Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 31 mai 2011

Formă și fond în epoca pașoptistă: ipoteză de lucru…

Curtius remarca faptul că, în primele secole creștine se elaborează „un program conștient, care va ajunge important pentru teoria literară medievală: întemeierea unei literaturi creștine ca fond și antice ca formă[1].

Disonanța (sub felurite aspecte) dintre fond și formă nu este așadar un eveniment novisim în literatura română pașoptistă. Iar – ceea ce s-a ocultat în mod programatic în secolul trecut – recuperarea de către prepașoptiști și pașoptiști a formelor clasice, preromantice și romantice ale literaturii nu îi transformă în mod obligatoriu și irevocabil în iluminiști sau în romantici sceptici și agnostici.

Într-un studiu mai vechi, Paul Cornea, deși susține laicizarea totală a literaturii în epoca pașoptistă, aprecia următoarele:

Tendinței cosmopolite a boierimii și elanului de sincronizare literară cu ceea ce era nou și prestigios în Europa, pașoptismul i-a opus o împotrivire bine cântărită. Fără a nega nimic din cuceririle geniului modern […], el s-a străduit să descopere modalitatea acestei integrări organice. […] Vechi tradiții se asociază cu ultimele rețete ale modei literare în slujba unui țel comun. […]

Sub raportul concepției despre lume, scriitorii din perioada 1780-1830, cu toate diferențele determinate de poziția de clasă și formația intelectuală, erau încă, din multe puncte de vedere, debitori gândirii religioase. […] De aceea, critica religiei, care alcătuiește una din laturile principale ale iluminismului francez, lipsește la noi aproape cu totul. E adevărat că biserica ortodoxă, spre deosebire de catolicism, n-a ajuns în Țările Române să egaleze puterea materială a monarhiei și nobilimii, că adesea clerul mărunt a fost alături de popor, iar din rândurile vârfurilor ecleziastice au ieșit numeroși protagoniști ai mișcării culturale. […]

Pașoptiștii, ca și predecesorii lor, își simțeau vocația de pedagogi și practicau literatura ca o predică. Scrisul reprezenta pentru ei un mijloc pentru a-i face pe oameni mai desăvârșiți… Nimeni nu credea pe atunci altceva[2].

Fără a menționa nicio relație cu religia, Paul Cornea face, spre exemplu, câteva observații despre Grigore Alexandrescu, care ne rețin atenția:

Problematica depășirii individualismului […] devine însăși axa ideologică a lirismului. Autorul „Anului 1840” e tipul poetului altruist, preocupat de soarta semenilor săi, care se izolează uneori de oameni tocmai pentru că iubește profund omenirea[3] […] El repudiază egoismul, toate formele infatuării și ale vanității. […] E convins că societatea nu se atomizează în indivizi străini unul de altul[4], etc.

În acord însă cu ideologia vremii, răstoarnă cu bună știință, în unele situații, adevărul faptelor care era cât se poate de inechivoc, cu susul în jos:

Modern e Alexandrescu și prin conștiința acută că orice împlinire erotică e pasageră [tocmai prin aceasta nu e modern!]. […]

Încurcătura[5] la care a dat naștere tălmăcirea faimoasei „Epistole către Voltaire” se datorește tocmai încercării de a interpreta versurile à la lettre. De fapt, Alexandrescu nu polemizează decât aparent cu marele iluminist francez. Reproșul adresat acestuia că nu a prețuit frumusețea Psalmilor vrea să spună că niciun gust nu e infailibil și că un om de geniu poate greși când e orbit de resentiment.

Celălalt reproș, mai grav la prima vedere, că Voltaire ar fi surpat încredere în dogmele creștinești, poate fi înțeles ca o fină ironie; căci nu e pus în cauză dacă filozoful francez a spus sau nu adevărul, ci, adoptându-se formal punctul de vedere al retrograzilor [s. n., al celor religioși], se sugerează că spiritul de examen e la originea crimelor și abuzurilor existente în lume[6].

În legătură cu cele de mai sus, vreau să mai adaug doar două lucruri:

1. Imaginați-vă ce înțeleg elevii și studenții din exegeza literară a secolului trecut, pentru că cel mai adesea nu pun mâna să citească și operele literare ca să poată descoperi singuri ce e adevăr și cât e falsificare.

2. Gândiți-vă că timp de o jumătate de secol lentila hermeneuticii literare a devenit din ce în ce mai deformată, căutând să prezinte rezultatele care să convină și care acum au aspectul unor prefabricate ideologice (pentru cine știe să facă diferența, mai puțin pentru adolescenții cititori de mess și jocuri).

În cât timp se vor putea decanta lucrurile și se va deosebi zgura ideologică de munca onestă și nu de puține ori asiduă care s-a întreprins, ca să se ofere publicului și generațiilor tinere o exegeză rezonabilă a operelor literare? Mai ales că la ordinea zilei par a sta altele, cu mult mai importante


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura și Evul Mediu latin, Ed. Paideia, București, 2000, p. 97.

[2] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, EPL, 1966, p. 14, 23, 28, 33.

[3] Probabil că P. Cornea nu și-a dat seama că a oferit aici definiția monahului, așa cum se regăsește adesea în cărțile religioase.

[4] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 136.

[5] Încurcătura se datora faptului că poezia lui Alexandrescu apără dogmele creștine împotriva lui Voltaire și critica literară era nevoită să interpreteze exact pe dos, cum face mai departe autorul.

[6] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 146.

La gura ploii răpăind…

O ploaie răcoritoare de vară…te invită la plâns, la interiorizare și introspecție. Dacă ploaia revigorează natura, plânsul renaște bucuria inimii.

*

Există inteligențe și inteligențe (spiritul de geometrie și spiritul de finețe, a zis Pascal): unii acumulează, alții direcționează toate cunoștințele pentru aflarea unui singur sens. Aceștia din urmă nu pot să mai rețină cu fidelitate informația originală, pentru că o alter-ează încă din momentul preluării.

Cei care adună cunoștințe în memorie le tratează ca pe o mare expoziție pe care o vizitează mnemotehnic. Ei au erudiție, dar nu arderea celui care consumă toată informația și o resemnifică. Exemple ar fi cei puși în balanță de Călinescu: Hașdeu și Eminescu.

*

Natura se schimbă ca și stările sufletului (nu și odată cu ele). Un suflet predispus la meditație se ritmează și rimează, mai ales la vârste mai mici, cu pulsul și sugestiile fenomenelor naturale. Din contemplarea manifestărilor cosmice, trage concluzii despre sine.

*

Întotdeauna conținuturile simple ale vieții și ale gândirii nasc înaintarea în reflecție. Ansamblurile care se vor complicate produc stagnare și termină într-o fundătură.

*

„Firile contemplative iubesc rațiunea”, zicea Nichita.

*

Înstrăinarea de sine e un proces datorat extenuantei oboseli și continuei tensiuni a vieții. E o dez-egoizare pe care, altfel, asceții o practică de bună voie.

*

Răul fascinează pe cei care și-ar dori să și-l exorcizeze, dar nu pot su nu știu cum (sau nici nu vor). Altfel, răul e doar terifiant

*

O ideologie falsă poate din alb să facă negru…Și vedem aceasta zilnic…

*

Niște ortodocși internetiști și-au luat sarcina de a salva lumea, indiferent dacă ea vrea sau nu. Și îi anunță zilnic toate catastrofele reale sau posibile, ca să trăiască și alții pe picior de…infarct sau măcar de apoplexie.

*

Ropotul ploii, ropot de aplauze, ropotul cailor: adică un zgomot multiplu care devine o unitate de cadențe.

*

Se poate să n-ajungi niciodată să-ți explici enigmele firii proprii…A exclude, prin urmare, ceea ce nu intră în logica ta înseamnă a fi destul de redus, a te declara rațional fără a ști ce e rațiunea.

*

Generozitatea te face să fii, egoismul te ține pe loc.

*

Pentru mulți e dificil sau dureros a evolua în afară…Un suflet nobil și bine intenționat nu stă să calculeze pericolele, chiar dacă ar fi numeroase.

Cantemireștii [4]

Partea întâi, a doua, a treia.

Constantin Cantemir (născut pe 8 noiembrie 1612, la Silișteni), tatăl lui Dimitrie, a pornit de la a fi soldat, mercenar în armata poloneză timp de 17 ani, unde s-a evidențiat prin vitejie. După 1660 este ceauș spătăresc în Țara Românească. Se distinge în mai multe bătălii.

În Moldova, „ajunge vornic de Bârlad, ispravnic al ținutului Codru, armaș, serdar și, în 1681-1685, Mare Culcer” (p. 33).

După spusele fiului, Constantin Cantemir a fost recompensat de turci cu tronul Moldovei pentru servicii aduse în timpul campaniilor militare. După Neculce, alegerea s-a făcut de către boieri „într-o perioadă de slăbire a puterii, când niciunul dintre ei nu râvnea la înalta poziție, prea instabilă și periculoasă” (p. 34).

Constantin Cantemir urcă pe tron la 15 iunie 1685, la 73 de ani. Boierii (Costinii, Neculce în Cronică) îi reproșează că e iliterat. Cu toate acestea, vorbea cu ușurință mai multe limbi străine.

Domnia lui rămâne umbrită de condamnarea la moarte și uciderea lui Miron Costin și a fratelui său, Velicico (p. 35).

A semnat în secret un tratat cu austriecii, prin care se obliga să le asigure ajutorul împotriva turcilor, și a vrut să întemeieze o dinastie ereditară. Dimitrie Cantemir susține că tatăl său l-a ales pe el drept succesor.

Constantin Cantemir moare la 13 martie 1693 (p. 36).

Dimitrie Cantemir a deținut puterea doar câteva luni (și nu imediat după tatăl său), mizând pe o alianță deschisă cu Rusia lui Petru cel Mare, care însă l-a condus la exil.

El „reușește spectaculoasa performanță de a-și făuri un nume respectabil în republica literelor” și „rămâne primul principe moldo-vlah care și-a găsit adevărata vocație în elaborarea unei opere intelectuale” (p. 38).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno