Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, studiu introd., glosar kantian și indice de nume proprii de Nicolae Bagdasar, Ed. Științifică, București, 1969, 699 p.

***

În 1765 Kant publică Înștiințare despre organizarea prelegerilor mele pentru semestrul de iarnă 1765-1766, p. LIII.

E o lucrare importantă a vieții lui, unde spune că „urmărește să dezvolte intelectul și rațiunea auditorilor săi” și nu dorește „să le predea idei pe care să le învețe pe dinafară”, Ibidem.

Acum renunță la atitudinea sa raționalist-dogmatică pentru a o adopta pe cea critică, Ibidem.

În 1766 publică Visurile unui vizionar interpretate prin visurile metafizicii ca aversiune la lucrarea lui Swedenborg, Arcana coelestia (Tainele cerești), apărută în 1749 și 1756 în 8 volume in quarto la Londra, p. LIII.

Și-a procurat-o cu 7 lire sterline, o sumă considerabilă pentru Kant, Ibidem și lucrarea pe care a scris-o e una satirică la adresa lui Swedenborg, p. LIV.

Kant spune despre cartea lui Swedenborg că e plină de absurdități și patologie, Ibidem.

„Viziunile” lui Swedenborg sunt pentru Kant „plăsmuiri ale unei puternice fantezii de creier bolnav”, Ibidem.

Îl declară pe Swedenborg un visător și un supraexcitat la nivel senzorial, care este asemănător metafizicienilor vremii lui care aveau „visuri ale rațiunii”, LIV.

Se vede în afirmațiile lui de aici influența lui Hume, LV.

De aceea Kant consideră că morala nu poate fi fundamentată pe metafizică, pentru că „obligativitatea legii morale își are valabilitatea în ea însăși”, LV.

El nu neagă însă metafizica în mod deplin dar o reduce la o știință care vorbește despre limitele rațiunii umane, Ibidem.

În 1764 scrisese un articol și împotriva lui Jan Komarnicki considerat de el tot bolnav mintal, p. LVI.

În 1768 publică articolul: Despre primul fundament al diferenței dintre regiunile spațiului, Ibidem. Aici afirmă că spațiul nu e o simplă abstracțiune ci „ceva originar și existent real”, p. LVI.

Prin acest articol se încheie perioada precritică a operelor lui Kant.

Perioada critică începe pe când ajunge professor ordinarius și a trebuit să scrie, în latină, disertația: De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre forma și principiile lumii sensibile și ale celei inteligibile), susținută la 21 august 1770, prin care și-a inaugurat demnitatea de profesor, p. LVII.

Ea prefigurează Critica rațiunii pure și în care distinge între sensibilitate și intelect, adică între cunoașterea sensibilă și cea intelectuală, Ibidem.

Aici distinge între „o lume sensibilă sau fenomenală ca obiect al sensibilității și o lume inteligibilă sau noumenală ca obiect al intelectului”, Ibidem.

Cunoașterea sensibilă are drept conținut senzațiile iar formele ei sunt spațiul și timpul, p. LVII. Însă „spațiul și timpul nu provin din senzații” ci senzațiile sunt născute de simțirea umană, Ibidem.

Însă pentru Kant „timpul și spațiul sunt intuiții pure, sunt forme universale și necesare ale cunoașterii sensibile”, p. LVIII.

Dar când Kant spune că timpul și spațiul sunt intuiții pure ale omului spune, cu alte cuvinte, că ele nu sunt reale, pentru că „sunt intuiții pure, subiective și ideale”, Ibidem.

Spațiul și timpul au legătură doar cu lumea sensibilă pentru Kant.

Intelectul trebuie folosit logic, spune Kant, pentru că numai astfel „fenomenele sunt subordonate legilor universale”, p. LVIII.

Lumea sensibilă ne oferă aparențe iar intelectul care compară mai multe aparențe ne dă să avem experiență, Ibidem.

În cunoașterea intelectuală însă intelectul operează „cu noțiuni despre obiectele reale și despre relațiile dintre ele, [noțiuni] care nu derivă din simțuri și nu sunt nici forme ale cunoașterii sensibile, ci sunt date originar în intelectul pur”, p. LIX.

Și Kant credea că noțiunile se găsesc în natura intelectului însuși, fără a fi înnăscute, dar care sunt „scoase din legile interne ale intelectului cu ocazia activității lui în legătură cu experiența”, p. LIX.

Care sunt pentru Kant „noțiunile pure” pe care le descoperă intelectul în sine pe măsura creșterii în experiență?

Sunt „noțiunile de posibilitate, existență, necesitate, substanță, cauză etc., împreună cu opusele sau corelatele lor”, p. LIX.

Disciplina filosofică care conține noțiunile pure ale intelectului este metafizica, p. LIX.

Kant numește noțiunile pure și noțiuni intelectuale.

Pentru el, „Dumnezeu este principiul cunoașterii ca ideal al perfecțiunii și, ca existând real, principiul devenirii oricărei perfecțiuni. Iar diferitele grade inferioare de perfecțiune nu pot fi determinate decât în comparație cu perfecțiunea supremă și ca limitări ale ei”, p. LIX.

Și astfel Kant afirmă că metafizica ca știință e posibilă dacă intelectul nu se interferează cu lumea sensibilă, Ibidem.

Iar la sfârșitul disertației autorul oferă trei principii științifice:

1. totul se întâmplă în univers conform cu „ordinea naturii”, p. LIX. Însă „recursul la minuni și la spirite dovedește lenea intelectului”, p. LIX-LX;

2. principiile nu trebuie înmulțite în afară de „o necesitate supremă”. Și asta pentru că intelectul are tendința spre unitate, p. LX;

3. materia nu se naște și nici nu dispare iar toate schimbările din univers privesc numai forma și nu și cantitatea ei, p. LX.

Și prin ele Kant nu face altceva decât să vorbească despre veșnicia materiei și despre legi imuabile în natură care nu cer o explicație teologică.

În concluzie, în această disertație inaugurală, Kant afirmă (spre deosebire de Hume) că formele sensibilității sunt apriorice cunoașterii intelectuale, p. LX și e de acord cu Leibniz când afirmă că „intelectul își are legile lui funcționale, care-i sunt virtual înnăscute, că are capacitatea de a uni sau a sintetiza, că este activ”, p. LXI.

Și e de acord și cu Platon, de la care a preluat distincția dintre sensibil și inteligibil, dintre lumea fenomenală și cea noumenală, p. LXI.

Kant se dezice de empirismul sceptic, părăsește ideea „spațiului absolut” a lui Newton și susține idealitatea sau subiectivismul timpului și spațiului, p. LXI.

La 7 iunie 1771 îi scria lui Marcus Herz și îi spunea că scrie la o lucrare numită Die Grenzen der Sinnlichkeit und der Vernunft (Limitele sensibilității și ale rațiunii), p. LXII.

La 21 februarie 1772, într-o altă scrisoare către același Marcus Herz, îi spune că și-a dat seama de o carență fundamentală în lucrarea sa și anume de lipsa răspunsului la întrebarea: „Pe ce se bazează raportul a ceea ce se numește în noi reprezentare cu obiectul?”, p. LXII.

Și își răspunde prin faptul că mintea lui Dumnezeu e activă și produce lucrurile, fiindcă obiectele sunt creații ale minții lui Dumnezeu, p. LXIII. Însă cum înțelegem noțiunile pure ale intelectului nostru care sunt izvorâte din suflet?, Ibidem.

Însă Kant respinge aici opinia lui Platon cum că noțiunile și principiile pure sunt căpătate printr-o intuire pe care sufletul a avut-o cândva în lumea suprasensibilă, când nu erau suflete întrupate, p. LXIII.

Dar începând de la această scrisoare îi va trebui 9 ani lui Kant ca să scrie Critica rațiunii pure…deși el credea că o va scrie în trei luni, Ibidem.

În 1775 va scrie o recenzie, intitulată: Despre diferența corporală esențială dintre structura animalelor și cea a oamenilor, p. LXIV. Aici va afirma că „natura animală a omului își are originea în mersul patruped”, Ibidem.

Tot în 1775 publică: Despre diferitele rase de oameni. Aici susține că „toți oamenii aparțin aceluiași gen natural, că rasele sunt mai constante decât speciile lor și că o adevărată istorie naturală va reduce probabil o mare mulțime de specii aparent diferite la rase aparținând aceluiași gen”, p. LXIV.

În 1776 și 1777: două articole despre un institut filantropic, p. LXIV-LXV.

În 1769 însă, într-o notă a sa, declara că Critica rațiunii pure e rodul a 12 ani de meditație., p. LXV.

Și, în altă parte, afirma că Hume e cel care l-a scos din somnul său dogmatic și l-a determinat să ajungă la filosofia speculativă, Ibidem.

Una dintre problemele care l-a frământat pe Kant 12 ani a fost problema cauzalității, p. LXV.

Hume susținea că există numai „determinări cauzale” și nu există cunoaștere apriorică, Ibidem. Tot el spunea că „deducția nu este…demonstrativă” și nici intuitivă, p. LXVII.

Kant și-a pus problema de a introduce legea morală alături de mecanicismul naturii, a libertății alături de necesitatea fizică, de a salva morala și religia care nu pot exista fără ideea de libertate, p. LXVIII.

În primăvara lui 1781 apare Critica rațiunii pure…și un an de la apariția ei „s-a păstrat o tăcere absolută în jurul ei”, p. LXVIII, adică nimeni nu a vorbit despre ea.

Cei care îi vor aduce critici vor spune că lucrarea era redactată într-un stil greoi, Ibidem. Și Kant afirmă cu această ocazie că, deși a gândit-o 12 ani a scris-o rapid, în 4-5 luni, gândindu-se mai degrabă la conținut decât la formă, Ibidem.

În 18 ianuarie 1782 apare o recenzie nesemnată la adresa cărții sale, p. LXIX, pentru că, în mod evident, era invidiată. Aceasta l-a necăjit mult pe Kant pentru că în ea era considerat un indealist-subiectiv, p. LXIX.

Asta l-a determinat să facă o variantă populară a Criticii rațiune pure, prescurtată, pe care o va publica în 1783, sub titlul: Prolegomene la orice metafizică viitoare, care se va putea înfățișa ca știință, p. LXIX. Aici respinge cu indignare asimilarea sa cu idealismul subiectivist al lui Berkeley, Ibidem.

Ideile importante ale ediției prescurtate vor fi introduse în a doua ediție a Criticii rațiune pure, editată în 1787.

Anonimul care îl enervase i s-a dezvăluit: filosoful Christian Garve (1742-1798) și cavalerismul său l-a mișcat pe Kant și de aceea a rămas prieten cu el, p. LXIX.

Cel care mutilase recenzia lui Garve fusese J. G. Feder (1740-1821), profesor la Göttingen (pentru că a apărut în mod prescurtat recenzia lui Garve), și ea va purta numele recenzia Farve-Feder, p. LXIX-LXX.

În Critica rațiunii pure autorul a vorbit despre „acele cunoștințe care nu conțin nimic empiric în ele”, p LXX.

Aici a discutat metoda sa critică sau transcendentală, Ibidem.

Transcendental la Kant nu era tot una cu transcendent, care se referă la ceea ce depășește experiența, ci transcendental pentru el avea „un sens epistemologic”, pentru că se referă la „cunoașterea obiectelor” noastre apriorice, p. LXX. Adică cum urcăm cunoașterea apriorică, prin simțuri, la cunoașterea intelectuală.

Apriorism = cunoașterea care nu provine din experiență și care nu e nici înnăscută, p. LXX-LXXI.

Estetică transcendentală = „se ocupă cu principiile sensibilității, care cercetează critic condițiile apriorice ale intuiției obiectice”, p. LXXII.

Pentru Kant prima treaptă de cunoaștere e sensibilitatea, p. LXXII și împarte judecățile în analitice și sintetice, Ibidem.

Judecățile analitice se bazează pe principiul contradicției”, p. LXXII și „toate judecățile analitice sunt judecăți a priori, fiindcă afirmă sau neagă predicatul despre subiect pe baza analizei pur logice a noțiunii de subiect, fără a recurge la vreo experiență”, p. LXXIII.

Judecățile sintetice însă erau împărțite de el în a posteriori și a priori, pentru că nu izvorăsc din principiul contradicției ci din intelectul pur și rațiunea pură, Ibidem.

Aici reafirmă faptul că spațiul și timpul sunt intuiții subiective, p. LXXIV și că ele preexistă intuiției empirice, adică sunt „intuiții pure a priori”, Ibidem.

Judecățile sintetice lărgesc cunoașterea noastră, p. LXXXVI.

Dar traducătorul român ne atrage atenția că spațiul și timpul sunt la Kant aprioric-obiective și de aceea nu trebuie să reducem valoarea lor la aceea „a calităților subiective ale simțurilor”, p. LXXVI.

Kant vorbește de „unitatea conștiinței de sine”, p. LXXIX  și nu concepea ideile/conceptele fără conținut, p. LXXX.

A ajuns la concluzia că „ceea ce cunoaștem noi nu sunt lucrurile în sine, ci numai fenomene”, p. LXXXI.

„Despre lucrurile în sine nu putem avea nicio cunoștință, necum una universală și necesară: ele sunt incognoscibile”, p. LXXXI.

Pentru Kant, fenomen = existență reală, realitate empirică, Ibidem.

Fenomenul este modul în care simțurile noastre sunt afectate de ceva necunoscut. El stă, pe de o parte, în legătură cu lucrul în sine, căci nu ar putea fi fără ceva care să-l facă să apară, pe de altă parte, cu un subiect care să-l perceapă”, p. LXXXI.

Acel necunoscut care ne afectează este pentru Kant incognoscibil dar totuși perceptibil, se află dincolo de fenomene și nu este el însuși fenomenul și pe care acesta îl numește lucrul în sine sau noumenon, p. LXXXII.

Însă lucrul în sine este incompatibil cu sistemul său filosofic, Ibidem dar prin el Kant a făcut o revoluție asemenea lui Kopernic, pentru că a recurs la o soluție contrară, p. LXXXII-LXXXIII.

Și astfel intelectul uman a devenit legislatorul naturii pentru Kant, p. LXXXIII.

Pentru Kant, intelectul unește fenomenele prin reguli, pe când rațiunea „continuă și desăvârșește sinteza fenomenelor operate de intelect, raportând regulile acestuia la principiile ei”, p. LXXXIII.

Intelectul se referă la intuiții, pe când rațiunea la judecățile intelectului, p. LXXXIV.

Intelectul conține categoriile, pe când rațiunea conține ideile, Ibidem.

Și autorul vorbește despre trei idei pure ale rațiunii: sufletul, lumea, Dumnezeu, Ibidem.

Kant a ajuns la concluzia că „problema existenței unei Ființe supreme nu este o problemă teoretică, ci una practică, că ea nu aparține domeniului rațiunii pure, ci celui al rațiunii practice, că Dumnezeu nu este obiect al științei, ci al credinței”, p. LXXXIX.

Dacă la Platon ideile erau „modele suprasensibile, imuabile și eterne”, la Kant ele sunt „principii regulative…puncte de orientare în cunoaștere, de călăuză în activitatea noastră cognitivă, de scopuri ultime spre care tindem, fără a le putea atinge vreodată”, p. LXXXIX.

O altă concluzie a lui e aceea că metafizica nu se ocupă cu transcendentul, cu suprasensibilul sau cu lucrul în sine, decretate ca existențe în afara cunoașterii științifice, ci ea e o disciplină critică, o filosofie transcendentală, care trebuie „să determine supozițiile apriorice ale experienței, condițiile a priori ale cunoștinței, originile, sfera și limitele ei, valabilitatea ei universală și necesară”, p. XC.

Critica rațiunii pure nu a fost receptată imediat, pentru că erudiții vremii au fost uimiți și stupefiați la apariția ei și nu știau ce poziție să ia, p. XCIV.

Kant dorea ca idealismul său să fie numit „idealism critic”, p. XCV.

Alții îi erau ostili lui Kant pentru că acesta nega metafizică ca știință când ea era la mare prestigiu în acea vreme, Ibidem.

Adversarul cel mai important al lui Kant a fost prof. Erhard de la Halle, care a susținut că apriorismul și raționalismul lui Kant sunt luate de la Leibniz și Wolff și că scepticismul lui Hume e fals, p. XCV-XCVI.

Friedrich Schiller a contribuit la răspândirea filosofiei kantiene, p. XCVII.

Pentru Kant, filosofia nu e pentru destindere ci e pentru cunoaștere și instruire, pentru a găsi soluții la problemele fundamentale ale vieții, p. XCIX.

Lenin considera lucrul în sine al lui Kant drept „o abstracție goală”, p. C.

halkalı escort
maltepe escort bayan
pendik escort bayan

Did you like this? Share it: