Gânduri curate
Preoția slujește. Și împlinirea Preotului e aceea când trăiește liniștea altora, bucuria lor, înțelegerile lor…ca pe ale lui. Și liniștea lor îl umple de smerenie, atunci când simte cum îi luminează Dumnezeu pe oameni.
*
Unii oameni se pregătesc să se întâlnească cu Dumnezeu făcând bine, mult bine. Îl fac pentru că simt să îl facă. Și acest bine al lor, milosteniile lor, îi conduc spre Dumnezeu, spre credința în El și spre pacea Lui. O pace care nu îi mai face să fie deranjați profund.
*
Bucuria zilei de astăzi a țâșnit în mine când cineva mi-a mărturisit: „Când te aud vorbindu-mi la telefon…mă liniștesc. Îmi trece orice tulburare de la primul cuvânt pe care mi-l spui”.
Mă sună pentru ca să se simtă…întărită.
Și o asemenea încredere în cineva nu se poate naște decât din luminarea lui Dumnezeu.
Trebuie să fii cu inima foarte deschisă către Dumnezeu și încrezătoare în Preotul lui Dumnezeu, ca încrezându-te în el…să primești un așa mare har al păcii de la Dumnezeu.
*
Și se apropie de Dumnezeu cei care nu-L știau. Cei care până mai ieri erau orbi, indiferenți la bogăția păcii Lui.
Și deodată simt că au murit…pentru trecutul lor.
Că ei nu mai sunt cei de ieri.
Și că au nevoie de pacea Lui, de curăția Lui, de sfințenia Lui, de bucuria Lui, de încrederea în El.
Că au nevoie ființial, total…și pentru totdeauna.
Pentru că pacea lui Dumnezeu e covârșitoarea împlinire pe care o vrei pentru totdeauna și nu ca pe o stare pasageră.
*
M-a văzut cum mănânc eu la masă. Cum mă închin la masă.
Cum accentuez cuvintele. Că beau un anume fel de ceai pus la rece.
Însă n-am crezut că ea, în primă adolescență fiind, o să mă imite.
Și m-a imitat…la modul foarte frumos!
Adică a început să picteze, să scrie poezii, să mănânce ca mine și să bea același ceai.
Însă nu mi-a spus că face nimic din toate acestea.
Mi-a mărturisit acest lucru mai întâi bunica ei, care este impresionată de modul în care a început să mă urmărească…și să se exprime…copiindu-mă.
De aceea, nu trebuie să ne jucăm de-a viața sau de-a pedagogia sau de-a sfințenia sau de-a deșteptăciunea cu copiii…ci să fim noi înșine, pentru că totul se imprimă în ei.
Să nu epatăm!
Și se vor imprima în ei lucrurile cu adevărat valoroase: credința noastră, munca noastră, atenția față de oameni, compătimirea, recunoștința, virtuozitatea eforturilor noastre sociale.
Pentru că e o adevărată muzică să trăiești printre oameni și cu ei.
E o simfonie unică.
*
Împlinirea vine din liniște și curăție.
Din liniștirea minții, a inimii, a simțurilor, din simplificarea vieții noastre.
Iar curăția vine din împăcarea noastră cu voia lui Dumnezeu cu noi și cu întreaga umanitate.
Numai că până la această liniște și până la această împăcare trebuie să fii smerit și umilit atât cu binele, cât și cu răul din noi și din jurul nostru.
Și cele bune și cele rele pe care le trăim ne duc spre adevărata cunoaștere de sine și viețuire duhovnicească.
*
M-a văzut îmbrăcat în reverendă, nu mă cunoștea…s-a apropiat de mine…o femeie la vreo 60 și ceva de ani, îndoliată…și m-a rugat să o binecuvintez…S-a aplecat cu mâna dreaptă până la pământ, în semn de metanie…și eu am binecuvântat-o pe creștetul capului și i-am urat de bine.
Doar atât…
Nu a insistat…nu am întrebat-o…
Însă ea a intrat în inima mea din prima clipă…pentru că gestul ei plin de har mi-a introdus-o în inimă.
Și gestul ei…cât și gestul meu…veneau din aceeași tradiție duhovnicească: a rugăciunii reciproce. A rugăciunii unuia pentru altul.
Ea a învățat de la cineva evlavia…eu de la altcineva…
Dar pe stradă nu ne-am întrebat de unde știu eu…și de unde știe ea ce se face, atunci când se întâlnește un Preot cu un credincios…ci am trecut la fapte.
Pentru că faptele confirmă ceea ce avem în inimă.
Ele confirmă credința noastră…și ne sprijină cuvintele.
Însă, nu gestul ei trebuie imitat…ci așezarea interioară a ei trebuie intuită!
Și când intuiești gesturile evlaviei din interiorul fiorului viu al credinței…nu ai fapte și gesturi și cuvinte stereotipe…ci mereu noi, mereu actuale, mereu prinse în context.
Și nu sunt noi, pentru că nu le-a mai spus nimeni…ci sunt noi pentru că le spui așa cum trebuie…pentru prima dată…unui om…care le resimte ca pe cele pe care trebuia să i le spui.
*
Preoția slujește, pentru ca să biruie, cu harul, egoismul tare ca oțelul.
Liniștea cuvintelor și puterea gesturilor liturgice sunt date de puterea lui Dumnezeu, care ne depășește cu totul, deși coboară în ființa noastră.
Și lucrarea preoțească e tocmai aceasta: să te convingă faptic, ființial, că doar Dumnezeu te poate convinge la modul absolut.
Să te facă în stare să te întâlnești cu Dumnezeul tău, pentru ca să te bucuri întru El și întru El să îți găsești toate răspunsurile vieții tale.
