Poezia lui Vasile Voiculescu [5]

Volumul Poeme cu îngeri (1927) nu este, cum spuneam și altădată, în genul poemelor cu îngeri de la Gândirea.

Poezia Coboară cuvintele pleacă de la ideea primului vers din Memento mori (Turma visurilor [gândurilor] mele eu le pasc ca oi de aur) și din corespondențele cu practica transhumanței, dar și cu păstorirea de tip spiritual. Totodată, îl anunță pe Ioan Alexandru, prin timbrul poetic și sintaxa simbolurilor religioase, care capătă fluiditate și o muzică internă/interioară a curgerii de la un sens spre altul, într-un fluviu al semnificației.

Altfel spus, dialectica greu de fluidizat poetic și imagistic a concentrărilor lăuntrice de gânduri și reflecții devine cursivă, lină, nu mai insistă pe inerția încleștării. Poate că deplasarea interioară/spirituală a poetului a căpătat amplitudine…

De-acolo din pajiștea de aur a durerii,
Unde gândurile pasc în turme neștiute,
Smulse din florile tainei și iarba tăcerii,
Coboară cuvintele, negre mielușele mute.

Sufletul pe poteci întortocheate
Le mână și le bate, suduind la vale,
Plăpânde, blânde, neînțărcate,
Și le duce să le taie-n zalhanale.

Fără de zbieret merg la junghiere:
File-nnegrite umplu pământul,
Căci lumea zilnic tot mai mult cere
Frageda carne de gânduri, cuvântul.

Suflete, cioban rău, casap cu mâini crunte,
Vânzător de suflete, sus, din vechiul staur
Turma de gânduri s-a pierdut în munte,
Și-i veștedă-n creier, pajiștea de aur.

Timbrul e unic, fapt poate mai puțin sesizabil pentru contemporani, cât pentru privirea noastră retrospectivă. Voiculescu începe să bătătorească o potecă a poeziei religioase.

Dacă L-am lăsat de-a trecut pare în linia viziunilor angelice gândiriste, în schimb Înger amânat este și nu este (mai mult nu este) pe traiectoria disperărilor sufletești proiectate ca dezamăgiri/suferințe de îngeri:

Au sunat prelung clopotele minții,
Doruri vechi porniră cu lumini de ceară.
Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară,
Auind pustiu și-arătându-și dinții…

Tu de-abia sculat, intri iar în groapă.
Vântul duhurilor a încetat să bată…
Nu te mai faci înger, cum râvneai odată
Ajungi iar pământ și te faci iar apă!

Coborând pe line aripi de suspine,
La un loc cu viermii, lin să nu-i deștepte,
Se întoarce-n carne, alte vremi s-aștepte,
Alba îngerețe închegată-n tine!

Tac oprite-n loc clopotele grele…
Noaptea peste tine s-a lăsat pe labe;
Linge, ațâțată, coastele ei slabe
Și, ulmând lumina, mârâie spre stele.

…Te amâi…și singur crezi în vraja Vrerii!…
Vrerea ta acuma-i numai oase goale,
N-are-o-nchietură bună, să se scoale,
Și-i aține Moartea calea învierii.

Există o substanță mistică autentică în versurile de mai sus, nu e frazeologie sau imagologie goală.

Asaltul asupra fiarei Nopții s-a lovit de un prim eșec soldat cu luarea la cunoștință –  conștientizarea severă – a făpturii proprii de carne și de oase goale care se opune întruchipării demonice terifiante.

Poetul amână vremea, nu se declară învins, dar înțelege că voința nu este suficientă…

Alba îngerețe este o aluzie la idealul/telosul creștin și isihast de a trăi ca un înger în trup.

Noaptea este costelivă nu ca semn al lipsei de vigoare, ci ca reprezentare a penuriei spirituale pe care o aduce cu sine.

Tiparul gândirist este aici doar un pretext sau o convenție respectată în aparență.