Mai aproape de turmentările lui Blaga și Arghezi e poezia În pădurile de gânduri, unde e jungla neumblată a mulțimii de gânduri neaerisite și nedispersate de rugăciune, care întunecă ceea ce isihaștii numesc vederea minții.

Sunt păduri îngălbenite și umbrite până-n vârf, cu mlaștini și mormane de vreascuri și cu scorburile unde bureți miroase-a stârf, care ne reamintesc obsesia putrefacției imagologice a gândiriștilor țintind aluziv alterarea spirituală (O frunză se desprinde din creanga unui vis, / Cercând ușor să zboare și-n urmă pică lin / Pe mlaștinile minții cu ape de venin).

Singurele lumini din această pădure-codru sunt amăgiri, sunt luminile nefirești ale unor ochi aprinși de fiare, colți lucii de jivini (se poate deduce o oarecare semnificație adiacentă cu cea a poeziei lui Doinaș, Mistrețul cu colți de argint, deși ideea lui Doinaș este cu totul alta).

Iar pădurile acestea de gânduri tac, pentru că o larmă de gânduri nu înseamnă reflecție su cugetare, ci o tăcere aglomerată, asurzitoare, care extenuează mintea și sufletul, îi decimează reflexivitatea și puterea creatoare. Aceasta este concepția isihastă… De abia Când însuși glasul gândurilor tace atunci mă-ngână cântul unei dulci evlavii (Eminescu, Sonet II), după cum scria poetul care desprindea aceste versuri din aceeași tradiție veche…

Peisajul, real sau ipostas al universului interior, e dominat de un soare fără raze ce scapără-n apus / Și-nchide, rece, ochii, zâmbind nepăsător și care face loc nopții sufocate de cugete negre ca un codru de stafii.

De aceea, rugăciunea finală către Domnul este: Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi, pentru defrișarea sau desțelenirea acestor păduri de gânduri și tentații întunecate.

Poetul devine din ce în ce mai obscur și mai simbolic, arătând pe deplin înrudirea substanțială cu autorul Sonetelor închipuite de mai târziu.

Poezia Grâu comun ne dezvăluie aceeași forță de substituție vizuală între materie și spirit, de fundamentare a unui univers interior spiritual pe realitatea concretă care, traversată de semnificații mistice, devine străvezie ca o undă: materie și reflecție în același timp:

Și-n huiet dârz de ape și pietre m-am trezit
La marea moară-a lumii, acolo unde-n scoc
Se zvârle apa vremii și-nvârte viața-n loc. /…/
…Grăunță cu grăunță din coșul plin mă las
Și-ncet sub piatra lumii mă macin fără glas,
Și bob cu bob, de voie acuma mă sfărâm,
Să mă-ntregesc odată, deplin, pe alt tărâm.

Simbolurile și preceptele evanghelice sunt prezente și inteligibile…cui știe să le înțeleagă.

Sfârșitul poeziei reverberează timbrul lui Ioan Alexandru (pe care acesta îl va personaliza până la identificare):

…Ajuns, după atâta scrâșnire și zbătăi
Ca Domnul să mă-mpartă la toți săracii Săi,
Aștept ca din făina ce-o dăruie duium
Să ia și pentru Dânsul o poală de uium.

Did you like this? Share it: