Oboseala unei gândiri continue

Psa. Gianina Picioruș: Ce înseamnă munca de cercetare pentru tine, Părinte Dorin?

Pr. Dorin Picioruș: Sursa mea de viață, de bucurie cel mai adesea…sau ce fac atunci când nu mai pot să mă rog. Pentru că eu cred că munca de cercetare teologică, filosofică, poetică, științifică este un mod de educare a atenției, a gesturilor, de ordonare a gândurilor. Și, după cum facem de ceva timp amândoi…munca noastră de cercetare e până la epuizare. Până la a nu mai putea să facem cele mai mici gesturi…pentru că mintea ne-a devenit idee, s-a epuizat urmărind, pas cu pas, o idee.

La polul opus, cel care nu e învățat cu restricțiile gândirii și care zburdă toată ziua în negândire, e foarte nonșalant când vine vorba să vorbească despre ce cunoaște. Numai că gândirea e o continuă repunere a problemelor în cuvinte, în noi cadre.

Și dacă nu gândești continuu…nu știi să te exprimi personal.

Pentru că una e să ai gânduri de la tine și alta e să ai gânduri împrumutate…

Psa. Gianina Picioruș: Pentru cine nu înțelege ce spui…ce înseamnă să ai gânduri proprii?

Pr. Dorin Picioruș: Să ai gânduri care răsar din propriile tale căutări. Dar din căutările care te împlinesc. După cum am mai spus și altă dată, eu nu scriu cărți care nu au de-a face cu mine. Și pentru că au de-a face cu mine…mă personalizează. Și pentru că mă personalizează…mă fac să înțeleg lucrurile care mă interesează. De care am nevoie. Pentru care sunt pregătit să le înțeleg.

Și de aceea am repulsie față de cei care cred că înțeleg unele idei…în ciuda faptului că nu au suferit pentru ele…sau că ele nu au trecut prin ei.

Pentru că, cel mai bucuros lucru al ideilor tale, este acela că sunt una cu tine. Sunt fundamentul tău. Bucuria ta. Și când știi pe ce te bazezi ca persoană sau din ce rezultă reflecțiile tale, știi să faci diferență între ideile tale, ideile care te susțin…și ideile altora. Care, oricât ar fi de frumoase, dacă nu sunt una cu tine, nu le simți ca absolut necesare.

Mai pe scurt: ideile tale sunt cele care îți exprimă experiența și te conduc continuu la înțelegerea, niciodată ajunsă, a persoanei tale.

Psa. Gianina Picioruș: Reprezintă toată această muncă de înțelegere de sine o asceză…sau ea este pe lângă asceză?

Pr. Dorin Picioruș: Înțelegerea de sine este osatura ascezei. Pentru că asceza vine din înțelegerea a ceea ce produce gândirea, rugăciunea, postul, metaniile, slujirea în tine. Trebuie să știi ce aduce în tine asceza pentru ca să o pui în practică, să o faci una cu tine. De aceea am spus că osatura ascezei, fundamentul ei este această înțelegere, raportare ascetică…la asceză.

Nu-mi pot închipui o personalitate născută fără o înaintare continuă, asumată, în epuizarea de zi cu zi.

Îți propui tot timpul mai mult…și acest mai mult este, pe de o parte, gândirea a ceea ce trebuie să faci iar, pe de altă parte, o punere în practică a ceea ce vrei să faci. Și asceza are nevoie de cunoașterea acestei derulări în viața noastră a faptelor. Să știi de ce, pentru ce și ce urmează după post, rugăciune sau cartea la care scrii.

Sau scriu o carte pentru că intuiesc ceea ce voi obține, în mod fundamental, în urma scrierii acelei cărți.

Și unul e produsul finit, cartea, introdus, prin publicare, în malaxorul atenției sau indiferenței față de ea și alta e ceea ce a produs în mine, ca autor, acea carte. Iar dacă eu mă simt împlinit prin ea și datorită ei, tocmai de aceea nu mă mai interesează prea mult ce cred alții despre ea. Sau mă interesează opinia celor care o pot înțelege…și nu a oricui…care vrea să îmi piardă timpul.

Da, mi-ar plăcea să discut cu oameni care mi-au citit cărțile, așa cum ai făcut-o tu, doamnă preoteasă, și să reducem cărțile la…idei. La idei esențiale…La ideile pe care ți le-am dăruit prin carte sau pe care le-am născut în tine…prin anumite afirmații sau în urma citirii a mai multor cărți scrise de mine.

Psa. Gianina Picioruș: Cu alte cuvinte, simți că poți…și vei trăi în alții atunci când îți scrii tot sufletul…

Pr. Dorin Picioruș: Ca poet, după cum știi, scriam ca un șuvoi. Apoi am început să pictez la fel. Să traduc…și apoi să scriu teologic…Însă deși s-au schimbat multe în ființa mea…înțeleg că lucrurile care rămân nu sunt numai cele în care ți-ai imprimat întreaga personalitate…ci și cele pe care le-ai scris la o temperatură mai joasă.

Dar care, înțelegi în cele din urmă, că reprezintă tot persoana ta. Ești tot tu când ești uragan de creație dar și când ești…tăcere, adâncire în tine, rugăciune de iertare.

Din acest motiv cred că ne scriem tot sufletul…și când nu ne dăm seama că facem acest lucru.

După un anumit timp, când ieșim din starea în care am scris o anume carte, ne dăm seama de cum locuiam în acea stare. De cum ne epuizam în acea stare. Și atunci înțelegem că am fost, din nou, cu totul în ceea ce am scris…chiar dacă ni s-a părut că ne-am epuizat mai puțin.

Una e să rămâi în traducerile pe care le faci…și alta e să rămâi în confesiunile personale pe care le faci. Dar, dacă aș vrea să spun pe scurt: e adevărat! Suntem sau rămânem…în măsura în care ne transmitem în alții în mod fidel.

Psa. Gianina Picioruș: Cum se naște la tine ideea unei noi cărți sau a unui nou studiu? Se produce în mod brusc…sau treptat?

Pr. Dorin Picioruș: Cel mai adesea…se produce brusc. Atât de brusc…că la unele nu m-am gândit deloc cu două secunde înainte. Și asta, pentru că eu văd cartea ca pe o luminare dumnezeiască. Sau o primesc brusc…tocmai pentru că e o luminare dumnezeiască…pentru care mă pregătesc cu muncă, pe multe planuri, dar fără idei, fără să îmi impun o anume direcție.

Și, fără să mă aștept, mă simt dus de Dumnezeu, într-o clipă, spre un spațiu de cercetare pentru care m-am pregătit…dar pentru care nu aveam viziunea de ansamblu.

Și acest principiu de a nu-mi impune constrângeri e unul ascetic, pentru că nu îți faci un plan…dar mergi pe un drum. Și tot mergând și studiind probleme diverse…planul noii cărți sau noua viziune de lucru vine prin unirea a mai multe puncte de cercetare care păreau să nu aibă conexiuni interne. Sau pe care nu le cercetam pentru conexiune…ci în ele însele.

Însă, uneori, apelez și la viziuni personale diverse asupra muncii de cercetare și intuiesc, pe baza lor, propriile mele aspirații. Și prin asta mă întorc la o întrebare anterioară, adică la intuirea propriilor mele gânduri.

Dacă cineva studiază lucruri care se întâlnesc cu străfundul ființei mele, atunci, deodată, înțeleg că sunt prieten de conștiință cu el. Dacă nu se produce nimic în inima mea la întâlnirea cu persoana sau opera cuiva asta nu înseamnă că acel om îmi este indiferent ci că el nu are întrebări personale conexe cu ale mele. Că noi nu avem căutări comune.

Psa. Gianina Picioruș: După cei 16 ani de când te cunosc…am înțeles și eu același lucru: că ne leagă căutările profunde și autentice în viață și că acestea ne-au unit și ne configurează drumul interior. La început am intuit că în persoana ta găsisem un confident pentru lucruri abisale ale sufletului meu. Și că ideile mele își găsesc împlinirea dacă am pe cineva care să le înțeleagă. De aceea am pus problema ideilor personale, ideilor una cu noi, pentru că astăzi tocmai acest lucru nu se mai înțelege: că gândirea și viața afectivă și libertatea interioară nu sunt opționale ci intrinseci persoanei.

Pr. Dorin Picioruș: Da, e drama noastră…a celor pentru care asceza nu mai e o respirație continuă. Pentru că gândirea obositoare la dogmele credinței merge mână în mână cu postul epuizant și cu slujba îndelungă. Și când credem că mințim auditoriu cu muncă puțină, cu lipsă de asceză…ne găsim, de fapt, pe noi înșine niște măști care ne sărbătorim decadența.

Viața noastră ascetică e o viață care se termină în bucuria harului dumnezeiesc. Muncesc până la oboseală pentru ca să mă bucur deplin. Scriu mult pentru ca să mă clarific mai mult. Însă dacă scrisul nu mai e tot la fel de soteriologic ca postul…intervine masca, duplicitatea…și cu ea nu câștigăm nimic esențial.