Predică la duminica a 7-a după Paști [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Hristos S-a înălțat!

Și duminica de astăzi, a celor 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic [Niceea, 325 d. Hr.], se referă tot la persoana lui Hristos, a Celui ce S-a înălțat cu trupul de-a dreapta Tatălui, pentru că Îi dogmatizează persoana ca fiind deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și de aici rezultă că Cel ce S-a pogorât și S-a întrupat pentru noi este Dumnezeu și om, Fiul Tatălui după dumnezeire și Fiul Fecioarei după umanitate, și că El S-a înălțat la ceruri cu umanitatea Sa luată din Prea Curata Fecioară Maria, fără ca să Se despartă vreo clipă de Tatăl și de Duhul Sfânt după dumnezeirea Sa.

Întrupare mai presus de minte…Înălțare aidoma…

Numai că persoana negativă care a declanșat Sinodul este Arie, preot și profesor de teologie în Alexandria Egiptului. El a negat dumnezeirea Fiului, socotindu-L o creatură și, prin aceasta, desființând Treimea și deoființimea persoanelor dumnezeiești.

Iar dacă Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, adică împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt atunci întreaga iconomie a mântuirii e negată și noi suntem încă în păcat. Iar Nașterea, Moartea, Învierea și Înălțarea Sa la cer nu au nimic de-a face cu noi.

Aceasta este consecința fundamentală a ereziei lui Arie.

Prima cântare a Sfinților Părinți de la Vecernia Mare rezumă discuția despre hristologia ortodoxă în comparație cu hristologia eretică a lui Arie: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-ai născut [Ps. 2, 7], din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, măcar că Arie Te-a socotit pe Tine făptură, iar nu Dumnezeu,  cu nerușinare amestecându-Te pe Tine, Făcătorul, cu făpturile, agonisindu-și, ca un nebun, văpaia focului veșnic. Dar soborul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu Te-a propovăduit pe Tine, Doamne, împreună cu Tatăl și cu Duhul pe scaun șezător” (*** Penticostar, ed. BOR 1999, p. 268).

Pentru că numai Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, deoființă și egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt Se putea întrupa și ne putea mântui prin tot ceea ce a făcut pentru noi și putea să ridice în Treime umanitatea asumată de Sine.

Creatura nu poate să devină niciodată Dumnezeu! Pentru că există diferență de ființă între Dumnezeu și oameni.

Însă oamenii, prin iconomia mântuirii lui Hristos se pot îndumnezei prin slava Prea Sfintei Treimi într-o viață de curăție și sfințenie.

Și toți suntem chemați la sfințenie, la asemănarea cu Dumnezeu printr-o viață curată, pentru că veșnicia fericită înseamnă comuniune cu Dumnezeul Cel Prea Sfânt.

Iar dacă standardele de civilizație și de prosperitate ale acestei lumi ne cer să facem studii, să cunoaștem legislația, să ne încadrăm într-un mod de a fi civilizat și onest, standardele veșniciei ne cer comuniunea cu Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, care e o urmare a unei vieți trăite în adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și adevărata viață evlavioasă trăită împreună cu El și cu cei bine plăcuți ai Lui.

În secolul al IV-lea creștin teologia nu era ruptă de evlavie, după cum nici acum nu este.

Pentru că teologia e fundamentul vieții și al evlaviei ortodoxe.

Viața ortodoxă e o viață trăită pe baza unei raportări personale la Dumnezeu, la Sfinți, la Biserică, la Tradiția ei stabilite intim în urma unei cunoașteri evlavioase a dreptei credințe.

Când cunoașterea dogmelor, a canoanelor, a vieților și a cărților Sfinților, a Tradiției ortodoxe e lipsită de evlavie și de dorința de curățire continuă de patimi se observă că ea e plină de superbie.

Și dacă cunoști doar pentru că vrei să cunoști și nu pentru că vrei să îți sfințești viața atunci te ocupi mai degrabă cu limbajul, cu formele de expunere teologică, cu grija la detalii nesemnificative și fără să te simți una cu ceea ce cunoști. Sau fără ca această cunoaștere teologică să te împingă la fapte mari, semnificative pentru tine și pentru Biserică.

Însă fără doar și poate nu poți să fii un ortodox inconștient.

Ortodoxul autentic e cel care devine tot mai conștient și tot mai atent la conținutul teologic, doxologic și soteriologic al credinței și evlaviei ortodoxe.

Și slujba zilei de astăzi ne arată acest lucru: că nu poți să fii ortodox și să mărturisești orice îți trece prin cap ca fiind adevărat ci trebuie să cunoști și să judeci mult până când ajungi să gândești, să simți și să acționezi ortodox, după cum nu poți să cunoști multă teologie și să trăiești oricum. Ci teologia trebuie să se exprime în viața ta și să te călăuzească. Pentru că viața ortodoxă e plină de adevăr și de atenție teologică.

Arie „a sfâșiat veșmântul” (***Penticostar, ed. cit., p. 268) Domnului (aluzie la vedenia Sfântului Sfințit Mucenic Petru, Patriarhul Alexandriei Egiptului), pentru că nu L-a socotit drept Fiul lui Dumnezeu, drept Unul din Treime.

Această idee teologică falsă, în loc să lase indiferente Biserica și instituția imperială a secolului al IV-lea, le-a pus pe jar, le-a pus să cheltuiască mult timp, bani și energie pentru ca teologia eretică a lui Arie, brodată în jurul ideii că Fiul lui Dumnezeu e creatură, să fie eliminată din atenția publică a imperiului romeic.

