Biserică, pentru că știu că problema numărul 1 a lumii nu e norul vulcanic sau razele ultraviolete ci patimile din ființa lor.

Și când ai concentrare doar la tine, doar la boala ta, începi să vezi calm, cu liniște claritatea și coerența profundă a vieții, a istoriei, a veșniciei.

Când îți înfrângi orgoliul nu mai ai întrebări ci ai mulțumiri.

Când L-ai văzut pe Cel ce vede toate nu mai ai frici ci ai mișcări interioare spre dragostea dumnezeiască.

Și mișcările acestea ale minții și ale inimii, mișcări duhovnicești, ne fac să ardem de dragostea de Dumnezeu care are soluții practice vizavi de mântuirea persoanei.

Pentru că stăpânirea noastră de Dumnezeu e mântuirea noastră, e vederea noastră reală, în care mărturisim credința întru El (In. 9, 38).

Iar marile minuni ale Ortodoxiei sunt minunile credinței. Sunt acelea în care cei care nu vedeau încep să vadă adevărul credinței iar cei care păreau că îl văd să se arate niște orbi și niște insensibili în fața avântului de dragoste și de fapte bune venit din partea foștilor orbi.

Și tocmai de aceea ne cutremurăm când vedem ce a făcut Dumnezeu din Sfinții Săi...când citim Viețile Sfinților. Ne cutremurăm pentru că înțelegem diferența dintre indiferenta noastră viață și prea ardenta viață a lor.

Să nu ne prefacem că vedem…acolo unde nu înțelegem nimic!

Avem nevoie de onestitate și de sfat.

Avem nevoie să fim noi înșine. Amin!

Încercăm să ne mișcăm mai grațios

Votez în inima mea cu tinerii și mai puțin tinerii care se întorc la mersul pe jos sau pe bicicletă.

Cu oamenii care se întorc la normalitate.

Care încep să vorbească normal, să se plimbe normal, să mănânce sănătos, adică atent.

Mașina personală, pe mulți, i-a făcut autiști la social.

Dacă stai într-un mediu protejat non-stop, unde îți pui muzica pe care ți-o dorești și ai aerul condiționat pe care ți-l reglezi cum vrei e normal să nu mai știi cum arată nesimțirea sau politețea stradală, cu ce spray își dă lumea sau cum miroase, ce fel de cearcăne, aere sau tristeți au oamenii pe față.

*

Un cuplu se săruta într-un gang făcând abstracție de oricine trecea pe lângă el.

Un altul se săruta pe o bancă, lângă parc, dar cu atenție la publicul privitor.

Un tată cu bicicletă și copila și copilul lui pe biciclete mai mici. Fiecare pe cont propriu…dar împreună.

Așa vor fi și mai târziu: vor fi pe cont propriu…dar oriunde vor merge sau ce vor face vor reprezenta o familie, un nume, o tradiție!

*

Un Alex Ștefănescu obosit, pe kilometrul de pajiște din fața clădirii, cu cărți în mâini…pentru ca să vorbească despre ele. Cui să vorbească? Ca să vorbești cuiva și nu la pereți…trebuie ca celălalt să știe o mare parte din ceea ce știi și tu. Să aibă o arhivă de date în el, o viață de citiri și de experiențe. Pentru că altfel cuvintele tale trec ca glonțul pe lângă urechea și inima lui…

*

Cititorii adevărați sunt cel mai adesea săraci, cu ochelari mari, potoliți, contemplativi și puțin mondeni.

Doi dintre ei

Îi miroși de la o poștă…dacă scrii cărți și citești cărți de-o viață.

După ei a venit un bătrân…cu o carte ditamai în mână…pe care o învelise în ziar…

Apoi un altul, cu două sacoșe în mână…Pline de cărți. S-a uitat la mine fix…nu ne-am cunoscut…a trecut mai departe…

Pentru că cititorii reali știu ce le trebuie, de ce au nevoie, vin la sigur, cumpără și pleacă…să citească.

Cei care tocmesc cumpărarea cărților…după cum se fâțâie ca să cumpere o bluză sau un pantof nu au nimic de-a face cu cartea.

*

Mai văd câteva „nume importante” fără chef de viață (de aceea îi las la nenumiți). Adică nici ei nu se bucură de ceea ce scriu și sunt.

Dezamăgiți de propria lor impostură.

Mă mai uit…dau ocol…folosesc veceul cu senzori (inteligent!)…mă străpunge mirosul de mici la grătar de afară, de dincolo de poarta cărților plictisite…și mă întorc tot pe jos până la Aviatorilor…pentru ca să mă bucur de întâlnirea nemijlocită cu oamenii și cu natura.

*

Cărți nu am cumpărat dar m-am umplut de aerul de după ploaie și de verde și de fețele oamenilor.

Am fotografiat, m-am gândit, m-am relaxat mental, am venit acasă cu o foame…normală.

*

Numai că bicicletele îmi plac…și îmi place și aerul din plin, dar e nevoie și de cunoașterea care să înduhovnicească și să educe.  Dar pentru asta, după un tratat teologic ai nevoie de un tratat interdisciplinar care să te lămurească în anumite probleme. Adâncești dogma Treimii dar ai nevoie și de adâncirea celulei umane sau a literaturii române.

Pentru astfel de tratate corecte ai nevoie de oameni corecți.

De aici problema morală a cărților.

Nu avem scriitori și editori morali, nu avem nici cărți care să educe.

Cartea a ieșit de sub cupolă

Bookfest 2011 a fost dată afară de sub cupola Romexpo și exilată în spațiile colaterale. De ce? Simplu: și românii și-au exilat nevoia de carte la periferia preocupărilor lor.

Din punctul meu de vedere acest lucru s-a petrecut nu pentru că nu mai avem nevoie de carte, ci pentru că cartea contemporană nu mai e atentă la nevoile reale ale românilor.

Editorii de carte români au făcut aceeași gafă ca și politicienii români: au diluat mesajul pentru că li s-a spus (de către statistici neroade) că românii nu mai sunt apți să recepteze adevărurile tari, munca serioasă, subiectele de perspicacitate mare.

Nimic mai fals! Românii tocmai acum sunt avizi de cărțile mari și de marile experiențe…dar ele sunt aruncate într-o mare de cărți non-neapărate.

Dacă vrei să mai câștigi ca editor de carte (deși cartea doar în foaie nu își mai găsește rostul față în față cu onlineul) trebuie să te întorci la cartea care instruiește, care lămurește, care dă omului o direcție clară în viață, alături de scriitura de excelență.

Ieri nu am dorit să cumpăr nimic. Nici nu am cumpărat.

Pentru că în loc de o sărbătoare a cărții am fost întâmpinat de starea de priveghiîn jurul cărților.

Am avut senzația că duc la groapă cărțile, că le păzesc pentru ca să nu se pună musca pe ele…și să nu facă viermi.

Și asta pentru că fiecare stand/editură aveau două-trei cărți cu care se mândreau, pe care le puneau în evidență (nici alea strălucite) iar în rest…atmosferă de aprozar.

Nu vă indispune mirosul de pește stricat din marile supermarketuri românești? Cred că da…

Tot la fel mă indispune minimalizarea cărții, editarea de cărți joase…pentru ca să se cumpere.

Însă cărțile tocmai de aceea nu se cumpără: pentru că nu sunt făcute cu gust, cu excelență, cu multă muncă și nu sunt vândute la un preț corect.

Edităm pe ochi frumoși, pe partizanate, pe socoteli pur și grețos financiare…și nu cărți care să transforme oamenii.

De astea avem nevoie: de cărți care să miroase a autentic și a muncă.

Nu de cărți făcute pe bandă pentru că mai avem de apărut și la un alt târg de carte. Sau pentru că avem nevoie de ele la CV. Sau pentru că avem nevoie de adulatori.

Cartea autentică se face cu dor de ea și pentru binele ei.

Iar cum nu oricine e cosmonaut, tot la fel nu oricine știe să scrie e scriitor.

Și cartea nu e o formă de blazare ci de bucurie și de comuniune.

Dacă nu ai bucurie, nevoie de comuniune, ardoarea pentru a fi de folos altora nu poți să fii editor, scriitor, creator de online, intelectual. Ești orice altceva dar nu astea toate.

Cetățene cu dog

…pentru tine și numai pentru tine, primăria europeană ți-a făcut, pe lângă marile parcuri…dispozitive de înmânare de saci ecologici pentru ca să nu lași după dogul tău…ceva urme!…

Asta, bineînțeles, până când te vei dresa tu însuți democratic și, singur-singurel, îți vei aduce de acasă, niște saci negri și o lopățică, pentru ca să strângi…ce iese din câinele tău de companie!

Dar, până atunci, îți dăm noi, nesimțitule, niște saci ecologici…și sperăm să îți dăm și ceva amendă…pentru ca să înveți că civilizația se face și cu parul/prin constrângere…nu numai cu vorbă bună.

Inestetic…e puțin spus

În fața Arcului de triumf…unde chiciul te lovește antituristic.

E vorba de un restaurant

Ilegal?!…

Ecologism cu capul tare

La o primă vedere…arhitectul bildingului a găsit o exprimare culturală pentru iarba din față.

Însă ochiurile de iarbă dintre dalele de piatră vorbesc cu putere despre cât de imatură este conștiința ecologică pe care o avem. Pentru că aici iarba nu e gândită ca o necesitate…ci ca un element de design.

Și marea arătare din spate (de fapt două…care au apărut în ultimul timp), ca și Casa Presei, fostă Scânteii, ne vorbesc despre ce înseamnă să ai capul tare, de beton…dar fără grijă la verde, la sănătate.

Bucureștiul e un oraș indecent de neecologic, unde găsim ori beton excesiv, ori verde excesiv.

Conștiința ecologică care ne lipsește ne-ar fi învățat nevoia de echilibru între verde și beton, între beton și verde în fiecare compartiment al orașului și al vieții noastre.

Și faptul că ne costă scump acest dezechilibru brutal îl constatăm pe timpul verii…când se fuge la sat, la mare, la munte…pentru o climă normală în locul aprinderii bucureștene.

Pentru că te coci, stai în asudare continuă, în cuptor la București pe timpul verii.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno