Gânduri curate

Preoția slujește. Și împlinirea Preotului e aceea când trăiește liniștea altora, bucuria lor, înțelegerile lor…ca pe ale lui. Și liniștea lor îl umple de smerenie, atunci când simte cum îi luminează Dumnezeu pe oameni.

*

Unii oameni se pregătesc să se întâlnească cu Dumnezeu făcând bine, mult bine. Îl fac pentru că simt să îl facă. Și acest bine al lor, milosteniile lor, îi conduc spre Dumnezeu, spre credința în El și spre pacea Lui. O pace care nu îi mai face să fie deranjați profund.

*

Bucuria zilei de astăzi a țâșnit în mine când cineva mi-a mărturisit: „Când te aud vorbindu-mi la telefon…mă liniștesc. Îmi trece orice tulburare de la primul cuvânt pe care mi-l spui”.

Mă sună pentru ca să se simtă…întărită.

Și o asemenea încredere în cineva nu se poate naște decât din luminarea lui Dumnezeu.

Trebuie să fii cu inima foarte deschisă către Dumnezeu și încrezătoare în Preotul lui Dumnezeu, ca încrezându-te în el…să primești un așa mare har al păcii de la Dumnezeu.

*

Și se apropie de Dumnezeu cei care nu-L știau. Cei care până mai ieri erau orbi, indiferenți la bogăția păcii Lui.

Și deodată simt că au murit…pentru trecutul lor.

Că ei nu mai sunt cei de ieri.

Și că au nevoie de pacea Lui, de curăția Lui, de sfințenia Lui, de bucuria Lui, de încrederea în El.

Că au nevoie ființial, total…și pentru totdeauna.

Pentru că pacea lui Dumnezeu e covârșitoarea împlinire pe care o vrei pentru totdeauna și nu ca pe o stare pasageră.

*

M-a văzut cum mănânc eu la masă. Cum mă închin la masă.

Cum accentuez cuvintele. Că beau un anume fel de ceai pus la rece.

Însă n-am crezut că ea, în primă adolescență fiind, o să mă imite.

Și m-a imitat…la modul foarte frumos!

Adică a început să picteze, să scrie poezii, să mănânce ca mine și să bea același ceai.

Însă nu mi-a spus că face nimic din toate acestea.

Mi-a mărturisit acest lucru mai întâi bunica ei, care este impresionată de modul în care a început să mă urmărească…și să se exprime…copiindu-mă.

De aceea, nu trebuie să ne jucăm de-a viața sau de-a pedagogia sau de-a sfințenia sau de-a deșteptăciunea cu copiii…ci să fim noi înșine, pentru că totul se imprimă în ei.

Să nu epatăm!

Și se vor imprima în ei lucrurile cu adevărat valoroase: credința noastră, munca noastră, atenția față de oameni, compătimirea, recunoștința, virtuozitatea eforturilor noastre sociale.

Pentru că e o adevărată muzică să trăiești printre oameni și cu ei.

E o simfonie unică.

*

Împlinirea vine din liniște și curăție.

Din liniștirea minții, a inimii, a simțurilor, din simplificarea vieții noastre.

Iar curăția vine din împăcarea noastră cu voia lui Dumnezeu cu noi și cu întreaga umanitate.

Numai că până la această liniște și până la această împăcare trebuie să fii smerit și umilit atât cu binele, cât și cu răul din noi și din jurul nostru.

Și cele bune și cele rele pe care le trăim ne duc spre adevărata cunoaștere de sine și viețuire duhovnicească.

*

M-a văzut îmbrăcat în reverendă, nu mă cunoștea…s-a apropiat de mine…o femeie la vreo 60 și ceva de ani, îndoliată…și m-a rugat să o binecuvintez…S-a aplecat cu mâna dreaptă până la pământ, în semn de metanie…și eu am binecuvântat-o pe creștetul capului și i-am urat de bine.

Doar atât

Nu a insistat…nu am întrebat-o

Însă ea a intrat în inima mea din prima clipă…pentru că gestul ei plin de har mi-a introdus-o în inimă.

Și gestul ei…cât și gestul meu…veneau din aceeași tradiție duhovnicească: a rugăciunii reciproce. A rugăciunii unuia pentru altul.

Ea a învățat de la cineva evlavia…eu de la altcineva

Dar pe stradă nu ne-am întrebat de unde știu eu…și de unde știe ea ce se face, atunci când se întâlnește un Preot cu un credincios…ci am trecut la fapte.

Pentru că faptele confirmă ceea ce avem în inimă.

Ele confirmă credința noastră…și ne sprijină cuvintele.

Însă, nu gestul ei trebuie imitat…ci așezarea interioară a ei trebuie intuită!

Și când intuiești gesturile evlaviei din interiorul fiorului viu al credinței…nu ai fapte și gesturi și cuvinte stereotipe…ci mereu noi, mereu actuale, mereu prinse în context.

Și nu sunt noi, pentru că nu le-a mai spus nimeni…ci sunt noi pentru că le spui așa cum trebuie…pentru prima dată…unui om…care le resimte ca pe cele pe care trebuia să i le spui.

*

Preoția slujește, pentru ca să biruie, cu harul, egoismul tare ca oțelul.

Liniștea cuvintelor și puterea gesturilor liturgice sunt date de puterea lui Dumnezeu, care ne depășește cu totul, deși coboară în ființa noastră.

Și lucrarea preoțească e tocmai aceasta: să te convingă faptic, ființial, că doar Dumnezeu te poate convinge la modul absolut.

Să te facă în stare să te întâlnești cu Dumnezeul tău, pentru ca să te bucuri întru El și întru El să îți găsești toate răspunsurile vieții tale.

Timpul fotografic

În fântâna ceștii de cafea se poate ghici…că am băut din ea. Ea se golește…sau se umple în fiecare dimineață?

Fotografia este a prezenței sau a absenței? Cred că fotografia este o absență, e mărturia care a rămas a unei prezențe. Ea încearcă să înghețe timpul, durata. Dar o clipă înghețată în imagine este…o clipă care nu mai este.

Fotografia este o mărturie nu a statorniciei, ci a redimensionării de fiecare moment a vieții noastre. Ceea ce ne amintește o fotografie este că: trebuie să fim.

Imaginea din copilărie sau din tinerețe sau chipul cuiva drag nu certifică momentul – aud mereu că ne e dor de momentul pe care l-am pierdut – ci dorul după ce va fi și după ce trebuie să fie.

Fotografia e cea mai bună dovadă că momentul…nu există. Că bucuria unei clipe sau bucuria prezentului este bucuria…de a ne reîntâlni. Timpul e unda în care privim veșnicia.

Iar bucuriile nostre – cele adevărate – sunt pietrele înveșnicirii/eternizării noastre, pe când tristețea e anticamera morții.

Foto-grafia, etimologic, e o scriere cu lumină. Ea presupune mai multe absențe: pentru că, în afară de ceea ce cuprinde imaginea în sine, în fotografie este absența celui care fotografiază, adică…prezența lui nevăzută. După cum lumina, care întipărește imaginea pe hârtie, este nevăzută.

Ca și pictorul, cel care face o fotografie își face autoportretul, pentru că ea conține tiparul ochiului său interior.

Fotografia ne arată limpede, aproape penibil de evident, multele limitări umane. Și cu toate acestea, conținutul ei, din punct de vedere afectiv (și cognitiv), este atât de copleșitor, încât raportarea la ea, ca obiect, nu poate fi decât pozitivă și apreciativă.

Cum poate fi atunci negativă raportarea la Icoană, cu toată limitarea ei expresivă, din perspectiva picturii și a suportului pe care este înfățișată? Doar dacă conținutul ei nu naște, în unii, afectivitate, dar pentru acest lucru nu este de vină nici lemnul, nici piatra

Însă iubim fotografia, pentru că intuim că și absența este o prezență.

Cantemireștii [3]

Partea întâi și a doua

Călătorii străini, precum iezuitul Philippe d’Avril laudă Moldova ca „una dintre cele mai frumoase și mai ademenitoare provincii ale Europei” (p. 25), doar că se află permanent sub amenințarea invaziei turcilor și tătarilor.

În secolul al XVII-lea apare, în Țările Române, „o primă generație de personalități intelectuale remarcabile, începând cu mitropolitul Varlaam” și continuând cu mitropolitul Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri, „părinte spiritual al Bisericii moldovene [care] întreprinde o mare operă de renaștere a ortodoxiei naționale” și care avea curajul să scrie versurile Mută-Ți, Doamne, pe păgâni mânia / Și peste dânșii Îți varsă urgia „într-o țară al cărei domnitor este urcat pe tron de Sublima Poartă” (p. 27).

Între alți cărturari remarcabili îi enumeră pe Miron Costin (autorul poemul Viiața lumii), și Constantin Cantacuzino, „fost student la Universitatea din Padova, foarte prețuit de savantul Luigi Ferdinando Marsigli și de ambasadorul englez la Istanbul, William Paget” (p. 28).

Mărturisirea ortodoxă a Sfântului Petru Movilă a fost publicată la Amsterdam, în 1666.

Nicolae Milescu a compus Scriere […] despre credința grecilor care a fost „inclusă în vasta compilație dogmatică intitulată La Perpétuité de la foi, publicată la Paris în 1669 de reputații dascăli de la Port-Royal Antoine Arnauld și Pierre Nicole” (Ibidem).

După Ștefan Gorovei, originea Cantemireștilor este „pur românească” (p. 29).

Dimitrie și Antioh Cantemir își afirmă însă origini tătare și chiar descendența din Timur Lenk sau Tamerlan. În Istoria Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir susține că numele său provine din Can-Temur, însemnând sângele lui Temur. Când Voltaire „îi prezintă pe Cantemirești ca fiind greci”, Antioh îl corectează, iar Voltaire ripostează printre formule galante: „aș fi bănuit că țineți mai degrabă de seminția lui Pericle decât de cea a lui Tamerlan” (p. 29).

Tamerlan, întemeietorul imperiului mongol, a fascinat Renașterea și a făcut carieră ca personaj dramatic aplaudat pe scenele europene (p. 29-30), fiind subiectul unor opere muzicale  (Händel, Porpora, Vivaldi și Sacchini) și al mai multor scrieri istorice.

Autorul înaintează ipoteza „dacă nu cumva revendicarea de către Dimitrie a prestigioasei filiații maschează alte gânduri, cum ar fi, de pildă, dorința de a se poziționa astfel în tabăra celor mai vechi și mai redutabili adversari ai Imperiului Otoman” (p. 30).

În Viața lui Constantin Cantemir, scrisă în Rusia, Dimitrie „declară că ar descinde dintr-o spiță a Cantemireștilor originară din Crimeea, care s-ar fi alăturat armatei lui Hristos în timpul domniei celui mai prestigios voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare” și afirmă că tatăl său știa încă limba tătară (p. 31). Patronimul Cantemir este frecvent întâlnit la tătari.

Dar chiar și când Dimitrie vorbește despre originea tătară a Cantemireștilor, „sentimentul identificării cu popoul român este omniprezent” (p. 32).

Dincolo de îndepărtatele origini tătare, familia Cantemireștilor se trage din răzeși care „și-au făcut treptat loc în rândurile unei modeste aristocrații rurale. Stăpâneau satul Silișteni, leagănul familiei, nu departe de Iași” (p. 33), iar Constantin Cantemir este cel ce face „uimitorul salt” care îl propulsează pe tronul Moldovei.