Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Opere complete (vol. 8) [40]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 477-481

***

Urmează despre rugăciune și o revizuire critică.

*

Un alt mod de a medita.

Cele cinci simțuri trebuie să se concentreze asupra ochiului minții și să vadă, să simtă, să audă, să pipăie ceea ce meditează.

Funcțiile celor cinci simțuri sunt răsturnate din afară în adâncul spiritului.

Origen numea această metodă „spiritualizarea simțurilor”.

*

Ego: În vederea extatică, urechea duhului meu auzea glasuri care nu aveau realitate în aer și percepeam balsamuri prin mirosul duhovnicesc care nu aveau nicio existență fizică.

*

Metode pentru rugăciune

1. Recitarea rugăciunii cu oprire asupra fiecărui cuvânt în parte până când găsești gustul și folosul special în spunerea rugăciunii.

2. Rostirea cuvintelor în sincronizare cu respirația. Un singur cuvânt în intervalul unei respirații cugetând în același timp la sensul cuvântului rostit.

Ambele metode sunt comune cu metoda isihastă a rugăciunii minții.

***

Metoda isihastă

Sau metoda Sfintei rugăciuni și a atenției.

*

Irénée Hausherr[1]

*

Pentru înălțarea către lumina spirituală sunt necesare asceza și rugăciunea. Acestea se completează reciproc ca trupul cu sufletul.

*

Asceza se opune păcatului.

Rugăciunea extermină păcatul prin contribuția chemării numelui lui Iisus Hristos, Care este împreună-lucrător cu noi.

Atenția e contribuția voinței omenești.

Atenția și rugăciunea se constituie în „poarta vieții și a morții”.

*

Cele trei feluri de rugăciune și atenție distinse de metodă:

1. Contemplația imaginativă. Fantezia lucrează.

*

[Însemnările se continuă după contrapagina autorului]

*

[Contrapagina autorului pentru însemnările ce vor urma ei.]

Ego: Contemplația imaginativă cred că a fost faza care a precedat vederile mele mistice. Pentru că atunci, în mod permanent, am avut probleme cu diavolul, care cânta pentru ca să mă deruteze[2]. Problema cea mai grea a fost până am reușit să disting ceea ce venea de la el de ceea ce venea de la Dumnezeu.

*

1) În privința luminii de la Dumnezeu aceasta e cristalină, produce bucurie și lasă bucurie în urma ei, o bucurie binefăcătoare, liniștitoare ca un balsam.

*

2) Ceea ce vine de la demoni e sub forma gândurilor necurate. Și pe care le distingeam de celelalte prin aceea că produceau vibrații neplăcute și neliniște.

Demonii îmi infuzau obsesii care urmăreau să mă înnebunească.

Le-am învins prin rugăciunea permanentă, care cu timpul a început să se rostească de la sine în inima mea, strigând la Iisus sau la Sfânta Treime.

Deopotrivă însă am avut și vederi sfinte care îmi dăruiau tărie și liniște.

Și toată această luptă am dus-o pe când eram bolnav fizic și sufletește bântuit de toată fenomenologia satanică.

Dar cu cât eram mai izbit și prăbușit de boală și de demoni cuvintele mele erau: „Slavă Ție, Doamne, pentru această beznă și suferință!”.

Pentru că credeam în faptul că slava adusă lui Dumnezeu în cea mai crâncenă stare e cea mai de preț în fața Lui.

Am fost treaz și am vegheat permanent [în închisoare]. Și Dumnezeu mi-a ajutat mai ales când forțele mele se opreau.

Iar după un timp se cobora și mai puternic harul în mine, lucru care se petrecea întotdeauna.

Și așa am aflat și constatat cu timpul că orice încercare și prăbușire a noastră e condiția coborârii în noi a unui har și mai mare.

***

[Însemnările pentru care autorul a făcut contrapagina abia încheiată.]

*

Fantezia e instrumentul/funcția prin care diavolul lucrează mai ușor.

*

Ego: Spiritul ridicat către cer vede frumuseți nevăzute, aude glasuri, simte miresme…Însă acestea sunt imitate uneori și de către diavol.

*

2) Al doilea fel de rugăciune și atenție e o luptă lăuntrică cu gândurile care renasc în suflet după ce el s-a retras din lumea sensibilă.

*

Ego: Gândurile sunt unele curate, de la Dumnezeu și altele necurate.

*

Ego: Diavolul lucrează mai ușor și mai direct împotriva sufletului când acesta se avântă în regiunile superioare ale trăirii duhovnicești.

*

Pentru ce cele două feluri de rugăciuni și atenții nu pot desăvârși? Pentru că nu procedează în ordine. Ordinea e fixată în Scara Sfântului Ioan Climax/Scărarul, în cele 30 de trepte.

Pentru că nu trebuie să se procedeze de sus în jos ci de jos în sus. Trebuie să se parcurgă toate treptele!

*

a) Reducerea necontenită a patimilor (paza minții).

b) Cântarea, psalmodia din inimă curată.

c) Rugăciunea mintală, invocarea numelui lui Iisus.

d) Privirea fixă și fără abatere a contemplației.

*

Ordinea e dată de Duhul. „Căci dacă rădăcina e sfântă, sfinte sunt și ramurile” (Rom. 11, 16).

*

3) Al treilea fel de rugăciune începe prin purificarea radicală a inimii.

Condiția purificării e ascultarea de Dumnezeu, de duhovnic, de oameni și de lucrurile materiale.

Să nu faci nimic din ceea ce e împotriva slujbei lui Dumnezeu. Sau să nu te iubești pe tine însuți.

***

[O altă contrapagină a autorului la însemnările de după ea.]

Ego: Din proprie experiență știu că orice gând lumesc sau necurat sau de mânie sau imixtiune din afară îmi tulbura curgerea efluviilor de viziuni cerești.

Și această tulburare era de clipe, ore sau zile.

Pentru ca apoi să reușesc să obțin, prin asceză, o nouă purificare.

*

Rugăciunea inimii am început să o rostesc cu de 300 de ori într-o zi. Timp de un an sau doi am rostit-o astfel. În timp însă am ajuns să o rostesc de mii de ori.

Maxima într-o zi a fost de 14.000-15.000 de ori. Și în această perioadă au început să îmi apară în inimă crucea albă și lumina strălucitoare.

Apoi lumina dumnezeiască a devenit tot mai stabilă în ființa mea, fapt pentru care uneori mă trezeam din somn și vedeam că lumina necreată strălucea în mine, că inima mea rostea rugăciunea neîncetat, chiar și în somn și că mă făcea să nu mai am vise urâte.

Am exersat rugăciunea inimii inițial pe inimă și, cu timpul, pentru că inima îmi obosise foarte mult iar eu eram bolnav, am schimbat locul de concentrare la rugăciune de pe inimă pe plex.

Și asta am făcut-o când începuse ivirea luminii și a cerurilor în mine.

Pe plex, cu timpul, am obținut aceleași efecte duhovnicești, fapt pentru care am alternat inima cu plexul.

Și am rămas fixat pe plex, pentru că acest lucru era mai odihnitor pentru inima mea.

Și am început să am viziuni cerești, care au sporit tot mai mult și liniște lăuntrică, care și ea a crescut în mine.


[1] A se vedea:

http://openlibrary.org/works/OL11269310W/La_m%C3%A9thode_d%27oraison_h%C3%A9sychaste.

[2] Să mă scoată de la concentrarea la rugăciunea minții.

Did you like this? Share it:

Previous

Titlul nu conține aditivi

Next

Legea Cultelor în România

1 Comment

  1. Camelia

    ” … am aflat și constatat cu timpul că orice încercare și prăbușire a noastră e condiția coborârii în noi a unui har și mai mare.”

    Poate parea paradoxal sau smintitor (cuvant nou, intrat in vocabularul multora dintre noi pe care nu de putine ori il folosim drept glontul de pe teava falsului traditionalism ortodox), dar in esenta contine adevarul care ne poate elibera.

    Sa poti accepta caderea, inseamna sa te poti vedea pe tine insuti asa cum esti de fapt : materie fara viata, caci numai Tu, “Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase si suflare si viata…”

    Constientizarea caderii poate aduce cu sine nu doar asumarea propriei neputinte, ci si trairea durerii sfasietoare a despartirii de insusi Izvorul Vietii, care este Hristos. Abia atunci si doar atunci putem intelege durerea traita de Adam la izgonirea din rai.

    “Am intristat pe Dumnezeu pe Care il iubesc. (…) Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu. (…) Duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El.(…) Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine, zidirea Ta cea cazuta!” (Sf. Siluan Athonitul).

    Oare nu aceasta este desertarea, golirea sufletului de toate simtamintele omenesti pentru a face loc celor dumnezeiesti?

    Cat de frumoasa este descrierea smereniei facuta de Sfantul Ioan Scararul:

    “Firea pomilor numiti lamai este de a-si inalta ramurile in sus atunci cand sunt neroditori; indata insa ce si le pleaca in jos, incep sa produca roade. Acest lucru e cunoscut de catre cel ce priveste totul cu pricepere.”

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén