Curtius remarca faptul că, în primele secole creștine se elaborează „un program conștient, care va ajunge important pentru teoria literară medievală: întemeierea unei literaturi creștine ca fond și antice ca formă[1].

Disonanța (sub felurite aspecte) dintre fond și formă nu este așadar un eveniment novisim în literatura română pașoptistă. Iar – ceea ce s-a ocultat în mod programatic în secolul trecut – recuperarea de către prepașoptiști și pașoptiști a formelor clasice, preromantice și romantice ale literaturii nu îi transformă în mod obligatoriu și irevocabil în iluminiști sau în romantici sceptici și agnostici.

Într-un studiu mai vechi, Paul Cornea, deși susține laicizarea totală a literaturii în epoca pașoptistă, aprecia următoarele:

Tendinței cosmopolite a boierimii și elanului de sincronizare literară cu ceea ce era nou și prestigios în Europa, pașoptismul i-a opus o împotrivire bine cântărită. Fără a nega nimic din cuceririle geniului modern […], el s-a străduit să descopere modalitatea acestei integrări organice. […] Vechi tradiții se asociază cu ultimele rețete ale modei literare în slujba unui țel comun. […]

Sub raportul concepției despre lume, scriitorii din perioada 1780-1830, cu toate diferențele determinate de poziția de clasă și formația intelectuală, erau încă, din multe puncte de vedere, debitori gândirii religioase. […] De aceea, critica religiei, care alcătuiește una din laturile principale ale iluminismului francez, lipsește la noi aproape cu totul. E adevărat că biserica ortodoxă, spre deosebire de catolicism, n-a ajuns în Țările Române să egaleze puterea materială a monarhiei și nobilimii, că adesea clerul mărunt a fost alături de popor, iar din rândurile vârfurilor ecleziastice au ieșit numeroși protagoniști ai mișcării culturale. […]

Pașoptiștii, ca și predecesorii lor, își simțeau vocația de pedagogi și practicau literatura ca o predică. Scrisul reprezenta pentru ei un mijloc pentru a-i face pe oameni mai desăvârșiți… Nimeni nu credea pe atunci altceva[2].

Fără a menționa nicio relație cu religia, Paul Cornea face, spre exemplu, câteva observații despre Grigore Alexandrescu, care ne rețin atenția:

Problematica depășirii individualismului […] devine însăși axa ideologică a lirismului. Autorul „Anului 1840” e tipul poetului altruist, preocupat de soarta semenilor săi, care se izolează uneori de oameni tocmai pentru că iubește profund omenirea[3] […] El repudiază egoismul, toate formele infatuării și ale vanității. […] E convins că societatea nu se atomizează în indivizi străini unul de altul[4], etc.

În acord însă cu ideologia vremii, răstoarnă cu bună știință, în unele situații, adevărul faptelor care era cât se poate de inechivoc, cu susul în jos:

Modern e Alexandrescu și prin conștiința acută că orice împlinire erotică e pasageră [tocmai prin aceasta nu e modern!]. […]

Încurcătura[5] la care a dat naștere tălmăcirea faimoasei „Epistole către Voltaire” se datorește tocmai încercării de a interpreta versurile à la lettre. De fapt, Alexandrescu nu polemizează decât aparent cu marele iluminist francez. Reproșul adresat acestuia că nu a prețuit frumusețea Psalmilor vrea să spună că niciun gust nu e infailibil și că un om de geniu poate greși când e orbit de resentiment.

Celălalt reproș, mai grav la prima vedere, că Voltaire ar fi surpat încredere în dogmele creștinești, poate fi înțeles ca o fină ironie; căci nu e pus în cauză dacă filozoful francez a spus sau nu adevărul, ci, adoptându-se formal punctul de vedere al retrograzilor [s. n., al celor religioși], se sugerează că spiritul de examen e la originea crimelor și abuzurilor existente în lume[6].

În legătură cu cele de mai sus, vreau să mai adaug doar două lucruri:

1. Imaginați-vă ce înțeleg elevii și studenții din exegeza literară a secolului trecut, pentru că cel mai adesea nu pun mâna să citească și operele literare ca să poată descoperi singuri ce e adevăr și cât e falsificare.

2. Gândiți-vă că timp de o jumătate de secol lentila hermeneuticii literare a devenit din ce în ce mai deformată, căutând să prezinte rezultatele care să convină și care acum au aspectul unor prefabricate ideologice (pentru cine știe să facă diferența, mai puțin pentru adolescenții cititori de mess și jocuri).

În cât timp se vor putea decanta lucrurile și se va deosebi zgura ideologică de munca onestă și nu de puține ori asiduă care s-a întreprins, ca să se ofere publicului și generațiilor tinere o exegeză rezonabilă a operelor literare? Mai ales că la ordinea zilei par a sta altele, cu mult mai importante


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura și Evul Mediu latin, Ed. Paideia, București, 2000, p. 97.

[2] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, EPL, 1966, p. 14, 23, 28, 33.

[3] Probabil că P. Cornea nu și-a dat seama că a oferit aici definiția monahului, așa cum se regăsește adesea în cărțile religioase.

[4] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 136.

[5] Încurcătura se datora faptului că poezia lui Alexandrescu apără dogmele creștine împotriva lui Voltaire și critica literară era nevoită să interpreteze exact pe dos, cum face mai departe autorul.

[6] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 146.

Did you like this? Share it: