Iubiți frați și surori întru Domnul,
Hristos S-a înălțat!
S-a înălțat cu trupul în sânul Treimii, de unde nu S-a depărtat niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să fie Apărătorul nostru în fiecare clipă a vieții noastre.
Sau, după cum spune condacul praznicului de față: „strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”.
Și auzind o așa de mare încurajare dumnezeiască, tocmai de aceea trăim și noi, pe măsura noastră, bucuria Sfinților Apostoli, cărora li se făgăduise primirea harului Sfântului Duh în ființa lor sau a suflării de viață a Mângâietorului lumii.
Pentru că troparul zilei leagă Înălțarea Domnului de Pogorârea harului Sfântului Duh. Și Înălțarea Sa la cer i-a încredințat în mod deplin că El este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul, Izbăvitorul lumii.
Odată cu Înălțarea Domnului se plinește/ se desăvârșește iconomia/lucrarea mântuirii Fiului lui Dumnezeu pentru noi și, totodată, umanitatea asumată de Fiul în persoana Sa dumnezeiască devine parte constitutivă a Dumnezeului nostru treimic pentru totdeauna, lucru pe care condacul zilei îl spune în termenii: „și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești”.
Iar dacă Puterile cerești s-au cutremurat la zămislirea Fiului din Fecioară cu atât mai mult s-au cutremurat când au văzut pe Fiul că aduce umanitatea Sa în Treime.
Și prin tot ceea ce a făcut și face Fiul lui Dumnezeu pentru noi ne arată dragostea Sa nemărginită pentru oameni și pentru întreaga Sa creație.
Pentru că El a compătimit și compătimește cu noi, dându-ne, pe măsura dorinței noastre de sfințire, ajutorul și harul Său pentru a fi fericiți, împliniți.
Însă ne ajută să fim împliniți la modul total, adică prin îndumnezeirea noastră, asemenea îndumnezeirii umanității Sale și nu în mod parțial…și nu doar pentru viața de acum.
Pentru că El, Dumnezeul nostru, nu ne dorește doar vii, performanți, cu daruri și capacități extraordinare ci Sfinți, cu totul înnoiți de har, cu totul frumoși, cu totul dumnezeiești.
Și această umplere a noastră de slava Lui e mai mult decât tot ceea ce se dorește astăzi, în general, pe pământ.
Spre exemplu, mulți vor să devină intelectuali sau oameni foarte bine pregătiți într-un anume domeniu/profesiune. Și, pe premisa că mintea noastră e capabilă, prin ea însăși, să înțeleagă și să crească în înțelegere și, implicit, omul e capabil să se autoeduce, mentalitatea seculară accentuează ca foarte pozitivă inteligența umană cerând tuturor performanțe intelectuale.
Biserica însă, fără să minimalizeze puterea de înțelegere a omului și fără să o descurajeze întrucâtva în căutările ei, accentuează faptul că Dumnezeu e Cel care îl luminează pe om și îl întărește în certitudini și într-o viață virtuoasă. Pentru că Biserica noastră vorbește despre o împlinire integrală a omului și nu doar a puterii sale de cunoaștere rațională.
Pentru că atât sănătatea trupului, cât și rațiunea, sentimentele și voința sufletului uman trebuie să fie puse în armonie reciprocă.
Dacă avem doar mușchi și bani…nu avem și adâncimi sufletești, crezuri, emoții, împlinire profundă. Iar dacă suntem doar erudiți dar lipsiți de sentimente știm ce trebuie să facem…dar nu ne hotărâm niciodată să ne exprimăm inima. Pe când, dacă suntem doar voință de fapte bune, ne facem planuri, le visăm…și le lăsăm baltă…iarăși nu ajungem la capăt cu dorințele noastre.
Cu un trup bolnav nu poți fi ascet și nici nu poți să faci studii, să slujești, să ai o familie pentru care să muncești. După cum cu un suflet bolnav, plin de patimi, nu ai liniște și împlinire, nu îți găsești locul, nu te simți tu însuți.
Acestea sunt motivele pentru care spovedim păcate referitoare la trup și la suflet și la activitățile noastre curente: pentru că spovedim tot ceea ce ne urâțește sufletul și trupul.
Și orice păcat e făcut și cu sufletul și cu trupul (pentru că urmările lor ating ambele aspecte ale ființei noastre), după cum asceza noastră, îndreptarea noastră e trupească și sufletească, pentru că omul în integralitatea lui, cu trup și suflet, trebuie înduhovnicit, umplut de slava necreată a lui Dumnezeu.
De aceea praznicul de astăzi accentuează intrarea umanității Lui în slavă sau urcarea umanității Sale în Treime: pentru că mântuirea e pentru omul în integralitatea sa.
Nu e de ajuns să avem doar trup frumos, îngrijit, bine îmbrăcat, lipsit de boli, capabil de muncă.
După cum nu e de ajuns să avem minte brici dar fapte imorale. Sau să fim sentimentaliști dar fără prea multă chibzuință. Sau porniți repede spre mânie dar nu și spre iertare.
Armonia trupului cu sufletul sau exprimarea evlavioasă și coerentă a sufletului prin intermediul trupului înseamnă să trăim și să ne exprimăm credința, nădejdea și dragostea de Dumnezeu în termeni cuviincioși.
Și cuviința profundă ne învață cum să reacționăm, să ne comportăm, să vorbim, să facem anumite gesturi în contexte particulare.
Pentru că această coerentă activitate interioară a noastră ne face să simțim măsura în gesturi, în cuvinte, în intenții, în priviri…
Și măsura noastră în toate ne e dată de modul în care Dumnezeu ne-a învățat și ne învață continuu să ne raportăm la noutatea zilei.
Pentru că zilele noastre și contextele existențiale sunt mereu altele. Mereu altceva de făcut și de spus. Altcuiva de făcut și de spus.
Însă în tot ceea ce facem nu suntem singuri, ci cu Hristos, și cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic și cu tot cerul Său și cu toată lumea Sa.
Adică nu suntem primii și nici ultimii care ne bucurăm de dragostea și atenția Lui.
Nu suntem de aruncat ci pentru comuniune veșnică, pentru că fiecare dintre noi suntem chemați la a fi împreună cu El și între noi.
Iar pe cât ne descoperim unicitatea dar și comunul care ne leagă de toți oamenii și de întreaga creație, pe atât ne descoperim felul de a fi care are întrepătrundere cu toți cei care au trăit, trăiesc și vor trăi pe fața acestui pământ al lui Dumnezeu.
Și când ne gândim la oameni, din punctul de vedere al praznicului de astăzi, nu ne gândim în mod statistic ci din perspectiva împlinirii personale.
Nu ne gândim la câți oameni au fost, sunt și vor fi…ci la faptul că toți au aceeași împlinire: viața cu Dumnezeu și în armonie cu toți oamenii și cu întreaga creație transfigurată în care va domni veșnic Dumnezeu și poporul Său credincios.
Hristos ne-a centrat atenția și așteptarea pe Dumnezeul nostru treimic prin Înălțarea Sa la cer și nu pe cele care se văd în lumea de aici.
El ne-a dat posibilitatea ridicării, a înălțării minții, a sentimentelor, a voinței, a trupului nostru la cer prin asumarea, îndumnezeirea și ridicarea la nivelul Treimii a umanității Sale.
Și El S-a ridicat la cer pentru ca să coboare împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în mod duhovnicește, în fiecare moment al vieții noastre bisericești și liturgice.
De aceea El e cu Tatăl și cu Duhul, de care niciodată nu S-a despărțit dar și cu noi, în toate zilele vieții noastre, pentru ca să ne ridice la viața Lui.
Și când vorbim de lucruri mistice/tainice în Biserică și în viața noastră creștin-ortodoxă vorbim tocmai despre acest lucru: despre cum trăim în, prin și întru slava Dumnezeului nostru treimic.
Și de aceea nu ne simțim singuri chiar dacă de multe ori ne bântuie o singurătate cruntă.
După cum niciodată nu ne simțim fără nădejde atâta timp cât viața noastră are două coperți, aici și dincolo, și nu numai aici.
Însă nici neiubiți nu ne simțim, chiar dacă neiubirea și lipsa de dialog au ajuns ziduri despărțitoare, pentru că iubirea Prea Sfintei Treimi ne umple din destul în toate reactualizările liturgice și monumentele Tradiției.
Hristos S-a înălțat, iubiți frați și surori întru Domnul, pentru ca viața noastră în trup să fie una cerească și pentru ca de la Dumnezeu să primim toată luminarea și tot ajutorul în viața și activitatea noastră. Amin!
