Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, studiu introd., glosar kantian și indice de nume proprii de Nicolae Bagdasar, Ed. Științifică, București, 1969, 699 p.

***

Își începe activitatea științifică la 22 de ani, în 1746, cu o lucrare despre fizică, adică cu licența sa: Idei despre adevărata evaluare a forțelor vii, despre care am amintit deja, p. XXXV.

A fost tipărită în 1749, cu ajutorul unchiului său Richter, p. XXXVI.

În acestă lucrare a emis opinia că pentru descoperirea adevărului trebuie să ne bazăm pe dovezile intelectului, p. XXXVI.

În 1754, după ce nu a mai fost preceptor, publică articolul (într-o revistă săptămânală din orașul natal): Ob die Erde in ihrer Umdrehung um die Achse, wodurch sie die Abwechsellung des Tages und der Nacht hervorbringt, einige Veränderung seit der ersten Zeiten ihres Ursprungs erlitten habe (Dacă pământul a suferit oarecare schimbări prin rotația în jurul axei lui din primele timpuri ale originii lui, prin care produce alternarea dintre zi și noapte), p. XXXVI.

În această lucrare (care era o temă pentru care se acorda un premiu de către Academia din Berlin, p. XXXVI-XXXXVII), Kant afirmă că „fluxul și refluxul exercită asupra vitezei de rotație a pământului o mișcare de încetinire…și, fiind continuă, ajunge în cele din urmă să însumeze o cantitate enormă”, p. XXXVII.

Însă pentru că nu a fost mediatizată, descoperirea făcută de Kant „a fost demonstrată și confirmată un secol mai târziu, devenind astfel un adevăr științific”, p. XXXVII.

În lunile august-septembrie1754, în aceeași publicație locală, Kant publică articolul Die Frage, ob die Erde veralte, physikalisch erwogen (Problema, dacă pământul îmbătrânește, examinată din punct de vedere fizic).

Aici afirmă că „planeta noastră îmbătrânește din cauza consumului de travaliu mecanic”, p. XXXVII.

În 1755 publică lucrarea Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und dem mechanischen  Ursprungdes ganzen Weltgebäudes nach newtonischen Grundsätzen abgehandelt (Istoria universală a naturii și teoria cerului sau încercare de a trata structura și originea mecanică a întregului univers după principiile lui Newton), p. XXXVII.

Însă pentru că tipografia a dat faliment ediția cărții a stat sub sechestru, Ibidem.

În lucrarea ultimă enunțată însă a fost imfluențat de englezul Thomas Wright, cu lucrarea sa An Original Theory and New Hypothesis of the Univers (1750) și care susținuse că „stelele fixe nu formează o puzderie lipsită de ordine și de intenție, ci alcătuiesc împreună un sistem universal care se raportează la un plan fundamental al spațiilor”, Ibidem.

Însă în lucrarea sa, Kant a explicat cum s-a născut cosmosul din „haosul originar” și cum micul nostru sistem planetar e unul dintre multele sisteme solare, p. XXXVIII.

Dar toate sistemele planetare, subliniază el, formează „o ordine universală”, Ibidem.

Pentru Kant, sistemele planetare se nasc și dispar „după ce ating un anumit grad de perfecțiune”, Ibidem.

Susținea „eternitatea timpului” și „infinitatea spațiului” și continua naștere și moarte a universurilor cosmice, Ibidem.

Kant credea că „nu numai pământul, ci și alte corpuri cerești sunt locuite și că natura constituției locuitorilor lor este în funcție de gradul de dezvoltare al acestor corpuri”, p. XXXVIII.

Considera că „planetele sunt cu atât mai dense cu cât sunt mai aproape de soare” și că „locuitorii lui Mercur și Saturn vor fi mai perfecți în ce privește structura lor fizică și spirituală”, Ibidem.

Și cu toate că el credea în extratereștri și în eternitatea timpului, probabil și în eternitatea materiei, Kant considera că cosmogonia lui „nu vine în conflict cu Religia”, p. XXXIX. De ce?

Pentru că „această ordine mecanică supusă unor legi imutabile, care nu-i permit să se abată cu nimic de la planul perfecției ei…vădește existența lui Dumnezeu”, Ibidem.

Pe scurt, concluzia cărții lui a fost aceasta: „este posibilă o explicare strict mecanică a genezei universului”, fapt pentru care „nu este nici necesar și nici util să se recurgă în această privință la o minune, la un act de creație al Ființei supreme”, Ibidem.

Adică Kant a înlocuit acțiunea creatoare a Dumnezeului treimic cu o teorie autonomă mecanicistă de apariție a universului și a vieții pe pământ.

Teoria lui cosmogonică nu a fost cunoscută mult timp…însă Laplace, în Exposition du système du monde (1796) a formulat o teorie cosmogonică similară, p. XXXIX.

În secolul al 19-lea s-a restabilit adevărul despre această cosmogonie și teoria poartă numele Kant-Laplace, Ibidem.

În aprilie 1755, Kant prezintă Facultății de Filosofie o mică lucrare numită: Meditationum quarundam de igne succinta delineatio (Prezentare succintă a câtorva meditații despre foc), prin care devine Doctor în Filosofie p. XL.

În acestă lucrare susține că „lichidele ar consta din particule infime” și că ar exista „o materie elastică…de aceeași natură cu căldura și lumina”, și că elementele corporale se atrag datorită materiei elastice care se află între ele și că „lumina și căldura nu constau din efluvii care ar emana din corpurile luminoase, ci din propagarea unor mișcări vibratorii în eterul existent pretutindeni în univers”, p. XL.

În toamna lui 1755 devine privat-docent, adică asistent universitar, cu lucrarea Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio (Noua explicare a primelor principii ale cunoașterii metafizice), care e prima sa lucrare strict metafizică.

De aici începe drumul său filosofic, p. XL.

În ultima carte enunțată, autorul face o sinteză între principiile fizicii lui Newton și principiile matematico-filosofice ale lui Leibniz, depășindu-le însă pe ambele, p. XL.

El consideră că „principiul identității este mai fundamental decât principiul contradicției, că principiul contradicției presupune principiul identității”, p. XL-XLI și că principiul identității „guvernează toate operațiile gândirii”, p. XLI.

Kant însă „respinge argumentul ontologic care din posibilitatea noțional necontradictorie a existenței lui Dumnezeu conchide însăși existența Lui”, p. XLI.

Însă dacă el nu deduce existența lui Dumnezeu din „posibilitatea noțional-necontradictorie” deduce existența Lui din „din imposibilitatea non-existenței, căci imposibilitatea non-existenței înseamnă că Dumnezeu este principiul posibilității în genere – possibilitatis omnis principium”, p. XLI.

Împotriva lui Crusius, Kant spune că „libertatea nu înseamnă lipsă de determinare”, de voință, pentru că „toate procesele voluntare sunt determinate, numai că ele sunt determinate nu de factori externi fizici, ci de factori interni psihici, că libertatea morală are sens numai dacă este determinată de rațiuni interne, de principii ale rațiunii”, p. XLII.

În 1756 se întoarce la probleme de fizică editând 3 studii:

1. Despre cauzele cutremurelor de pământ cu ocazia calamității care a lovit țările occidentale ale Europei spre sfârșitul anului trecut;

2. Istoria și descrierea fizică a întâmplărilor foarte ciudate ale cutremurului, care a zguduit o mare parte a pământului la sfârșitul anului 1755 și

3. Considerare în continuare a cutremurelor de pământ observate de câtva timp.

Toate trei se leagă de cutremurul din 1 noiembrie 1755, care a distrus Lisabona, p. XLII.

Kant însă subliniază că cutremurul din Lisabona a produs „la stațiunea balneară Teplitz o sporire a debitului de ape minerale, pe care locuitorii o considerau ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu”, Ibidem.

Însă el exclude din explicațiile sale antropomorfismul teologic pentru o explicare mecanicistă, Ibidem.

Kant exclude ideea că cutremurele de pământ „s-ar datora influenței altor corpuri cerești asupra planetei noastre”, Ibidem și afirmă faptul că cutremurele se produc din cauze subpământene, pentru că ele sunt „provocate de apa mării care se infiltrează prin crăpăturile scoarței terestre în interiorul pământului, unde, transformându-se în vapori, apasă asupra fundului mării și se propagă apoi prin apa mării asupra scoarței terestre”, p. XLII-XLIII.

Pe scurt, Kant credea că cutremurele de pământ se produc din cauza fenomenelor vulcanice din interiorul pământului, p. XLIII.

Tot în 1756 face o nouă descoperire științifică în lucrarea sa: Noi observații pentru interpretarea teoriei vânturilor, p. XLIII.

Pornește de la „perturbarea echilibrului păturilor de aer” din atmosferă și ajunge să afirme că în timpul rotației pământului în jurul axei sale „se rotește și atmosfera terestră cu o viteză corespunzătoare paralelelor”, Ibidem.

Tot în 1756 publică și Despre unirea metafizicii cu geometria în aplicarea lor la filosofia naturală, a cărei probă I conține monadologia fizică, Ibidem.

Aici susține că atomii sunt întinși dar simpli în același timp, adică monade, p. XLIII.

Și își pune întrebarea: Cum poate fi atomul noțiune fundamentală în mecanică, când din punct de vedere geometric el este divizibil la infinit în spațiu?, p. XLIII.

Și își răspunde că „întinderea lucrurilor nu are un caracter absolut, ci…ea este în funcție de forță și activitate, că reprezintă o umplere dinamică a spațiului”, p. XLIV.

Astfel Kant „orientează mecanica spre dinamică”, Ibidem.

În 1757 publică Schiță și înștiințare a unui curs de geografie fizică împreună cu o anexă a unei scurte priviri asupra problemei: dacă vânturile din vest din regiunile noastre sunt mede, fiindcă suflă peste o mare întinsă.

Aici el neagă faptul că vânturile din vest sunt umede din cauza mării și afirmă că „geografia fizică se ocupă cu ceea ce se află pe suprafața globului terestru”, p. XLIV.

Tot aici anticipează teoria evoluției speciilor pe pământ și a legilor adaptării la mediu, Ibidem.

În 1758, pe lângă cursurile sale de vară, publică și Un nou sistem despre mișcare și repaus și despre consecințele unite cu ele în fundamentele prime ale fizicii, p. XLIV-XLV.

Aici afirmă relativitatea oricărei mișcării și a oricărui repaus, vorbind despre repaus ca despre „o mișcare infinit de mică”, XLV.

De asemenea „definește inerția ca pe un echilibru dintre acțiunea și reacția corpurilor în ciocnirea lor”, Ibidem.

În 1759 publică Versuch einiger Betrachtungen über den Optimismus (Eseu al câtorva considerații asupra optimismului), p. XLV.

Aici afirmă că „Dumnezeu nu poate să vrea și să aleagă decât cel mai mare bine, că lumea este cea mai bună din toate lumile posibile și că tot ceea ce se întâmplă în ea, se întâmplă în interesul întregului”, p. XLV.

Însă, pentru că mai târziu a considerat că această lucrare nu are „idei personale”, l-a rugat pe „unul dintre biografii săi” să distrugă orice exemplar găsește din această lucrare, p. XLV.

În 1760 publică o scrisoare de consolare a doamnei Agnes Elisabeth von Funk la moartea prematură a soțului ei, p. XLV.

Însă de aici încolo Kant virează de la raționalismul dogmatic spre empirism sceptic sau critic, Ibidem.

Începe să se ocupe de probleme de logică și etică, Ibidem.

Cunoaște lucrarea lui Francis Hutcheson (1694-1746) Sistem de filosofie morală (1755), care vorbea despre simț moral la toți oamenii, p. XLV, cartea Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), a lui David Hume, care îl va influența în problema cauzalității, și era entuziasmat de  Contractul social și Émile ale lui J. J. Rousseau, p. XLVI.

Începe să scrie cu vioiciune și colorat, cu imagini sugestive, umor și cuvinte de spirit, Ibidem.

În 1762 publică Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice, p. XLVI.

Aici atacă logica aristotelico-scolastică, care era tradițională în Apus, denumind-o un colos cu picioare de lut, Ibidem.

El spune aici că „cunoașterea opereză cu judecăți pe care silogismul nu le poate demonstra”, Ibidem.

În 1763 publică Der einzig mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unicul argument posibil pentru o demonstrare a existenței lui Dumnezeu).

Această carte, după declarația lui Kant, este rodul „unei îndelungate meditații”, p. XLVI.

Aici „respinge argumentul ontologic în forma lui tradițională, care din noțiunea de Dumnezeu deduce existența Lui”, p. XLVII.

În locul lui scrie o demonstrație „care se bazează pe noțiunea de posibilitate”m p. XLVIII. Și astfel el deduce existența lui Dumnezeu din necesitatea absolută a realității Lui, Ibidem.

Aici Dumnezeu apare ca adevărat Creator al lumii dar fără să exercite „o intervenție continuă supranaturală”, Ibidem.

El va relua argumentele împotriva argumentelor tradiționale ale dovedirii existenței lui Dumnezeu și în Critica rațiunii pure, p. XLVIII-XLIX.

În 1763 el publică Încercare de a introduce noțiunea de mărimi negative în filosofie.

Aici vorbește despre opoziția logică și de cea reală, p. XLIX.

Opoziția logică e contradicția și ea constă în aceea că se afirmă și se neagă în același timp ceva anume despre un lucru, Ibidem.

Opoziția reală e aceea în care predicatele unui lucru se opun deși pot fi afirmate, Ibidem.

Tot aici a afirmat că „raportul dintre cauză și efect nu este un raport logic” pentru că „efectul nu poate fi dedus pe cale logică din noțiunea de cauză”, p. L.

În 1764 publică Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen (Observații asupra sentimentului de frumos și de sublim), p. L.

Explică psihologic „sentimentele de frumos și de sublim” și întemeiază morala pe „sentimentul de frumos și de demnitate al naturii umane”, Ibidem.

Tot în 1764 apare și Cercetare asupra evidenței principiilor teologiei naturale și a moralei, p. L. Ea a fost elaborată în 1762 și prezentată în 1763.

Aici afirmă că matematica „este capabilă de definiții adecvate, fiindcă procedează sintetic, pe când metafizica nu poate ajunge la astfel de definiții, fiindcă procedează analitic”, p. LI.

De aceea matematica e concretă iar metafizica abstractă, Ibidem.

Și ajunge la concluzia că „metafizica…este cea mai grea dintre toate cunoștințele omenești; dar niciuna nu a fost încă scrisă”, Ibidem.

Kant afirmă și faptul că „există multe cunoștințe indemonstrabile, dar că sentimentul certitudinii care însoțește pe cele mai multe dintre ele nu constituie un argument că ele sunt adevărate”, p. LII.

Nu cunoaștem cum trebuie noțiunea de obligație, pe care el o considera una fundamentală în morală, p. LII.

Kant are ogoliul să spune aici că „abia în timpul său s-a ajuns să se distingă binele de adevăr”, p. LII. Însă el desparte binele de adevăr și spune că binele e cunoscut prin sentimentul moral pe când adevărul prin facultatea de cunoaștere, Ibidem.

Tot în 1764 publică Versuch über die Krankheiten des Kopfes (Eseu asupra bolilor de cap), p. LII. Aici descrie și clasifică nerozia, nebunia, idioțenia, alienarea mintală, fantezia maladivă, p. LII.

mecidiyeköy escort
kadikoy escort bayan
atasehir escort bayan

Did you like this? Share it: