Nici enervarea noastră n-o mai merită

D. din R. nu mai vrea nici să se enerveze. Pe cine să te enervezi…când ei atacă adevărul direct în cap, cu toată silința, după cum ai da cu o bâtă în capul unui copil de un an?

De aceea D. tace.

Nu are rost să te mai enervezi.

Enervarea mă costă tot pe mine.

De aceea în R. nimeni nu mai protestează. Ca să protestezi trebuie să ai față de cine.

Când ei sunt niște nimicuri…tăcerea noastră e o indiferență față de faptul cum pier cei care se cred…nemuritori.

Și indiferența e cea mai dureroasă scurgere în istorie.

În R. oamenii așteaptă…cu înțelepciune.

De aceea nimeni nu se mai enervează

Opere complete (vol. 8) [43]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 504-512

***

Nicodim Aghioritul: Omul în rugăciunea contemplativă aduce în fața lui Dumnezeu întreaga lume sensibilă și inteligibilă pe care o conține în el ca microcosmos.

Desăvârșirea contemplației e realizarea chipului și a asemănării lui Dumnezeu în noi, pentru că Iisus Hristos trăiește de acum încolo în noi.

*

Filocalia[1]. Cel care a ajuns la adevărata rugăciune și dragoste nu mai face deosebire între drept și nedrept, pentru că el iubește totul deopotrivă și nu osândește pe nimeni. Pentru că „Dumnezeu trimite ploaie și peste drepți și peste nedrepți” [Mt. 5, 45].

*

Starețul Paisie [Velicikovski] numește rugăciunea lui Iisus drept rugăciune paradisiacă. Despre învierea anticipativă a vorbit Ioan Climax/Scărarul.

*

Fericirea omului paradisiac era contemplația, adică vederea nemijlocită a lui Dumnezeu, adică rugăciunea harică.

Împărăția lui Dumnezeu va fi „un cer nou și pământ nou” [Apoc. 21, 1], pentru că „Împărăția lui Dumnezeu este în sufletele noastre” [Lc. 17, 21].

Rugăciunea lui Iisus poate să înlocuiască slujbele și toate celelalte rugăciuni ale Bisericii, pentru că valoarea ei este universală.

*

Serghie Bulgakov afirma că rugăciunea lui Iisus duce la vederea luminii dumnezeiești fără imagini și fără forme. Dar viziunile Sfântului Simeon Noul Teolog se conturează în forme, imagini.

Doctrina isihastă nu confundă numele lui Iisus cu realitatea divină.

*

Rugăciunea isihastă se întemeiază pe Fericirile: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” [Mt. 5, 3]  și „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” [Mt. 5, 8].

Mântuitorul aseamănă puritatea cu pruncia.

Prin credință, nădejde și dragoste, Iisus rămâne în noi și noi în El. Iar prin purificare ne ridică la El.

*

Călugărul Teofan [Zăvorâtul] spune că există trei faze ale rugăciunii lui Iisus:

1. Rugăciunea psalmodică sau recitativă, orală și exterioară, care are drept scop introducerea întregii ființe în ritmul ei.

***

Ego: Odată am sorbit o lacrimă dumnezeiască și congestia cerebrală de care sufeream s-a vindecat în scurt timp.

*

Am constatat că această lumină care te învăluie poate fi extinsă. Iar dacă ea îi cuprinde și pe cei din jurul tău, poți vedea cu ajutorul ei sufletele celorlalți și îți poți da seama de starea lor sufletească.

Unele suflete sunt ca o lumină lăptoasă, altele sunt cafenii, altele roșiatice, altele întunecate.

După nuanțele acestor culori și după iradierile lor îți poți da seama despre stadiul spiritual al oamenilor și despre starea lor sufletească actuală.

Astfel, după mai multe zile de rugăciune, am reușit să atrag lumina dumnezeiască, de culoare albastră și în care simțeam prezența Sfintei Fecioare [Maria].

După multă stăruință în rugăciune am reușit să fac această lumină concentrată, aidoma unei stele, să se apropie și să se fixeze pe chipul unui penitent ca și mine din celulă.

Acesta, de aproape două săptămâni, nu mai vorbise cu nimeni din celulă și era într-o stare de surescitare nervoasă excepțională, care îi amenința sănătatea.

Când lumina dumnezeiască, de culoare albastră, a atins respectiva persoană, imediat după ce am încetat rugăciunea pentru el, a venit să îmi comunice că simte nevoia să stea de vorbă cu mine.

***

[Continuare a textului de dinainte de contrapagina autorului.]

2. Rugăciunea mintală sau meditativă, fără cuvinte, lăuntrică, și scopul acesteia este unificarea ființei și concentrarea sufletului prin rugăciunea isihastă.

3. Rugăciunea duhovnicească sau harică, când rugăciunea se aprinde de la sine înflăcărând întreaga ființă și absorbind-o.

Cele trei faze ale rugăciunii sunt numite scara lui Teofan.

*

Rugăciunea inimii produce căldura inimii[2] și înflăcărarea ființei întregi.

Apoi o energie tainică îl cuprinde pe contemplativ și îi provoacă lacrimi dumnezeiești.

După lacrimi urmează isihia, pacea tuturor cugetelor și conștiința purității minții.

Datorită purității minții ajungem la vederea mistică a lucrurilor dumnezeiești, care apar în strălucirea inefabilă a luminii dumnezeiești.

Inima se iluminează și toată ființa contemplativului devine duhovnicească și transparentă. Acesta este semnul perfecțiunii depline.

*

Lumina dumnezeiască vine din lăuntrul nostru și nu din afară. Această lumină necreată a fost numită drept lumină, foc, rază, flacără, nor luminos, etc.

Această lumină a lui Dumnezeu este văzută de ochiul desăvârșit al sufletului și ea ne iluminează și ne înduhovnicește trupurile. O vedem și trăim întru ea.

Contemplativul vede tainele cele de sus prin lumina dumnezeiască, atunci când el este inundat de lumină.

*

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre vederile sale mistice din timpul rugăciunii. Și el vorbește despre lumina strălucitoare care ajungea deasupra lui, îl pătrundea, sălășluia în el și îl făcea să își piardă simțul timpului.

Aude un glas din lumină și înțelege că astfel trebuie să se transfigureze Sfinții.

Cerurile se scurg în cel care Îl slăvește pe Dumnezeu și în momentul vederii extatice acesta își iese din sine.

Sfântul Simeon își revede apoi trupul și îl simte fără greutate, pentru că trăia prezența slavei lui Dumnezeu fiind în trup.

Și el a înțeles că așa vom fi după înviere, pentru că toți Sfinții vor fi cu trupuri duhovnicești, pe măsura intimității lor cu Dumnezeu.

*

Identitatea antinomică[3], pag. 344.

Pe de o parte, trupul nostru are continuitate cu starea sa pământească, dar după înviere, trupul nostru va fi spiritualizat, preamărit.

***

[Continuarea mărturisirii autorului.]

Ego: Era pentru prima dată când acesta vorbea cu mine. Mai apoi mi-a mărturisit că a simțit o nevoie mai presus de sine ca să comunice cu mine. Peste alte câteva zile a comunicat și cu ceilalți din celulă.

Și mai târziu, mi-a vorbit despre stările sufletești în care se zbătea atunci când m-am rugat și am îndreptat spre el lumina dumnezeiască, pe care o vedeam în mine și care iradia din mine.

Și din cele pe care el mi le-a mărturisit, am înțeles că se îndrepta spre nebunie, dacă nu ieșea din izolarea în care se afla. Și comunicarea a survenit ca un imbold căruia nu i-a putut rezista.

Eu nu i-am spus ce făcusem pentru el. Și aceasta pentru că, deși era un om care credea în Dumnezeu, era în același timp și o fire pur raționalistă, care nu accepta nicio formă de explicație sau aspect mistic.

Știind acest lucru, de aceea nu i-am mărturisit nimic, pentru că adevărul ar fi fost o piatră de poticnire pentru el.

*

Am trăit[4] momentul vederii luminii dumnezeiești cu soarele amiezii care s-a oprit. Acesta venea din adâncul infinitului ca un ochi prin care am văzut Împărăția lui Dumnezeu.

Acest soare mistic, pe care l-am văzut în mod extatic, s-a oprit pe fruntea mea, iar trupul meu era învăluit în lumină albă și albăstrie.

Apoi trei luceferi de culoarea cerului mi-au stat pe frunte și pe umeri și, deși conform poziției mele trupești priveam înainte, eu vedeam cu ajutorul luminii în care eram în toate direcțiile, adică și în spatele meu.

Lumina care devenisem și care mă aflam în lumina lui Dumnezeu, privea și vedea în toate părțile. Pentru că nu mai îmi vedeam trupul, ci eram numai un duh care vedea în lumina Sa.

***

Dacă noi suntem idei eterne în Dumnezeu și apariții vremelnice în spațiul acestei lumi, atunci traiectoria și scopul nostru este intrarea vremelniciei noastre în veșnicie, în care avem conștiința identității personale.

În veșnicie omul va deveni un supraom, adică un om duhovnicesc, spiritualizat, iar cosmosul va fi un supracosmos, adică un cer nou și un pământ nou.

Prin transfigurarea duhovnicească poți deveni „fluviu al lui Dumnezeu plin de apele Duhului”.

Știința tainelor dumnezeiești nu atârnă de știința noastră omenească[5].

*

Ridicarea credinței până la vedere extatică, directă, e lucrarea harului dumnezeiesc și nu a omului.

Vederea directă = contemplație, vedere mistică.

Contemplația mistică e o privire concentrată, direct prin spirit[6] și nu cu ajutorul ochiului.

Contemplația mistică este vederea lui Dumnezeu.

*

Direct prin spirit: as I said by the surrounding light[7].

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, singur Fiul Său, Care este în sânul Tatălui, L-a făcut cunoscut” [In. 1, 18].

Prin noi înșine nu-L putem vedea niciodată pe Dumnezeu, dar prin Fiul putem vedea și cunoaște slava Lui.

Creștinismul nu este un sistem filosofic, ci înșăși revelarea lui Dumnezeu prin persoana înomenită a Fiului Său.

„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl Meu [In. 14, 9]”.

„Cine Mă iubește, păzește poruncile Mele și Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui [In. 14, 21]”.

Concluzia este că pe Dumnezeu Îl putem vedea încă din această viață.

Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „om sunt prin natură, dar dumnezeu prin har”.

Cine știe să se roage, n-ar nevoie să știe multe[8].

*

În domeniul spiritual, aceeași experiență este exprimată aproape întotdeauna cu aceleași expresii.

Prin transfigurare, trupurile vor fi îmbrăcate în nemurire și cei Sfinți le vor simți ca pe propriile lor forme de existență.

***

[8 ianuarie 1975]

Ego: Iată că pot să am din nou bucuria de a repeta la nesfârșit rugăciunea Ta, Iisuse, Doamne. Și ochii mi se umplu de lacrimi.

Iarăși coboară către mine măreția Împărăției Tale, pentru că lumina Ta izvorăște în mine din marea Ta îndurare. În mine, marele păcătos, care de zece ani n-am mai rostit-o decât întâmplător.

Eu Te-am părăsit dar Tu nu m-ai părăsit.

În preajma mea ai fost pururea.

Dar astăzi, datorită necurăției mele, pe toate le zăresc ca printr-o înserare, ca prin sită.

Și eram odată în strălucitoarea Ta lumină, a Împărăției Tale, și rugăciunea către Tine se rostea de la sine în mine. Și atunci lumina se aprindea cu putere de la primele rostiri ale rugăciunii.


[1] Subliniere făcută cu stiloul.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Textul din această pagină a fost introdus într-o acoladă făcută cu pix de culoare roșie, deasupra căreia autorul a scris: de transcris pentru manuscris.

[5] Subliniere făcută cu stiloul.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

În engleză: „după cum am spus, de către lumina care mă înconjura”.

[8] Subliniere făcută cu stiloul.

Opere complete (vol. 8) [42]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 493-503

***

Repeți mereu, pentru fiecare inspirare a aerului, o rugăciune [a lui Iisus][1].

El recomandă reținerea respirației până rostești rugăciunea.

Respirația reținută constrânge inima și o face să-și verse din ea otrava plăcerii și a păcatului.

În reținerea respirației toate puterile sufletului se concentrează în spirit și, prin el, în Dumnezeu.

În rugăciunea minții participă, prin om, întreaga creație[2].

Omul, prin încordata sa concentrare, raportează la Dumnezeu întreaga creație sensibilă și intelectuală. De aceea omul e un microcosmos prin care se face legătura dintre creație și Dumnezeu, spune Grigorie al Tesalonicului.

Ego: o idee scumpă rușilor.

*

Io[a]n Scărarul afirmă că practicantul rugăciunii lui Iisus își vede propriul corp transfigurat în lumina dumnezeiască[3].

Ea[4] e rugăciunea transfigurării[5], care e caracteristica sublimă a Ortodoxiei noastre.

Esența ei demonstrează experimental adevărul că trupurile noastre sunt și pot să fie temple ale Duhului Sfânt[6] (Pag. 286, N.[ichifor] C.[rainic]).

A fost practicată[7], printre alții, și de Dionisie Areopagitul, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Isihie Sinaitul etc.

Simeon Noul Teolog, la anul 1000, învăța că numai un cadavru nu poate fi conștient de prezența harului.

Nimeni nu poate fi teolog sau creștin dacă n-a ajuns la experimentarea personală a prezenței divine lăuntrice[8].

Paisie [Velicikovski] a revenit din Athos în Moldova. În secolul al XVIII-lea. A fost stareț la Mănăstirea Neamț și rus din Poltava.

*

[Urmează o pagină goală.]

*

Marii practicanți [ai rugăciunii inimii] au fața strălucitoare și o adâncă cunoaștere de sine, care este [foarte mult] prețuită de isihaști.

Ei se văd pe dinăuntru transfigurați de lumina dumnezeiască.

*

[Rugăciunea inimii] produce vindecări extraordinare.

*

Cine-și stăpânește limba își păzește sufletul de întristare. De la limbă vine viața și moartea. Sfântul Isihie [Sinaitul] recomandă tăcerea.

*

Reguli esențiale: sărăcia absolută, tăcerea absolută, tăierea voii [personale], interdicția conversației între călugări, lectura patristică, meditarea asupra Scripturii, a morții și a Iadului.

*

[Practicau] mărturisirea zilnică [a păcatelor și a gândurilor]. [Alături de] rugăciunea lui Iisus, rostită continuu, smerenie, bunătate și dragoste.

*

Neamțul[9] devine la sfârșitul secolului al XVIII-lea supremul centru de iradiere spirituală pentru întreaga Ortodoxie. Era acum ceea ce fusese Athosul în sec. al XI-lea și al XIV-lea și Sinaiul în sec. al VII-lea.

*

Nichifor Crainic: Sunt absolut sigur că dacă Mântuitorul nu ne-ar fi pedepsit pentru toate nevredniciile noastre nici nu ne-ar fi acoperit cu slavă neamul nostru, ridicându-i astfel toate umilințele istorice. Căci îndurarea noastră a fost cucerită de veacul transfigurat al paisianismului.

*

Din România [renașterea isihastă și patristică paisiană] a găsit ecou epocal în Rusia.

Frații Karamazov[10] e romanul misticii paisiene.

*

Practicantul rugăciunii [inimii] e ca un rug aprins al Duhului Sfânt. E un vals ales al Duhului Sfânt[11]. E înflăcărat de focul serafimic.

*

Mintea aduce jertfa rugăciunii pe altarul inimii[12].

*

Popularizarea rugăciunii lui Iisus. Sensul e cosmic.

Dumnezeu Se descoperă lăuntric, după capacitatea fiecăruia de a-L primi.

Capacitatea personală e puritatea sufletului.

Ierarhia[13] o stabilește înțelepciunea divină, după gradul [personal] de puritate, indiferent de categoria socială în care ești încadrat.

Dumnezeu Se descoperă [mistic] când voiește, cum și cui voiește.

Simplitate și puritate.

Dostoievski era convins că poporul rus e teofor.

*

[Urmează o pagină nescrisă.]

*

Mărturisirile unui pelerin rus către duhovnicul său[14]

Povestirea se dezvoltă pe două planuri: lăuntric și extern, unde micile întâmplări ce-i ies în cale capătă înțeles din lumina ce se răsfrângea dinăuntru asupra lumii înconjurătoare.

Pelerinul este un țăran care și-a pierdut familia. Trece prin Siberia. Ajunge la Ierusalim, unde aude cuvintele din Epistola către Tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17).

El nu înțelege cum e posibil să te rogi neîncetat oriunde și oricând. Nimeni nu știe să-l învețe cum să se roage.

Un călugăr bătrân îi arată faptul că pentru a practica rugăciunea lui Iisus e nevoie de o știință tainică, nu numai de erudiție. Și, mai ales, că această rugăciune e condiționată de un un duh sărac și de o inimă curată. L-a sfătuit și faptul că trebuie să se spovedească zilnic.

Astfel poate să repete mereu: „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”.

La început rugăciunea nu dă rezultate. Era obositoare, plictisitoare…

Atunci bătrânul îi prescrie pelerinului 3.000 de rugăciuni zilnice, alături de mers, lucru, odihnă și somn.

6.000 de rugăciuni după două zile. Sau când simte nevoia s-o continuie timp de 11 zile.

Față de duhovnic trebuie să te porți ca față de Dumnezeu.

Când ajunge în stadiul că îi face plăcere să o continue, atunci conversația îl dezgustă și izolarea îi face plăcere.

Metanier pentru număratul rugăciunilor.

12.000 de ori pe zi, cu examinare de la duhovnic, din 15 în 15 zile.

Rugăciunea lui a fost orală în tot acest timp.

Într-o dimineață are impresia că rugăciunea e aceea care l-a trezit.

Trebuia să se culce târziu și să se scoale devreme.

Rugăciunea se face aproape de la sine pentru o vreme.

Devine voios și avântat și termină din ce în ce mai repede cele 12.000 de rugăciuni zilnice. Aceasta îi arată că Dumnezeu îi este binevoitor.

Când rugăciunea sa va intra în starea de har,

*

[O pagină nescrisă.]

*

adică atunci când va deveni independentă și activă, lăuntrică și duhovnicească, bucuria lui va fi negrăită.

Iar pentru aceasta trebuie ca inima să fie mereu curată, plină de dragoste și încredere față de Hristos.

De acum încolo el poate să o repete de oricâte ori va dori.

Simțea pace desăvârșită.

Rugăciunea îi era ca pâinea și când îi era frig ea îl încălzea.

Se află încă la faza orală, psalmodică.

N-a intrat încă în faza duhovnicească a rugăciunii mistice.

Începe să citească Filocalia, care e cheia înțelesurilor mistice ale Sfintei Scripturi.

Începe să înțeleagă realitatea expresiilor: „om lăuntric”, „rugăciune în duh”, „Împărăția Cerurilor e în voi”, „fiți în Mine”, „a se îmbrăca în Hristos”.

Fază interesantă: simte că rugăciunea lui trece de pe buze în inimă. Și că la fiecare bătaie a inimii repetă: Doamne, Iisuse, Hristoase…

Începe să nu o mai repete cu buzele și ascultă cum inima lui o rostește de una singură.

Și cu toate acestea totuși nu a ajuns la rugăciunea interioară.

Începe metoda de rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog.

Privește în inimă, cu ochii închiși, concentrând toate puterile imaginației spre ochiul spiritual.

O repetă de mai multe ori, mai multe zile și simte un sentiment de întunecare.

Dar, în mod treptat, ajunge să-și intuiască inima și să se roage în ritmul respirației.

Inspira și spunea: Doamne, Iisuse Hristoase, expira și spunea: miluiește-mă!

La început un ceas pe zi. Apoi câteva ceasuri. Apoi toată ziua. Citea concomitent din Filocalie.

După trei săptămâni a început să simtă durere în inimă dar care era întovărășită de o bucurie extraordinară. Simțea o dragoste mare pentru Iisus Hristos și pentru toată făptura lui Dumnezeu. Ego: și milă.

*

[Urmează o altă pagină goală.]

*

Era transfigurat și răpit. Lacrimi de bucurie și de recunoștință. O înțelegere cu totul nouă a lucrurilor.

O trăire a omniprezenței divine.

Simpla invocare a numelui lui Iisus îl covârșea de bucurie și fericire.

Începe să știe ce înseamnă „Împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru”.

După cinci luni de practicare a rugăciunii, rugăciunea inimii ajunge o funcție organică a ființei lui. Ea nu se mai întrerupe nici în timpul somnului.

Inima i se scaldă într-o bucurie infinită.

Extaz permanent cu irezistibilă dorință de a preamări pe Dumnezeu.

Și pelerinul rus vorbește despre roadele rugăciunii mistice: mântuitoarea dragoste de Dumnezeu, pacea lăuntrică, răpirea spiritului, curăția gândurilor, sprinteneala și vigoarea membrelor, o bună stare generală, insensibilitate față de boli și mâhniri, o nouă putere de judecată, o nouă înțelegere a Sfintei Scripturi, o pricepere a graiurilor tuturor făpturilor, excluderea din viața sa a oricărei deșertăciuni, o nouă idee despre sfințenia vieții lăuntrice, certitudinea apropierii imediate a lui Dumnezeu și a dragostei Sale pentru toți.

Roadele enumerate aici sunt aceleași cu efectele contemplației extatice, așa după cum le mărturisesc marii Mistici ai Bisericii.

Pelerinul are față de tot felul de oameni o egală bunătate și voioșie fermecătoare, îngăduință și apropiată înțelegere.

Fiind prădat de Filocalie nu se mâhnește, căci știe că nu trebuie să-și adune comori pe pământ. Însă Filocalia îi vine înapoi.

***

Ego: Simt acum, pe când scriu la masă (e Boboteaza), miresmele Sfintei Agheasme. Mireasma ei duhovnicească, cu ușor iz de busuioc.

*

Am scris în perioada practicării rugăciunii [în închisoare] un poem de aproximativ 30 de strofe, intitulat: Noua Făptură. Din el am mai reținut, până la eliberare, decât 4 strofe

*

De atunci, din perioada practicării rugăciunii lui Iisus în închisoare, am început să mă rog pentru întreaga făptură.

***

[Continuare la Pelerinul rus]

Un ocean de pace se ridică în mijlocul fericitei apatii/nepătimiri.

Marea lumină din suflet nu se ascunde.

Simte nevoia s-o comunice[15]. Învață pe alții să o practice[16].

Rugăciunea ajută la ritmicizarea trupului cu sufletul după pulsul inimii, în care simte harul dumnezeiesc.

Rugăciunea mistică e cheia pentru abisul de lumină al Divinității.

Influența rugăciunii lui Iisus se exercită și asupra naturii întregi.

Înrâurire cosmică[17].

Prin om, întreaga natură participă la rugăciune. Prin rugăciune se descoperă sensul înalt al Scripturii și al făpturii.

Totul în jur, arborii, iarba, păsările, pământul, cerul par fermecătoare și miraculoase [când te rogi neîncetat].

Totul se roagă, laudă și Îl adoră pe Dumnezeu.

Vorbește cu creaturile și e înțeles.

Un câine străin îl conduce când e rătăcit.

Un lup care îl atacă e îmblânzit.

*

Marele vizionar Isaac Sirul avea milă răscolitoare pentru oameni, păsări, dobitoace, pentru întreaga făptură și pentru nefericiții diavoli[18].

*

[Sfântul Ioan] Damaschin: omul e un microcosmos, o chintesență reprezentativă a marelui cosmos.

Omul e cununa creaturilor văzute și legătura lor cu Dumnezeu.

Omul e un centru de iradiere [duhovnicească] pentru întreaga făptură.

Sufletul lui pur iradiază puritatea în toate lucrurile și invers.

*

Rom 8, 22: „Știm că până în ziua de azi toată firea suspină și suferă durerile naștrii”. Însă nu din pricina ei ci  din pricina păcatului omului.

Prin om a intrat păcatul în cosmos.

Universul tot participă la moartea Domnului de pe Cruce.

Dumnezeu Cuvântul este rațiunea de a fi a făpturii universale.

Omul nu e izolat de lumea creaturală cum nu e izolat nici de Ziditorul ei.

*

[O pagină goală, pe care există o singură însemnare făcut cu creionul: PA, 6 XI [19]79, prin intermediul căreia am aflat data la care își nota aceste lucruri.]


[1] Subliniere cu creion de culoare roșu-violet.

[2] Ultimele trei fraze sunt subliniate cu pix de culoare roșie.

[3] Subliniere făcută tot cu pix de culoare roșie.

[4] Rugăciunea lui Iisus.

[5] Subliniere cu pix de culoare roșie.

[6] Subliniere cu creion de culoare roșu-violet. Această subliniere era considerată de Fericitul Ilie drept un adevăr foarte important pentru el. Din acest motiv de la „trupurile noastre” a subliniat textul și cu pix de culoare roșie și cu trei linii paralele paragraful de față.

[7] Rugăciunea inimii, a lui Iisus, a minții sau isihastă.

[8] Fraza de față a fost cuprinsă într-o acoladă făcută cu creion negru.

[9] Mănăstirea Neamț: http://neamt.mmb.ro/.

[10] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fra%C8%9Bii_Karamazov.

[11] Ambele sublinieri sunt făcute cu creionul.

[12] Subliniere făcută cu stiloul.

[13] Nivelul de experiență mistică, duhovnicească.

[14] Titlul a fost subliniat cu creion de culoare roșu-violet.

Urmează însemnări din Pelerinul rus, socotit drept un document experențial foarte prețios pentru sine.

Pentru download:

http://www.scribd.com/doc/955183/Pelerinul-Rus.

[15] Simte nevoia să comunice experiența extatică.

[16] Îi învață și pe alții rugăciunea inimii.

[17] Ambele sublinieri sunt făcute cu creionul.

[18] Ambele sublinieri sunt făcute cu stiloul cu care a fost scris textul.