Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 30 mai 2011

Despre a simți…

Dacă nu te lupți până la capăt, nu simți nici gustul, nici sensul luptei.

*

Câteodată te pierzi și nici nu îți dai seama prea bine că te-ai pierdut. Însă întotdeauna ești, într-o anumită măsură, în eclipsă. De aceea înțelepciunea lumii acesteia e ca luna (Dimitrie Cantemir, Divanul).

*

Ziua de ieri e la o depărtare de multe galaxii de ziua de azi. Și ziua de azi are soarele și munca ei.

Azi luminează alt soare…și lumina pe care o vezi are altă culoare. Fiecare zi e un concert solo de lumină.

*

Între senzitivitate și sensibilitate nu e numai o deviație semantică.

Poezia lui Vasile Voiculescu [5]

Volumul Poeme cu îngeri (1927) nu este, cum spuneam și altădată, în genul poemelor cu îngeri de la Gândirea.

Poezia Coboară cuvintele pleacă de la ideea primului vers din Memento mori (Turma visurilor [gândurilor] mele eu le pasc ca oi de aur) și din corespondențele cu practica transhumanței, dar și cu păstorirea de tip spiritual. Totodată, îl anunță pe Ioan Alexandru, prin timbrul poetic și sintaxa simbolurilor religioase, care capătă fluiditate și o muzică internă/interioară a curgerii de la un sens spre altul, într-un fluviu al semnificației.

Altfel spus, dialectica greu de fluidizat poetic și imagistic a concentrărilor lăuntrice de gânduri și reflecții devine cursivă, lină, nu mai insistă pe inerția încleștării. Poate că deplasarea interioară/spirituală a poetului a căpătat amplitudine…

De-acolo din pajiștea de aur a durerii,
Unde gândurile pasc în turme neștiute,
Smulse din florile tainei și iarba tăcerii,
Coboară cuvintele, negre mielușele mute.

Sufletul pe poteci întortocheate
Le mână și le bate, suduind la vale,
Plăpânde, blânde, neînțărcate,
Și le duce să le taie-n zalhanale.

Fără de zbieret merg la junghiere:
File-nnegrite umplu pământul,
Căci lumea zilnic tot mai mult cere
Frageda carne de gânduri, cuvântul.

Suflete, cioban rău, casap cu mâini crunte,
Vânzător de suflete, sus, din vechiul staur
Turma de gânduri s-a pierdut în munte,
Și-i veștedă-n creier, pajiștea de aur.

Timbrul e unic, fapt poate mai puțin sesizabil pentru contemporani, cât pentru privirea noastră retrospectivă. Voiculescu începe să bătătorească o potecă a poeziei religioase.

Dacă L-am lăsat de-a trecut pare în linia viziunilor angelice gândiriste, în schimb Înger amânat este și nu este (mai mult nu este) pe traiectoria disperărilor sufletești proiectate ca dezamăgiri/suferințe de îngeri:

Au sunat prelung clopotele minții,
Doruri vechi porniră cu lumini de ceară.
Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară,
Auind pustiu și-arătându-și dinții…

Tu de-abia sculat, intri iar în groapă.
Vântul duhurilor a încetat să bată…
Nu te mai faci înger, cum râvneai odată
Ajungi iar pământ și te faci iar apă!

Coborând pe line aripi de suspine,
La un loc cu viermii, lin să nu-i deștepte,
Se întoarce-n carne, alte vremi s-aștepte,
Alba îngerețe închegată-n tine!

Tac oprite-n loc clopotele grele…
Noaptea peste tine s-a lăsat pe labe;
Linge, ațâțată, coastele ei slabe
Și, ulmând lumina, mârâie spre stele.

…Te amâi…și singur crezi în vraja Vrerii!…
Vrerea ta acuma-i numai oase goale,
N-are-o-nchietură bună, să se scoale,
Și-i aține Moartea calea învierii.

Există o substanță mistică autentică în versurile de mai sus, nu e frazeologie sau imagologie goală.

Asaltul asupra fiarei Nopții s-a lovit de un prim eșec soldat cu luarea la cunoștință –  conștientizarea severă – a făpturii proprii de carne și de oase goale care se opune întruchipării demonice terifiante.

Poetul amână vremea, nu se declară învins, dar înțelege că voința nu este suficientă…

Alba îngerețe este o aluzie la idealul/telosul creștin și isihast de a trăi ca un înger în trup.

Noaptea este costelivă nu ca semn al lipsei de vigoare, ci ca reprezentare a penuriei spirituale pe care o aduce cu sine.

Tiparul gândirist este aici doar un pretext sau o convenție respectată în aparență.

Poezia lui Vasile Voiculescu [4]

Poet care își concentrează esența lirică în simboluri, poate ca nimeni altul din vremea sa – o creație materializată în elemente tari ale obiectelor realității devenite ideograme poetice (în descendență eminesciană: În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec (Nu mă înțelegi)) – , Voiculescu patinează între temele preferate ale tradiționaliștilor (satul și ruinele satului, viața și peisajul rural sacralizate, nostalgia unei existențe patriarhale și a comuniunii cu natura) și exhibiția poetică a propriilor sale elanuri, neliniști, căutări sau obsesii și contorsionări interioare.

Un poem precum cel intitulat Luna este un reflex artistic și de mentalitate, concepând – pe filon medieval-romantic – universul ca un templu/o biserică în care luna este arheul cosmic al sfintelor mucenițe, înconjurată de cearcănul (sfinții au în icoane o umbră în jurul ochilor ca o urmă a lacrimilor și a multelor privegheri și contemplații) sau de aureola luminii:

Încet, Tăcerea
Desface lacătele-ntunecate
Și larg deschide sumbrele-i altare…
Ce deslușit se-aude toaca-n ceruri!
…Nălucitoare
Lucind prin vastul Naos,
Din fundul nopții se ivește luna.

Cu ochii-nchiși,
Ea pare-un chip de sfântă
Scris de-un zugrav pe zidul de-ntuneric
Cu aur șters și învechit de vremuri…
Și ca un cap de muceniță poartă
Cununa de lumină –
– Jur împrejur un cearcăn.

Patina vremii s-a pus pe cosmos ca pe zugrăveala/pictura bisericii [zugrav=pictor]: lumea/universul îmbătrânește. Poeții au conștiința că trăiesc o epocă istorică ce reprezintă o altă vârstă cosmică, în care omenirea a mai făcut un pas înainte spre o altă etate, iar înțelegerea și cunoașterea/receptarea ei se modifică.

Semnificațiile poemelor voiculesciene sunt adesea (și devin din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm în opera sa) greu sesizabile sau de-a dreptul indescifrabile cititorilor fără lecturi filocalice. Un vers precum Urează-mi luptă, nu-mi ura izbândă (Urează-mi) poate stârni orice fel de comentarii, dar semnificația sa este strâns legată de solidificarea determinării interioare a celui care s-a hotărât să reziste pe câmpul de luptă care este inima omului (Dostoievski).

Că cel care, indiferent la deznodământ, rabdă și luptă, din iubire, este priveliște pentru îngeri, ne-o comunică, codificat în imagini poetice, ultima strofă: Stau smirnă stelele [îngerii] și cată / Cum trage spada mâna de pământ [omul], / Ca-n lama ei de veci predestinată / Să-și vadă toate fulgerul răsfrânt! : îngerii vor să-și vadă fulgerul luminii și al zelului lor pentru slujirea lui Dumnezeu răsfrânt în spada luptei duhovnicești a omului care e o mână de pământ, zidită însă de Creatorul său (predestinată) pentru a fi în veci cu îngerii în Cer.

Semnificațiile, cum spuneam, nu sunt facile, atât pentru cei care n-au lecturi filocalice, dar și celor care n-au trecut, măcar cât de puțin, prin practica lor – așa cum nu poți să înțelegi reflecțiile filosofice dacă n-ai trecut prin frământări interioare.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno