Oboseala unei gândiri continue

Psa. Gianina Picioruș: Ce înseamnă munca de cercetare pentru tine, Părinte Dorin?

Pr. Dorin Picioruș: Sursa mea de viață, de bucurie cel mai adesea…sau ce fac atunci când nu mai pot să mă rog. Pentru că eu cred că munca de cercetare teologică, filosofică, poetică, științifică este un mod de educare a atenției, a gesturilor, de ordonare a gândurilor. Și, după cum facem de ceva timp amândoi…munca noastră de cercetare e până la epuizare. Până la a nu mai putea să facem cele mai mici gesturi…pentru că mintea ne-a devenit idee, s-a epuizat urmărind, pas cu pas, o idee.

La polul opus, cel care nu e învățat cu restricțiile gândirii și care zburdă toată ziua în negândire, e foarte nonșalant când vine vorba să vorbească despre ce cunoaște. Numai că gândirea e o continuă repunere a problemelor în cuvinte, în noi cadre.

Și dacă nu gândești continuu…nu știi să te exprimi personal.

Pentru că una e să ai gânduri de la tine și alta e să ai gânduri împrumutate

Psa. Gianina Picioruș: Pentru cine nu înțelege ce spui…ce înseamnă să ai gânduri proprii?

Pr. Dorin Picioruș: Să ai gânduri care răsar din propriile tale căutări. Dar din căutările care te împlinesc. După cum am mai spus și altă dată, eu nu scriu cărți care nu au de-a face cu mine. Și pentru că au de-a face cu mine…mă personalizează. Și pentru că mă personalizează…mă fac să înțeleg lucrurile care mă interesează. De care am nevoie. Pentru care sunt pregătit să le înțeleg.

Și de aceea am repulsie față de cei care cred că înțeleg unele idei…în ciuda faptului că nu au suferit pentru ele…sau că ele nu au trecut prin ei.

Pentru că, cel mai bucuros lucru al ideilor tale, este acela că sunt una cu tine. Sunt fundamentul tău. Bucuria ta. Și când știi pe ce te bazezi ca persoană sau din ce rezultă reflecțiile tale, știi să faci diferență între ideile tale, ideile care te susțin…și ideile altora. Care, oricât ar fi de frumoase, dacă nu sunt una cu tine, nu le simți ca absolut necesare.

Mai pe scurt: ideile tale sunt cele care îți exprimă experiența și te conduc continuu la înțelegerea, niciodată ajunsă, a persoanei tale.

Psa. Gianina Picioruș: Reprezintă toată această muncă de înțelegere de sine o asceză…sau ea este pe lângă asceză?

Pr. Dorin Picioruș: Înțelegerea de sine este osatura ascezei. Pentru că asceza vine din înțelegerea a ceea ce produce gândirea, rugăciunea, postul, metaniile, slujirea în tine. Trebuie să știi ce aduce în tine asceza pentru ca să o pui în practică, să o faci una cu tine. De aceea am spus că osatura ascezei, fundamentul ei este această înțelegere, raportare ascetică…la asceză.

Nu-mi pot închipui o personalitate născută fără o înaintare continuă, asumată, în epuizarea de zi cu zi.

Îți propui tot timpul mai mult…și acest mai mult este, pe de o parte, gândirea a ceea ce trebuie să faci iar, pe de altă parte, o punere în practică a ceea ce vrei să faci. Și asceza are nevoie de cunoașterea acestei derulări în viața noastră a faptelor. Să știi de ce, pentru ce și ce urmează după post, rugăciune sau cartea la care scrii.

Sau scriu o carte pentru că intuiesc ceea ce voi obține, în mod fundamental, în urma scrierii acelei cărți.

Și unul e produsul finit, cartea, introdus, prin publicare, în malaxorul atenției sau indiferenței față de ea și alta e ceea ce a produs în mine, ca autor, acea carte. Iar dacă eu mă simt împlinit prin ea și datorită ei, tocmai de aceea nu mă mai interesează prea mult ce cred alții despre ea. Sau mă interesează opinia celor care o pot înțelege…și nu a oricui…care vrea să îmi piardă timpul.

Da, mi-ar plăcea să discut cu oameni care mi-au citit cărțile, așa cum ai făcut-o tu, doamnă preoteasă, și să reducem cărțile la…idei. La idei esențiale…La ideile pe care ți le-am dăruit prin carte sau pe care le-am născut în tine…prin anumite afirmații sau în urma citirii a mai multor cărți scrise de mine.

Psa. Gianina Picioruș: Cu alte cuvinte, simți că poți…și vei trăi în alții atunci când îți scrii tot sufletul

Pr. Dorin Picioruș: Ca poet, după cum știi, scriam ca un șuvoi. Apoi am început să pictez la fel. Să traduc…și apoi să scriu teologic…Însă deși s-au schimbat multe în ființa mea…înțeleg că lucrurile care rămân nu sunt numai cele în care ți-ai imprimat întreaga personalitate…ci și cele pe care le-ai scris la o temperatură mai joasă.

Dar care, înțelegi în cele din urmă, că reprezintă tot persoana ta. Ești tot tu când ești uragan de creație dar și când ești…tăcere, adâncire în tine, rugăciune de iertare.

Din acest motiv cred că ne scriem tot sufletul…și când nu ne dăm seama că facem acest lucru.

După un anumit timp, când ieșim din starea în care am scris o anume carte, ne dăm seama de cum locuiam în acea stare. De cum ne epuizam în acea stare. Și atunci înțelegem că am fost, din nou, cu totul în ceea ce am scris…chiar dacă ni s-a părut că ne-am epuizat mai puțin.

Una e să rămâi în traducerile pe care le faci…și alta e să rămâi în confesiunile personale pe care le faci. Dar, dacă aș vrea să spun pe scurt: e adevărat! Suntem sau rămânem…în măsura în care ne transmitem în alții în mod fidel.

Psa. Gianina Picioruș: Cum se naște la tine ideea unei noi cărți sau a unui nou studiu? Se produce în mod brusc…sau treptat?

Pr. Dorin Picioruș: Cel mai adesea…se produce brusc. Atât de brusc…că la unele nu m-am gândit deloc cu două secunde înainte. Și asta, pentru că eu văd cartea ca pe o luminare dumnezeiască. Sau o primesc brusc…tocmai pentru că e o luminare dumnezeiască…pentru care mă pregătesc cu muncă, pe multe planuri, dar fără idei, fără să îmi impun o anume direcție.

Și, fără să mă aștept, mă simt dus de Dumnezeu, într-o clipă, spre un spațiu de cercetare pentru care m-am pregătit…dar pentru care nu aveam viziunea de ansamblu.

Și acest principiu de a nu-mi impune constrângeri e unul ascetic, pentru că nu îți faci un plan…dar mergi pe un drum. Și tot mergând și studiind probleme diverse…planul noii cărți sau noua viziune de lucru vine prin unirea a mai multe puncte de cercetare care păreau să nu aibă conexiuni interne. Sau pe care nu le cercetam pentru conexiune…ci în ele însele.

Însă, uneori, apelez și la viziuni personale diverse asupra muncii de cercetare și intuiesc, pe baza lor, propriile mele aspirații. Și prin asta mă întorc la o întrebare anterioară, adică la intuirea propriilor mele gânduri.

Dacă cineva studiază lucruri care se întâlnesc cu străfundul ființei mele, atunci, deodată, înțeleg că sunt prieten de conștiință cu el. Dacă nu se produce nimic în inima mea la întâlnirea cu persoana sau opera cuiva asta nu înseamnă că acel om îmi este indiferent ci că el nu are întrebări personale conexe cu ale mele. Că noi nu avem căutări comune.

Psa. Gianina Picioruș: După cei 16 ani de când te cunosc…am înțeles și eu același lucru: că ne leagă căutările profunde și autentice în viață și că acestea ne-au unit și ne configurează drumul interior. La început am intuit că în persoana ta găsisem un confident pentru lucruri abisale ale sufletului meu. Și că ideile mele își găsesc împlinirea dacă am pe cineva care să le înțeleagă. De aceea am pus problema ideilor personale, ideilor una cu noi, pentru că astăzi tocmai acest lucru nu se mai înțelege: că gândirea și viața afectivă și libertatea interioară nu sunt opționale ci intrinseci persoanei.

Pr. Dorin Picioruș: Da, e drama noastră…a celor pentru care asceza nu mai e o respirație continuă. Pentru că gândirea obositoare la dogmele credinței merge mână în mână cu postul epuizant și cu slujba îndelungă. Și când credem că mințim auditoriu cu muncă puțină, cu lipsă de asceză…ne găsim, de fapt, pe noi înșine niște măști care ne sărbătorim decadența.

Viața noastră ascetică e o viață care se termină în bucuria harului dumnezeiesc. Muncesc până la oboseală pentru ca să mă bucur deplin. Scriu mult pentru ca să mă clarific mai mult. Însă dacă scrisul nu mai e tot la fel de soteriologic ca postul…intervine masca, duplicitatea…și cu ea nu câștigăm nimic esențial.

Praedicationes (vol. 1) [10]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Să te iei în stăpânire, ca să urmezi Domnului! Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci [Mc. 8, 34-38; 9, 1]

Prea iubiţii mei[1],

După bucuria alegerii noului Patriarh al României şi după bucuria postului din ziua Înălţării Sfintei Cruci, trăim astăzi atmosfera duhovnicească a puterii Sfintei Cruci în viaţa noastră.

Trăim biruinţa crucii în trupul nostru, biruinţa mântuirii lui Hristos în noi, pentru că puterea Sfintei Sale cruci, închipuirea ei pe trupul nostru dar şi crucea, ca greutate a fiecărei zile, sunt dătătoare de bucurie.

Pentru noi crucea este bucurie şi putere, armă împotriva demonilor şi ruşinare a vrăjmaşilor Bisericii.

Crucea, după cum spune acatistul, este „sfânta privire a Sfinţilor”. Pentru că ei nu au privit crucea din afara lor ci crucea dătătoare de bucurie, crucea nevoinţei din ei înşişi era însăşi vederea cu care Îl vedeau pe Hristos.

Triumfalismul mântuirii nu ne este specific! Pentru noi mântuirea trece prin cruce, trece prin moartea faţă de noi înşine, faţă de pofta trupului şi a ochilor, faţă de trufia şi moda vremii, pentru a ne duce la înviere, la învierea sufletului nostru din moartea păcatului şi a patimilor.

Crucea este expresia vieţii ortodoxe, pentru că viaţa fiecărui creştin ortodox în parte, care e conştient de valoarea vieţii şi de dorul mântuirii, se nevoieşte, se ucide zilnic, îşi ucide patimile, pentru ca să trăiască prin Duhul lui Dumnezu, da, prin Acela care te face viu.

Duminica de astăzi, prin Evanghelia sa de la Marcu, este o vorbire mai întâi despre luarea noastră în posesie.

Se vede, din titlul nostru, că nu e vorba despre luarea crucii mai întâi, ci despre răpirea noastră din altfel de vrăji, din altfel de interese, pentru singurul lucru necesar [cum spun Sfinţii ruşi, mai ales], adică pentru dorul de Dumnezeu.

Ca să dai curs chemării Sale, ca să vii după El, trebuie ca mai întâi să te ai, să te posezi, să ştii cine eşti, ce poţi, ca să poţi să mergi după El.

Dacă crezi că poţi să mergi după El oricum, vei înţelege că îţi trebuie pregătire, antrenament pentru o viaţă duhovnicească, sfântă şi pentru înţelegeri enorme, fidele, adânci ale cuvintelor Sale.

Ca să ajungi în spatele Lui [opiso Mu, v. 34], trebui ca mai întâi să fii în tine însuţi. Şi ca să te ai, trebuie să îţi scoţi inima din vrăjile acestei lumi, să te dezvrăjeşti, să te dezici de lucrurile slabe ale acestei lumi, pentru lucrurile tari, pentru lucrurile care te fac viu.

În primul rând, ca să îţi revii, să îţi vii în fire trebuie să te recunoşti păcătos.

Să vezi păcatul tău, cât e de mare şi să te comporţi zilnic în funcţie de tabloul interior pe care l-ai conştientizat.

A nu fi pervers cu tine însuşi înseamnă a nu te considera în faţa altora altfel decât te consideri în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale în timpul rugăciunii şi al privirii la tine.

Ca să te însănătoşezi trebuie să arunci de la tine păcatele grosiere, superstiţiile tale, trebuie să devii atent cu viaţa ta, să fii prezent la Biserică, să intri în ritmul liturgic al vieţii ortodoxe, să începi să posteşti, să te rogi regulat, să citeşti cărţi teologice, să îţi cumperi cărţi de rugăciune, să nu mai fi lax la minciună, la prostie personală şi la decadenţă.

Radicalizarea interioară a vieţii tale însă nu trebuie să te facă să te închizi în tine sau să consideri, că dacă tu ai înţeles ceva mai mult, cei care nu au înţeles nu mai merită atenţia ta.

Ci, dimpotrivă, paşii sporirii personale se văd în gradul de înţelegere şi de dialog neîncruntat cu tine şi cu alţii.

Ca să mergi bine nu trebuie să îţi alegi o viaţă a extremelor.

Cei mai mulţi convertiţi la Ortodoxie încep prin a posti excesiv, prin a citi mult şi a căuta, în rugăciunile lor, semne ale prezenţie harului substanţiale, cu care să se laude chiar şi numai pentru ei înşişi.

Pericolul suficienţei este la antipodul indiferenţei.

Dacă mai ieri nu cam făceai nimic, astăzi, dacă faci ceva, simţi că ai împlinit toată dreptatea, dar uiţi să te mai crezi şi nevrednic.

Venirea în sine reală aduce o îmbogăţire continuă a conştiinţei că nu faci pe cât ar trebui să faci, însă şi liniştea harului începe să te umple, pentru că priveşti spre El constant.

Cine voieşte/ vrea să vină în spatele Meu/ după Mine [tis teli opiso Mu acolutin] trebuie să se dispenseze de sine, să se lepede de sine, să renunţe la voia sa, la judecata cu care era învăţat, pentru ca să înveţe o logică dumnezeiască, paradoxală.

Dacă până mai ieri înţelegeai că puterea şi frumuseţea ta stau în bodybuilding şi în caii-putere pe care îi are maşina ta, odată cu renunţarea la mentalitatea ta, înţelegi că bogăţia şi frumuseţea ta sunt curăţia trupului şi a sufletului tău.

Înţelegi că fericirea e o conştiinţă care nu te mustră, că bucuria e sclipirea de bucurie din ochii celui pe care îl ajuţi, că frumuseţea vieţii stă în ascultare şi recunoştinţă.

Vi se pare că nu sunt compatibile ascultarea cu recunoştinţa? Ba da, sunt compatibile! Sunt compatibile şi dreptatea cu iubirea, mila cu mustrarea, milostenia cu postul, ascultarea cu mulţumirea.

Păi ce ne cere Domnul astăzi?

Să venim, să plecăm din noi şi să mergem în spatele Lui.

Iar a veni în spatele cuiva înseamnă a fi recunoscător că cineva se gândeşte la tine şi te duce la bine.

Iar cum El este Viaţa şi Calea în acelaşi timp, dacă mergi în spatele Lui nimereşti chiar în Rai.

Dacă te recolectezi, te readuni din lume, te întorci de pe unde hălăduiai tu şi începi să mergi în spatele Lui, începi să te aduni în tine, să te vezi şi să conştientizei că drumul creştinului ortodox e acela de a trece prin moarte.

Da, îţi trebuie un mare eroism să trăieşti gestul liturgic al Botezului în viaţa ta de adult, pentru că Hristos ţi-a dat să trăieşti moartea şi învierea Lui în apele Botezului, ca singurul mod de viaţă pe care tu trebuie să îl retrăieşti în întreaga ta viaţă.

Viaţa noastră e de la moarte la viaţă.

Noi ne naştem morţi şi devenim vii prin Botez. Noi suntem morţi şi în stăpânirea puterii diavolilor până când ne botezăm, iar cristelniţa, vasul Botezului, ca un al doilea uter, ca o a doua mamă ne naşte drept fii ai lui Dumnezeu prin har, ne face fii, mădulare ale lui Hristos şi ale Bisericii Sale şi ne dă să trăim moartea pentru păcat ca viaţă în Duhul.

Adică să trăieşti bine e pentru noi să mori bine. Să mori în Hristos şi cu El, să retrăieşti mereu moartea Lui, care te duce la învierea ta cu El.

Moartea ca bucurie e regăsibilă în cimitirele noastre şi în casele noastre.

Cimitirele noastre sunt adevărate oaze de flori, de arbuşti ornamentali, de iarbă din destul, de răcoare şi linişte.

Crucile adevărat ortodoxe sunt umile, sunt de lemn, piatra e acoperită repede de bruma de verdeaţă a zidurilor iar zilele de tămâiere şi de aprindere a lumânărilor fac din cimitirele noastre locuri tainice, prevestitoare ale învierii ce va să fie.

Casele ortodoxe sunt pline de har.

Cele care se sfinţesc prin sfinţirea făcută de preot şi prin rugăciunea şi frumuseţea vieții familiei, miros a tămâie şi candelă aprinsă, miros a cozonaci şi colivă în sărbători, miros a casă de om gospodar şi primitor, miros a…normalitate.

Miros a viaţă de la moarte la viaţă nu de la moarte la moarte.

Moare cel păcătos şi moştenirea lui o ia altul, dar nu trăieşte bucuria Împărăţiei. Bucuria Împărăţiei o trăieşte cel care se lasă de viaţa lui de păcat, de nesimţire a lui Hristos şi merge tăcut, bucuros, recunoscător, în spatele Păstorului cel bun, Care îşi cunoaşte oile Sale dar şi ele Îl cunosc pe El.

Adică creştinii ortodocşi ştiu care e faţa lui Hristos, a Dumnezeului-om, Care Se face om fără a renunţa la a fi Dumnezeu şi nu Îl confundă nici cu Muhammad[2], nici cu Buddha[3], nici cu Zoroastru[4], nici cu Demiurgul[5].

Hristos este Hristos, Cel născut din Fecioară, Căruia animalele din iesle I-au suflat, căldură ca să-I facă. El este Fiul Prea Curatei Stăpâne, pe Care L-a născut nu din poftă bărbătească şi nici din împreunare omenească şi fără stricarea fecioriei sale, ci de la Duhul Sfânt, născându-L fără lehuzie, fără stricăciune şi care a rămas Pururea Fecioară.

Noi urmăm Celui pe care Îl ştim.

Nu Îl confundăm cu altul, nu Îl schimbăm cu altul, ci Îl adorăm ca pe Unul din Treime, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Duhul, ca Cel ce este Cel mărturisit de Proroci şi care a venit, la plinirea vremii [Gal. 4, 4], şi S-a dat răscumpărare pentu mulţi [Mt. 20, 28], adică pentru toţi câţi au fost, sunt şi vor fi.

De aceea mergem, cu toate păcatele noastre, după El, şi după Sfinţii Lui Apostoli, nu după Evanghelia lui Iuda[6].

Mergem după Sfinţii Apostoli care au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, care au lăsat canone şi reguli de viaţă duhovnicească, care ne-au dat Jertfa fără de sânge a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.

După Sfinţii care au trăit prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, după Ierarhii care l-au surpat pe Arie[7], pe Macedonie[8], pe Eutihie[9], pe iconoclaşti[10], pe falşii văzători ai fiinţei lui Dumnezeu[11], după Cuvioşii Lui, după Mucenicii Lui, după Mărturisitorii Lui, după Maicile şi Părinţii noştri cei mulţi ca stelele cerului şi necrucificăm.

Trecem de la moarte la viaţă, ca, după cum am trăit moartea Lui, să ne învrednicim şi de învierea noastră duhovnicească de aici, de învierea cea prin vederea luminii necreate, a harului Treimii Celei Preasfinte.

Adică nu ne place crucea pentru că vrem să rămânem la ea, ci crucea e un stadiu. Ea e drumul către învierea şi înălţarea noastră duhovnicească, către trăirea noastră, încă de acum, în simţirea conştientă a harului în fiinţa noastră.

De aceea, lepădarea de sine şi luarea crucii înseamnă a porni pe drumul urmării Lui înăuntrul fiinţei noastre.

Nu plecăm peste deal sau prin oraş cu ditamai crucea în mână sau nu ne punem o cruce de trei kilograme la gât, pentru că aşa suntem mai credincioşi sau pentru că aşa urmăm pe Hristos, ci ne luăm angajamentul interior de a suporta toate pentru evlavia credinţei.

A trăi crucea înseamnă a trăi cu bucurie tristeţea, durerea, privaţiunile, încercările de tot felul, moartea.

E adevărat: nu te mai încântă Ortodoxia dacă auzi că trebuie să posteşti, să te rogi, să renunţi la ideile tale fanteziste despre Dumnezeu şi crearea lumii şi om, despre ce înseamnă dreptate şi echitate.

E greu să înveţi să gândeşti paradoxal, adică să te bucuri de sărăcie, de boală, de nereuşite ca de cele mai mari lucruri şi să te întristezi când eşti îndemnat să păcătuieşti sau să te destrăbălezi.

E greu să te simţi sub povara a multe greutăţi, adică sub povara crucii tale. Dar fără ea nu poţi să te bucuri de bucuria nesfârşită a Sfinţilor Lui.

Însă, după cum am spus, trăim zile de bucurie şi nu de calamitate. Pentru că, dacă suntem gata să ne pierdem prostia, nesimţirea, bădărănia, nemilostivirea, ura, dispreţuirea celor cu handicap, perversitatea, infatuarea din sufletul nostru, atunci îl scăpăm pe sărmanul nostru suflet ca pe pasăre din laţul vânătorului.

Căci dacă vrei să îţi mântuieşti luciferic sufletul, dându-i de toate, păcate de toate felurile, îl pierzi. Dar dacă vrei să îl pierzi, aruncând din el rufele murdare ale patimilor, atunci îl scapi de moartea cea veşnică şi de chinurile Iadului.

Că dacă te dezici de neamul acesta desfrânat şi păcătos [ti genea tafti ti mihalidi che amartolo, v. 38], de tabieturile societăţii civile, de cultura fără Duh, de imaginea fără inimă curată, de regula fără conştiinţă, de atavismul vieţii de zi cu zi, în care tinerii moştenesc, pentru că vor, păcatele părinţilor şi ale bunicilor lor, nu te vei ruşina la Judecata Sa, pentru că în tine deja s-a produs învierea spre viaţă.

Şi, pentru că aceste cuvinte au direcţia vederii lui Dumnezeu, căci cap. 9 din Sfântul Macu e capitolul Schimbării la Faţă a Domnului, Acesta le spune că Împărăţia lui Dumnezeu [tin Vasilian tu Teu, v. 1] vine cu putere, întru putere [en dinami], întru puterea vederii lui Dumnezeu, la cei care se răstignesc pe ei înşişi.

Şi cine este Împărăţia decât harul lui Dumnezeu? Şi unde locuieşte Dumnezeu cel mai bine decât în fiinţa omului, ca să o îndumnezeiască şi să o facă asemenea trupului Său preaslăvit prin înviere, plin de slavă?

De aceea, vă repet, ziua de astăzi şi crucea ne vorbesc nu despre fatalism, nu despre plâns, nu despre cataclisme, ci despre bucurie.

Crucea, care pentru unii e nebunie, pentru alţii e sminteală [I Cor. 1, 23], pentru alţii e prostie, pentru alţii e motiv ca să facă vrăji cu ea sau să o profaneze, pentru noi e semnul puterii lui Dumnezeu [I Cor. 1, 24], e puterea răstignirii lui Hristos, prin care noi moştenim viaţa şi bucuria cea netrecătoare.

Aşadar, ceea ce alţii renegă, noi iubim şi ce alţii iubesc, noi dispreţuim. Fiecare cu iubirea lui, nu?

Important e să nu confundăm ceea ce nu este cu ceea ce este. Să nu confundăm uşa Bisericii cu uşa casei de adunare sau cu uşa restaurantului şi nici dreapta credinţă care mântuieşte pe tot omul care vine în lume [In. 1, 9] cu filosofia şi deşarta vorbire despre Dumnezeu şi cu invenţiile teologice ale unor minţi înşelate de demoni şi farsoare.

Să iubim ceea ce vine de la Hristos şi de la oamenii Sfinţi şi nu de la oamenii păcătoşi şi rebeli!

Să iubim ceea ce zideşte pe om, adică nevoinţa personală, Sfintele Taine, milostenia, toată fapta cea bună, ascultarea şi recunoştinţa faţă de toate darurile lui Dumnezeu.

Suntem în ceas de toamnă, când ne strângem roadele şi în bucuria faptului că avem al şaselea patriarh al românilor.

Să ne bucurăm pentru ambele daruri date nouă de către Dumnezeu şi să facem în aşa fel, prea iubiţii mei, încât să nu ne fie ruşine că suntem urmaşii acelora de care lumea întreagă nu este vrednică [Evr. 11, 38].

Dumnezeu să vă dea multă pace, mult har şi multă bucurie în viaţa dumneavoastră iar nouă să ne dea bucuria de a şti cum să vorbim şi să trăim în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, în aşa fel încât să fim mireasmă a vieţii spre viaţă pentru cei ai lui Dumnezeu şi mireasmă a morţii spre moarte pentru cei care calcă în picioare Prea Sfintele Patimi ale Domnului [II Cor. 2, 16].

Vă dorim o săptămână preafrumoasă şi multă seninătate în viaţa dumneavoastră. Amin!


[1] Scrisă în data de 15 septembrie 2007.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Muhammad.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Buddha.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zarathustra.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Demiurge.

[6] Despre ea: http://www.descopera.org/evanghelia-dupa-iuda/. O traducere a ei în limba română, pentru download: http://www.scribd.com/doc/31469/filehost-Evanghelia-dupa-Iuda-traducere-romana.

[7] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

[8] Idem: http://orthodoxwiki.org/Macedonius_I_of_Constantinople.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Eutyches.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Iconoclasm.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hesychast_controversy.