Acest motiv ar trebui să îl avem și noi, adică pe acela de a apăra adevărul și evlavia ortodoxă, atunci când dezbatem fapte, idei, evenimente improprii vieții și gândirii ortodoxe. Numai că nu trebuie să uităm că orice dezbatere teologică trebuie să fie evlavioasă și orice lucru care se face pentru credință trebuie să urmărească stabilirea adevărului și nu eliminarea oponenților.

Sfinții Părinți sinodali au urmărit resublinierea adevărului de credință al Bisericii, faptul că „Sfânta Treime este deoființă” (*** Penticostar, ed. cit, p. 270) și că „Fiul lui Dumnezeu este deoființă cu Tatăl [și cu Duhul Sfânt], împreună veșnic [cu El și cu Duhul Sfânt] și mai înainte de veci” (Idem, p. 271), adică nu e creatură.

Însă nu au dorit și să…îl omoare pe Arie.

Ei au dorit dovedirea ereziei lui Arie și întoarcerea lui din rătăcirea eretică.

Despre moartea lui Arie însă ne vorbește Sinaxarul zilei: „Arie, mergând la Biserică, undeva prin apropiere de stâlpul târgului, fiind cuprins de dureri de pântece, a intrat într-o umblătoare obștească [într-un veceu public]. Pedepsit fiind [de Dumnezeu], toate mădularele cele dinlăuntru și le-a dat afară, pătimind aceeași sfâșiere ca și Iuda [F. Ap. 1, 18], pentru aceeași trădare a Cuvântului” (Idem, p. 281).

O moarte urâtă, dezumanizată și la veceu…pentru trădarea Fiului lui Dumnezeu.

Și observăm că în Sinaxarul zilei se pune pe picior de egalitate vinderea cu bani a lui Iuda cu mărturisirea eretică a lui Arie, că Fiul e o creatură.

Cu alte cuvinte nu e important cum Îl vinzi sau cum Te desparți de Hristos ci urmarea e aceeași: rămâi singur.

Rămâi părăsit de harul lui Dumnezeu, de adevăr și începi să mărturisești hule, neadevăruri, erezii.

Și depărtarea de Dumnezeu, după cum se observă, se face prin fapte și prin gânduri și prin gesturi de trădare.

Tocmai de aici importanța absolută pentru mântuirea noastră ca să citim asiduu Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, dogmele și canoanele Bisericii, să cunoaștem Tradiția și teologia Bisericii. Pentru că numai astfel ne putem dezlipi, pas cu pas, de fapte, gesturi și idei care nu sunt pe placul lui Dumnezeu, care sunt pline de minciună, prin care stăm departe de dorirea și slăvirea Lui.

Și cum să aflăm care sunt ereziile, dacă nu le studiem? Și cum să studiezi ceea ce nu e bine, dacă nu cunoaștem mai întâi dogmele dreptei credințe, adevărurile Bisericii?

Concluzia logică: trebuie să cunoaștem deopotrivă adevărurile Bisericii și învățăturile eretice, neacceptate de Biserică. Pentru că știind ce nu e bine să facem, ne lipim cu totul de ceea ce am aflat că e adevăr al Bisericii.

Și viața în adevărurile Bisericii e o viață evlavioasă, o viață în credință, o viață în sfințenie.

Condacul zilei subliniază și el faptul că la Niceea nu s-a inventat o altă credință ci s-a mărturisit credința apostolică a Bisericii: „Propovăduirea Apostolilor și dogmele Părinților au întărit Bisericii o singură credință; care purtând haina adevărului, cea țesută din Teologia cea de sus, drept învață și slăvește taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (Idem, p. 280).

Pentru că la Niceea, și la Sinoadele următoare ale Bisericii Ortodoxe s-a propovăduit aceeași credință a Apostolilor, pe care ei au primit-o de la Domnul.

Și când condacul vorbește de „haina adevărului” care vine din Teologia de sus vorbește despre Revelația dumnezeiască care e baza propovăduirii și a dogmatizării credinței ortodoxe.

Din acest motiv Biserica nu inventează în materie de credință ci o propovăduiește pe cea primită de la Domnul și păstrată tradițional în Biserică. Pe care noi trebuie să o cunoaștem, să ne-o asumăm și să trăim, pe cât putem, la nivelul exigențelor ei.

Așadar, duminica de astăzi, situată între Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh ne certifică încă odată faptul că Fiul lui Dumnezeu e Dumnezeu adevărat și om adevărat și că El „S-a înălțat la ceruri, ca să trimită lumii pe Mângâietorul” (Idem, p. 268), pe Sfântul Duh.

Și astfel așteptăm în credință, și noi, retrăirea evenimentului copleșitor al pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, pogorâre ce s-a făcut și peste fiecare dintre noi în Sfântul Botez, care a fost ușa noastră de intrare în Biserică.

Însă retrăim bucuria Sfinților Apostoli întru harul și adevărul Treimii și cu evlavie liturgică.

Pentru că harul Sfântului Duh a coborât și coboară la cei care stau în adevărul propovăduit de Hristos și trăit de Biserică în mod neîntrerupt.

Așa că trăim o duminică bucuroasă, plină de teologie și de așteptare cuvioasă.

Și fie ca Domnul să ne învețe pe fiecare dintre noi să ne bucurăm întru adevăr și sfințenie în toate zilele vieții noastre. Amin!