În fântâna ceștii de cafea se poate ghici…că am băut din ea. Ea se golește…sau se umple în fiecare dimineață?

Fotografia este a prezenței sau a absenței? Cred că fotografia este o absență, mărturia care a rămas a unei prezențe. Ea încearcă să înghețe timpul, durata. Dar o clipă înghețată în imagine este…o clipă care nu mai este.

Fotografia este o mărturie nu a statorniciei, ci a redimensionării de fiecare moment a vieții noastre. Ceea ce ne amintește o fotografie este că: trebuie să fim.

Imaginea din copilărie sau din tinerețe sau chipul cuiva drag nu certifică momentul – aud mereu că ne e dor de momentul pe care l-am pierdut – ci dorul după ce va fi și după ce trebuie să fie.

Fotografia e cea mai bună dovadă că momentul…nu există. Că bucuria unei clipe sau bucuria prezentului este bucuria…de a ne reîntâlni. Timpul e unda în care privim veșnicia.

Iar bucuriile nostre – cele adevărate – sunt pietrele înveșnicirii/eternizării noastre, pe când tristețea e antecamera morții.

Foto-grafia, etimologic, e o scriere cu lumină. Ea presupune mai multe absențe: pentru că, în afară de ceea ce cuprinde imaginea în sine, în fotografie este absența celui care fotografiază, adică…prezența lui nevăzută. După cum lumina care întipărește imaginea pe hârtie este nevăzută.

Ca și pictorul, cel care face o fotografie își face autoportretul, pentru că ea conține tiparul ochiului său interior.

Fotografia ne arată limpede, aproape penibil de evident, multele limitări umane. Și cu toate acestea, conținutul ei, din punct de vedere afectiv (și cognitiv), este atât de copleșitor, încât raportarea la ea, ca obiect, nu poate fi decât pozitivă și apreciativă.

Cum poate fi atunci negativă raportarea la Icoană, cu toată limitarea ei expresivă, din perspectiva picturii și a suportului pe care este înfățișată? Doar dacă conținutul ei nu naște, în unii, afectivitate, dar pentru acest lucru nu este de vină nici lemnul, nici piatra

Însă iubim fotografia, pentru că intuim că și absența este o prezență.

Did you like this? Share it: