Poet care își concentrează esența lirică în simboluri, poate ca nimeni altul din vremea sa – o creație materializată în elemente tari ale obiectelor realității devenite ideograme poetice (în descendență eminesciană: În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec (Nu mă înțelegi)) – , Voiculescu patinează între temele preferate ale tradiționaliștilor (satul și ruinele satului, viața și peisajul rural sacralizate, nostalgia unei existențe patriarhale și a comuniunii cu natura) și exhibiția poetică a propriilor sale elanuri, neliniști, căutări sau obsesii și contorsionări interioare.

Un poem precum cel intitulat Luna este un reflex artistic și de mentalitate, concepând – pe filon medieval-romantic – universul ca un templu/o biserică în care luna este arheul cosmic al sfintelor mucenițe, înconjurată de cearcănul (sfinții au în icoane o umbră în jurul ochilor ca o urmă a lacrimilor și a multelor privegheri și contemplații) sau de aureola luminii:

Încet, Tăcerea
Desface lacătele-ntunecate
Și larg deschide sumbrele-i altare…
Ce deslușit se-aude toaca-n ceruri!
…Nălucitoare
Lucind prin vastul Naos,
Din fundul nopții se ivește luna.

Cu ochii-nchiși,
Ea pare-un chip de sfântă
Scris de-un zugrav pe zidul de-ntuneric
Cu aur șters și învechit de vremuri…
Și ca un cap de muceniță poartă
Cununa de lumină –
– Jur împrejur un cearcăn.

Patina vremii s-a pus pe cosmos ca pe zugrăveala/pictura bisericii [zugrav=pictor]: lumea/universul îmbătrânește. Poeții au conștiința că trăiesc o epocă istorică ce reprezintă o altă vârstă cosmică, în care omenirea a mai făcut un pas înainte spre o altă etate, iar înțelegerea și cunoașterea/receptarea ei se modifică.

Semnificațiile poemelor voiculesciene sunt adesea (și devin din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm în opera sa) greu sesizabile sau de-a dreptul indescifrabile cititorilor fără lecturi filocalice. Un vers precum Urează-mi luptă, nu-mi ura izbândă (Urează-mi) poate stârni orice fel de comentarii, dar semnificația sa este strâns legată de solidificarea determinării interioare a celui care s-a hotărât să reziste pe câmpul de luptă care este inima omului (Dostoievski).

Că cel care, indiferent la deznodământ, rabdă și luptă, din iubire, este priveliște pentru îngeri, ne-o comunică, codificat în imagini poetice, ultima strofă: Stau smirnă stelele [îngerii] și cată / Cum trage spada mâna de pământ [omul], / Ca-n lama ei de veci predestinată / Să-și vadă toate fulgerul răsfrânt! : îngerii vor să-și vadă fulgerul luminii și al zelului lor pentru slujirea lui Dumnezeu răsfrânt în spada luptei duhovnicești a omului care e o mână de pământ, zidită însă de Creatorul său (predestinată) pentru a fi în veci cu îngerii în Cer.

Semnificațiile, cum spuneam, nu sunt facile, atât pentru cei care n-au lecturi filocalice, dar și celor care n-au trecut, măcar cât de puțin, prin practica lor – așa cum nu poți să înțelegi reflecțiile filosofice dacă n-ai trecut prin frământări interioare.

Did you like this? Share it: