Teologie pentru azi

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Rugăciunea care înspăimântă. Predică la Duminica a 19-a după Rusalii [Lc. 6, 31-36]

Iubiţii mei[1],

una dintre cele mai năucitoare şi cutremurătoare, înspăimântătoare în cel mai bun sens cu putinţă, în sensul fericit al realităţii, este rugăciunea pentru vrăjmaşii noştri; rugăciunea care binecuvintează şi cere venirea în fire, intuirea de către ei a drumului spre dreapta credinţă şi mântuirea lor.

Rugăciunea care înspăimântă este rugăciunea care smereşte nesimţirea, smereşte furia, smereşte ura oarbă, smereşte neaşteptarea celor ce se luptă cu noi.

Căci ce e mai cutremurător decât fapta celui căruia tu îi faci zile fripte iar el te cutremură cu o conştiinţă cerească?

Tu eşti un câine cu el şi el un domn cu tine.

El e o fiară ce îşi arată pe fiecare zi colţii iar tu un om care ierţi cu sfinţenie.

Nimic mai înspăimântător aşadar, ca oamenii care ne fac bine şi ne vorbesc de bine, după ce noi am fost incredibil de răi cu ei.

Însă, rugăciunea pentru vrăjmaşi, nu trebuie să ne înşelăm, este o harismă a celor mari, a Sfinţilor, şi nu înseamnă numai a zice din gură: te iert! şi deodată lucrurile nu mai sunt roze ci sunt albe. Nu! Rugăciunea autentică, reală pentru vrăjmaşi e apanajul dragostei dumnezeieşti, e apanajul unei mari conştiinţe delicate şi nu a unui ipocrit.

Pentru a ajunge la iertarea aproapelui şi la rugăciunea pentru el, trebuie să începi de la a şti să laşi loc de bună ziua şi de la a nu fi, în inima ta, un om răzbunător ca şi el.

Pericopa evanghelică de astăzi, de la Sfânul Luca, vine, providenţial, tocmai la întronizarea Părintelui nostru Patriarh Daniel[2], care, mai înainte ca să fie ales a fost hulit de către mulţi şi astăzi, cei care l-au hulit, ar fi bine să se roage pentru el: măcar atât. Dacă au ştiut să se teamă sau să blesteme, să vedem dacă ştiu să şi binecuvinteze. Căci dacă ştii să binecuvintezi şi să te pocăieşti avem de-a face cu ortodocşi şi nu vorbim despre nişte veleitari[3].

Căci duminica de astăzi, în cadrul acestui grandios eveniment eclesial, ne învaţă să avem mai multă conştiinţă decât…dreptate personală.

Pentru că, dreptatea personală necreştină zice: să moară şi capra vecinului dacă a mea e bolnavă de lingoare[4].

Însă dreptatea creştină ştie să treacă cu vederea, să uite şi să vadă mai departe, pentru că: „Şi toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi [şi voi] asemenea acestora” [che catos telete ina piosin imin i antropi piites aftis omios] [v. 31].

A vrea să fie bine în lume înseamnă a vrea să faci binele pe care ţi-l doreşti şi altora, tuturor.

Dacă vrei ca numai tu să ai palat iar celălalt cocioabă, dar să fiţi unul lâgă altul, asta te arată fără simţ estetic (ca să nu mai vorbim despre inima-ți nemilostivă), pentru că, lângă palatul tău luxos vei vedea o dărăpănătură iar despre tine, cel cu palat, nu vom zice cu toţii numai laude, când te vedem cât de impropriu eşti numelui de om.

Toate câte vreţi…

Păi eu vreau să fiu sănătos, liniştit, smerit, iubitor, să mă mântuiesc, să ştiu şi să fac cât mai multe lucruri bune pe fiecare zi. Iubesc frumosul, binele, dreptatea…

Deci dacă asta vreau cu mine, atunci aceste lucruri trebuie să vreau să fie şi la altul în fiinţă.

Iar dacă vreau asta, dacă sunt omul principialităţii atunci înseamnă că ştiu să iert şi să mă rog.

Eu trebuie să fac altora ceea ce mi-ar plăcea să mi se facă, şi, poate, nu mi se face.

Dacă eu vreau să fie lumea simţită cu mine, atunci eu trebuie să fiu simţit cu toţi nesimţiţii.

Dacă vreau să mi se facă cadouri de suflet, atunci eu trebuie să iau prin surprindere pe cunoscuţii şi necunoscuţii mei cu iniţiative şi cadouri frumoase.

Dacă cineva se aşteaptă de la mine ca să fiu dur cu el, atunci voi fi foarte blând cu el iar dacă cineva se crede steaua de pe cer, trebuie să fiu bun cu el, şi să îi spun, că nici mie şi nici lui nu îi este de folos să mergem în Iad.

Dorinţa mea de mântuire trebuie să o transfer şi în viaţa prietenului şi a vrăjmaşului meu.

Vrăjmaşul meu, în inima mea, e un mare prieten al meu, pentru că eu îi doresc şi lui ceea ce îmi doresc mie.

Şi, în acelaşi timp, prietenul meu este un tot la fel de bun prieten pentru mine, numai că el mă foloseşte pentru că mă linişteşte, iar vrăjmaşul mă foloseşte pentru că mă smereşte.

Însă vrăjmaşului meu nu îi este de folos să stea toată ziua cu cearta pe mine.

Dracii sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai noştri în sens negativ. Cum aşa?! Păi ei, direct sau prin oameni, ne ajută să ne mântuim. Cum aşa, Părinte?! Prin acţiunile lor sâcâitoare, prin ademenirile lor să păcătuim, prin îngrozirile şi piedicile pe care ni le pun ei vor să ne facă rău, cel mai mare rău.

Dar dacă ştim să ne folosim în bine de răutatea lor, văzând ce vor ei să facă cu noi, atunci, în fiinţa noastră, convertim răutatea şi îndemnurile lor spre rău şi toate şicanele lor în uneltele mântuirii noastre.

Ei vin cu toptanul[5] şi ne învaţă tot felul de erezii pe care le-au predat cu generozitate şi altora, să avem o bună părere despre noi, ne spune că suntem sfinţi, că suntem nişte oameni de marcă, că avem calităţi şi daruri paranormale, că trebuie să curvim ca să ne simţim bine, că trebuie să ne luăm 3 maşini ca să părem oameni normali, că e bine să îmi fac lifting[6] pentru că aşa e dragostea mai frumoasă, că studiile multe ne fac semizei chiar dacă noi suntem nişte oameni roşi de invidii şi pasiuni mărunte, că…la un moment dat, o să ne luăm zborul de atâta cuminţenie câtă avem în noi.

Aşa că, în predica Domnului, în predica paradoxului perpetuu şi multiplu al Ortodoxiei, dracul, duşmanul şi prietenul sunt făcătorii noştri de bine, bineînţeles, cu specificaţiile de care am vorbit.

Dracul şi duşmanul ne fac bine fără să dorească asta, prietenul: prin alegere binevoitoare.

Căci ura dracului şi a vrăjmaşului sunt întoarse de către Dumnezeu, sunt folosite spre binele nostru, ca metode de disciplinare şi de organizare interioară.

Şi, în acest fel, iubirea prea mare a marilor Sfinţi, care se rugau pentru om, animal, piatră, drac, planetă…trebuie înţeleasă în această profundă ordine a binelui pentru alţii.

Dacă mie îmi e bine, cu alte cuvinte, de ce să nu le fie bine la toţi? Şi dacă eu vreau ca eu să fiu în har, de ce să nu fie toţi şi toate în har?

Însă avem numeroase rugăciuni pentru vrăjmaşi şi pentru demoni ale Sfinţilor, care au arătat că unii nu vor în ruptul capului să se întoarcă la gânduri mai bune.

Se ruga Sfântul şi omul cuvios pentru vrăjmaşi iar ăia îl luau la ciomăgeală, ca pe Sfântul Serafim în pustia Sarovului[7].

Sau, se ruga Sfântul pentru mântuirea dracilor şi veneau dracii, sub diverse forme şi îi mulţumeau spunându-i diverse hule.

Aşa că unele rugăciuni, oricât de sfinte ar fi şi de cât de Sfinţi ar fi cei care le fac, nu cam prind pe nicăieri, pentru că destinatarii sunt opaci, sunt impenetrabili prin liberă voinţă la harul lui Dumnezeu, care vrea să treacă prin ei şi nu îi găseşte niciodată acasă.

Adică te caută Dumnezeu pe acasă şi tu eşti plecat cu sorcova. El vrea să îţi facă bine iar tu eşti ca buduroiul de la fântână: nu poţi să pluteşti, ci te duci la fund.

Să facem şi noi, deci, ceea ce am vrea să ni se facă. Dar să facem şi mai mult decât vrem să ni se facă. Ca să arătăm că suntem fiii Celui Preaînalt şi nu, doar nişte oameni…civilizaţi.

Pentru că aţi văzut că astăzi civilizaţia şi specializarea minţii dă cu bomba, îţi ia casa prin tertipuri avocăţeşti, te discriminează pe motive de sănătate sau de origine, se arată nesimţiţi, îţi taie beregata instant sau el e inginer, dar pentru a câştiga banu’ mai repede s-a apucat de filme porno[8].

Civilizaţia, se pare, că nu ne prea ajută să iertăm.

Nici intelectualizarea noastră nu ne face mai răsăriţi decât eram înainte.

Banii ne cam strică la creier.

Funcţia ne face să o luăm razna.

Dacă avem maniere elegante le folosim numai în unele locuri, nu în toate, şi comportamentul adecvat e doar o garderobă de oraş şi nu de cameră.

Dacă în oraş suntem atenţi cum ne ştergem nasul acasă putem să ne luăm mucii cu mâneca.

Dar nu mă refer la mucozitatea nazală, firească şi neapărată, ci la modul duplicitar în care ne existăm, la modul duplicitar în care ne vindem, fără succes, marelui public.

Îmi aduc aminte de o prinţesă rusoaică, care a venit să îl viziteze pe un Sfânt nebun pentru Hristos pentru sfătuire[9]. A venit galantă, îmbrăcată ca în societatea unde trăia…

Şi Sfântul Teofil a primit-o la el în chilie, unde era o alandala teribilă[10], pentru că el se prefăcea un om cam nebun.

Dar el era nebun de iubire pentru Dumnezeu şi nu de scleroză[11].

Şi i-a spus să ţină rochia, rochia ei lungă şi frumoasă, ca să îi pună în poală nişte vechituri de-ale sale, ca să le spele la o apă din apropiere.

Şi, deodată, s-a pomenit prinţesa cu poala plină de murdărie, cu faţa plină de ruşine, pentru că aşa s-a dus cu ea, cu rochia suflecată şi cu ruşinea pe obraz, ca să spele lucrurile ce i le pusese Sfântul Teofil.

Adică, morala primă, aia greşită: Ce nechibzuit monah?! I-a stricat toaleta cea scumpă a femeii! Morala asta e falsă.

Prinţesa venise să ceară sfat de la Sfânt, dar nu nimerise bine nici îmbrăcămintea şi nici nu se pregătise cu starea cea bună a întrebătorului care caută mântuirea.

Adică venise cu intenţii bune dar cu sufletul, cu poalele sufletului nepregătite ca să primească sfătuirea dumnezeiască a Sfântului.

Şi Sfântul Teofil a rezolvat problema pregătirii acurate imediat: i-a pus nişte murdărie în poale, că aia avea în suflet, şi a trimis-o să spele două străchini de-ale lui şi, să se spele, în acelaşi timp, de buna părere despre sine.

Morala secundă, aia bună: contează ce eşti pe sub haine, ce ai în suflet şi nu ce îţi pui pe tine ca să maschezi urâţenia sufletului tău sau ce spui despre tine idealizându-te.

– Nu a fost prea dur, Părinte, cu ea?

– Nu! Ci a vorbit corect, propriu pentru un om care căuta acest lucru: trezirea spre mântuire; trezirea spre conştientizarea de sine; trezirea pentru a te apuca de faptele mântuirii.

Sfântul Teofil i-a făcut cel mai mare bine prinţesei.

Un astfel de bine i-a făcut şi părintele ieromonah Daniel de la Tanacu măciuţei care a murit nu din cauza lui: a vrut să o liniştească. Şi măicuţa s-a liniştit, chiar dacă a adormit.

Măicuţa a primit, prin muncirea ei de către demoni, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iertarea păcatelor ei iar părintele şi maicile care acum sunt duși prin tribunale au făcut ceea ce era corect, chiar dacă nu se potriveşte cu corectitudinea seculară, unde, e corect să dai pe un om afară din casă şi să îl laşi pe drumuri, dacă aşa zice legea, dar nu e bine să alini, dacă o faci cu prea multă conştiinţă.

Dacă vizăm mântuirea omului, duritatea aceasta pedagogică nu omoară, ci vindecă!

Duritatea mustrării, acel: a spune verde în faţă omului, înseamnă de multe ori salvarea omului şi cei care au scăpat de homosexualitate, de dependenţa de alcool, de dependenţa de tutun, pornografie sau droguri, cele care au fost oprite să nu avorteze sau să nu se prostitueze, ştiu ce spun acum: duritatea altora a fost mântuirea lor.

Dacă erau lăsaţi de capul lor acum se răsuceau prin Iad.

Însă, dacă au fost treziţi de ai lor sau de vreun creştin trezvitor şi s-au îndreptat, acum se bucură că au ieşit din mrejele demonilor.

Ştiu că aceste lucruri sunt foarte grele pentru mulţi, însă adevărul, chiar dacă te doare sau te bucură, e tot adevăr şi nu minciună.

Dacă-i iubim numai pe-ai noştri, ne spune Domnul, dacă dăm milostenie numai celor care ne favorizează în chip şi fel sau dacă dăm cu împrumut ca să ni se restituie [v. 32-34]…nu facem mare scofală[12].

E în limita echităţii să faci toate astea.

Rugăciunea şi iertarea mai presus de echitate, adică de drept şi nedrept, e cea în care ierţi şi pupi nu pe ăla care trebuie, ci pe ăla pe care nu ar mai trebui să îl ierţi, dacă e să vezi prin ochelarii dreptăţii umane.

Însă nouă ni se cere ca să fim fiii Lui. Adică să împlim aceasta: iubiţi pe vrăjmaşii voştri![agapate tus ehtrus imon] [v. 35].

Să îi agapăm, să le arătăm iubire din iubirea lui Dumnezeu revărsată în noi. Că de aici vine agapă, să facem o agapă. Adică să întindem o masă de bucate sau de cuvinte aproapelui nostru ca să îl hrănim pe el.

Sfântul Ioan Gură de Aur are numeroase predici în care le spune că au venit credincioşii la masa duhovnicească, la masa propovăduirii ortodoxe, a credinţei ortodoxe, ca oamenii să se desfăteze şi cu cuvântul lui Dumnezeu dar şi cu Trupul şi Sângele Fiului omului.

Noi trebuie să facem agapă pentru vrăjmaşi, să dăm milostenie, ca să trăim starea de bunătate a lui Dumnezeu, pe măsura noastră, acea stare în care El, Dumnezeul nostru: „este bun cu cei nemulţumitori/ aharistus şi răi/ ponirus” [hristos estin epi tus aharistus che ponirus] [v. 35].

Căci harismatic înseamnă a fi om plin de har, de bine dumnezeiesc iar poniros înseamnă să fii ponosit, să fii stricat de rău ca o carpetă mâncată de molii.

Şi să observaţi aici, că a fi hristos [e un adjectiv substantival la masculin], în greaca veche, înseamnă a fi un om bun. Omul hristos, omul bun e învăţat bunătatea de către Hristos Dumnezeu.

Versetul ultim al Sfintei Evanghelii de astăzi ne spune că iertarea înseamnă milostenie.

A fi milostiv înseamnă a fi ictirmon [v. 36].

A fi milostiv înseamnă a te face casă a bunătăţii, a iertării după cum Dumnezeu e veşnic bun şi mereu milostiv cu fiecare dintre noi.

Dacă ştim că ni s-a iertat mult, să iertăm mult.

Iertarea ţine de conştiinţa sinceră faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi atâţia ani.

Dumnezeu să vă dea tuturor pace şi puterea de a încerca să iertaţi, ca să fiţi iertaţi; puterea de a vrea să fiţi buni, de a fi sinceri cu dumneavoastră, de a fi fideli conştiinţei dumneavoastră. Amin!

---

[1] Scrisă la data de 29 septembrie 2007.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Daniel_%28Ciobotea%29_al_Rom%C3%A2niei.

[3] Idem: http://dexonline.ro/definitie/veleitar.

[4] Lingoare = febră tifoidă.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Febr%C4%83_tifoid%C4%83.

[5] Cu multă forță.

[6] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Facelift.

[7] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Serafim_de_Sarov.

[8] Caz mediatizat la TV, în care soțul și soția, ambii intelectuali români, s-au apucat de filme porno dacă au văzut că sunt mai rentabile.

[9] Viața Sfântului Teofil, în traducere românească, poate fi downloadată de aici: http://www.scribd.com/doc/33655722/Vladimir-Znosko-Viata-Sf-Teofil-Nebunul-pt-Hristos.

[10] O dezordine pusă la cale de către el, dorită…ca să dea aparența de om neîntreg la minte.

[11] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/scleroz%C4%83.

[12] Un lucru mare, impresionant.

istanbul escort
halkali escort bayan
bahcesehir escort bayan

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Veți pescui oameni! Predică la Duminica a 18-a după Rusalii. Pescuirea minunată [Lc. 5, 1-11]

Prea iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul[1],

întotdeauna la această Sfântă Evanghelie îmi tresare inima, pentru că e vorba de harisma preoţiei, a celor chemaţi la a fi pescarii de oameni [antropus zogron, v. 10] ai lui Dumnezeu.

Îmi tresare inimă şi mă gândesc la responsabilitatea noastră, a preoţilor, care nu e deloc mică, ci…imposibilă.

Gândită în parametri umani sau în parametri postmodernităţii noastre, preoţia este o viaţă supra-umană, îngerească, ceva absolut imposibil de trăit la exigenţele ei maxime, pentru că înseamnă să trăieşti la exigenţele celei mai desăvârşite sfinţenii.

Preoţia este culmea tuturor virtuţilor şi a întregii sfinţenii, ca unii care stăm în faţa lui Dumnezeu şi aducem Jertfe duhovniceşti, însuși Trupul şi Sângele Său euharistice, pentru viaţa lumii, a tot celui ce vine în lume şi crede întru El, botezându-se spre înfiere şi sfinţire, şi facem toate cele ale mântuirii oamenilor.

De aceea, resimţim acut nevrednicia noastră ori de câte ori ne apropiem să slujim Domnului.

Şi cum ar putea să fie altfel? Cine se crede atât de curat şi de drept încât să creadă că poate sluji Domnului, Celui de care se cutremură întreaga fire şi Îl preaslăvesc Îngerii şi Sfinţii cu o bucurie fără seamăn, extatică, paradoxală?

Sfinţii şi Puterile cereşti sunt ieşiți din ei înşişi, într-un extaz perpetuu, cu mintea lor cea prea duhovnicească şi mult preasfinţită şi sunt lipiţi prin contemplarea minţii şi prin dragostea lor de Treimea Cea mai presus de orice începătorie şi domnie.

Preoţia este o minune înspăimântătoare, un adevărat munte, o incomensurabilitate, pe care nu o poţi ridica din loc, darămite să o mai porţi, fără mult har de la Dumnezeu.

Îmi spunea un Părinte duhovnicesc despre momentul hirotoniei sale celei de Dumnezeu binecuvântate.

Îmi spunea cu o claritate înspăimântătoare despre ceea ce trăise în clipa când Preasfinţitul Episcop şi-a pus mâinile peste capul său şi l-a hirotonit. Mi-a spus aceste lucruri sub jurământ, cum că toate sunt adevărate.

Şi mi-a spus: „Părinte dragă…când eram jos, îngenuncheat în faţa Episcopului meu hirotonitor, atunci când am fost făcut preot, m-am simţit ca albia unei mări, în care s-a coborât mult har dumnezeiesc, asemenea unei lumini infinite. Ştiam de la Sfinţi, că astfel de vedenii au cei care se pregătesc pentru preoţie şi primesc preoţia care vine de la Domnul, prin Sfinţiţii Săi slujitori…dar nu ştiam cât de măreaţă este această punere a noastră în tagma preoţiei. Atunci am înţeles minunea că eu nu mai sunt diaconul X, ci am devenit preotul lui Dumnezeu, cel pus ca să slujesc pe fiii lui Dumnezeu.

Tot la fel, când am fost făcut duhovnic, ca să pot spovedi, am văzut cum lumina care mă preoţise, care mă umpluse prin mâinile Episcopului meu, care fusese ca o mare de lumină, acum era ca un foc ceresc, care m-a umplut de o râvnă imposibil de descris.

Tocmai atunci am ştiut ce mă aşteaptă sau ce e acela un duhovnic: un om care să vorbească şi să acţioneze prin Duhul lui Dumnezeu. Adică nu oricum, ci tocmai prin acest Duh al lui Dumnezeu, Care sfinţeşte toate şi ne ajută în toate slujbele noastre”.

Bineînţeles că aceste cuvinte, ca şi pe dumneavoastră, şi pe mine m-au înspăimântat. M-au înspăimântat de-a dreptul, pentru că şi noi ar fi trebuit să avem astfel de trăiri dumnezeieşti.

De ce? Pentru că Dumnezeu Cel Preasfânt ne vrea Sfinţi, ne vrea curaţi, ne vrea plini de lumina Sa, pentru ca să fim în intimitatea Sa, în cele dinlăuntru ale slavei Sale.

Ziua de 23 septembrie a fiecărui an este ziua în care se prăznuieşte în Biserica lui Hristos pomenirea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul. Nu a naşterii ci a conceperii sale în pântece!

Grija noastră aşadar nu este numai pentru cel care s-a născut ci şi pentru cel ce stă să se nască.

Noi nu considerăm copilul neformat deplin, din uter, o mână de celule nepersonalizate, ci o fiinţă umană, o persoană, care trebuie ajutată să se nască.

Şi iată cum Dumnezu a îmbinat astăzi ziua zămislirii cu ziua pescuirii. Căci cel care se zămisleşte trebuie să fie pescuit pentru Dumnezeu, să fie botezat pentru Dumnezeu, ca să ajungă fiul Său prin har.

Ce ne spune Scriptura de astăzi? Despre ce ne vorbeşte atât de pătrunzător? Despre ascultare, despre teologia ascultării.

Mulţimea [ton ohlon] Îl îmbulzea pe Domnul, venea din toate părţile ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu [ton logon tu Teu] [v.1]; aşa cum facem unii dintre noi la Bobotează, când ne înghesuim ca să luăm apă sfinţită…

Ei se năpusteau asupra Lui neuitându-se la decenţă, la Cel din faţa lor. Dădeau buluc. Asta în planul real al desfăşurării evenimentelor.

Interpretată duhovniceşte această grabă, această îmbulzeală, ajungem să vedem că e un lucru bun să te îmbulzeşti, să te baţi pentru un loc mai în faţă sau pentru o audiţie mai bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Şi cu cine să te baţi? Cu patimile din tine şi nu cu alţi ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu.

Îmbulzeală enormă pentru a-L asculta. Iar El sta lângă ţărmul lacului Ghennisaret [Ghennisaret].

Iar după numele lacului, un nume ebraic, ajungem să înţelegem că Domnul vorbea oamenilor cu scopul de a-i introduce în pământul naşterii, adică în Botez.

Sta lângă lac, lângă Botez, ca să vorbească oamenilor despre naşterea din nou.

Şi Sfântul Luca spune că Domnul a văzut două luntre, două bărci [dio plia] şi pe pescarii care îşi spălau mrejele, dar El se urcă în luntrea lui Petru [v. 2-3].

Domnul a văzut două luntre, pentru că două feluri de viaţă pot exista: în credinţă sau în necredinţă.

Şi credinciosul şi necredinciosul îşi agoniseşte multe în viaţa aceasta. Numai că cel păcătos pleacă, cum spune Scriptura, adică moare, iar averea lui o moşteneşte altul [Ps. 108, 7-14]. Nu pleacă cu moştenirea lui în cer, ci o lasă aici, şi o mănâncă …trecerea anilor.

Există două luntre, pentru că avem în faţa noastră moartea şi viaţa. Şi noi alegem de partea cui vrem să fim. Noi alegem! Dar pentru că nu alegem bine (pentru că Deuteronomul vrea să alegem viaţa), noi alegem perimetrul morţii, alegem viaţa în păcat, care duce de la moarte la moartea veşnică.

Şi unde S-a urcat Domnul? În luntrea credinţei, a lui Petru. Căci piatra credinţei Apostolilor e fundamentul Bisericii lui Dumnezeu. El S-a urcat în luntrea credincioşilor, ca Unul care este Capul Bisericii.

Şi când S-a urcat la Petru în luntre, căci El e cu noi întotdeauna, l-a rugat pe Petru să depărteze de ţărm corabia, luntrea şi de acolo, din luntrea depărtată de mal, învăţa mulţimile [edidaschen tus ohlus] [v. 3].

Adică? Aici e vorbire tainică despre monahism. Despre ce înseamnă să te îndepărtezi de lume pentru ca să înveţi cum trebuie să vorbeşti lumii despre Dumnezeu.

Dacă stai în îmbulzeala multor patimi toată ziua, dacă nu devii monah, adică singur, dacă nu te însingurezi de patimi, nu poţi să auzi pe Cel singur care îţi vorbeşte, pe Domnul tău.

Oricine se poate însingura de patimile şi de moda lumii în el însuşi şi trebuie să facă asta!

Oricine se poate şi trebuie să se îndepărteze de păcat, pentru ca să fie viu.

Ieri seară priveam la televizor pe doamna avocat a părintelui ieromonah Daniel Corogeanu[2], a celui nedreptăţit de către toţi, care îi lua apărarea în emisiunea lui Stelian Tănase[3].

Liniştea, delicateţea, pacea ei, gentileţea ei m-au umplut de bucurie, m-au făcut să o aplaud în faţa televizorului. Acea femeie, pe care o văzusem pentru prima oară, o creştin-ortodoxă cu mult bun simţ şi inteligenţă, m-a făcut să văd cum arată creştinul înţelept în mijlocul unora care vor să învârtă adevărul pe degete şi să iasă victorioasă minciuna.

Ca să vezi, adică să poţi vorbi detaşat de patimi şi interese meschine, trebuie să te faci al adevărului şi să spui adevărul aşa cum este.

Nu să presupui că spui adevărul sau să faci un adevăr care aduce bani, aplauze, rating…

Ci să mărturisești un adevăr care vine din cer şi care îl înfioră pe cel care îl ascultă.

Hristos Domnul Se retrage, vorbeşte din Biserica Sa oamenilor, mulţimii neînvăţate din afara Bisericii, în mod tainic.

El e pretutindeni, El umple toate cu slava Sa, dar e Capul Bisericii, ale cărei mădulare suntem noi înşine, prin Botez şi prin hrănirea cu Sine.

El e în noi şi în afară de noi şi mai presus decât tot ce există, El fiind Existenţa cea mai presus decât orice existenţă.

Şi El, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Fiul Tatălui, Cel închinat şi slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ne vorbeşte tainic tuturor, ne conduce pe toţi la El, pe măsură ce mulţimea gândurilor noastre se liniştesc, pe măsură ce nu mai sunt haotice și atunci când vrem să auzim cu urechea inimii noastre cuvântul care te face viu, cuvântul vieţii, mireasma vieţii spre viaţă a Cuvântului Cel veşnic al lui Dumnezeu.

Domnul încetează să vorbească la un moment dat, ne spune Dumnezeiescul Luca, şi îi veorbeşte lui Petru, omului credinţei [v.4]. Şi ce îi spune e copleşitor pentru noi.

Îi spune să o ducă mai la adânc [to vatos], să ducă luntrea mai în largul lacului, şi să arunce mrejele [ta dictia] ca să pescuiască.

Acest adânc [când vorbea Fericitul Constantin Galeriu[4] despre acest adânc te cutremurai, ţi se zbârlea pielea pe tine] reprezintă esenţa propovăduirii ortodoxe, a ceea ce înseamnă pentru noi a propovădui credinţa.

Pentru ortodocşi nu e de ajuns să ai Scriptura în mână şi să pleci la evanghelizat şi să te dai de apostol.

În calendarul nostru, când cineva e numit Apostolul Rusiei sau al Serbiei, adică Evanghelizatorii autentici ai acestor neamuri sau întocmai ca Apostolii, atunci e vorba despre oameni care sunt adânci, care merg la adânc, în adâncul dogmelor şi al vieţii cu Dumnezeu, care sunt plini de sfinţenie şi ştiu să vorbească oamenilor din adâncul celei mai cutremurătoare sfinţenii despre Teologie, despre iconomia mântuirii lui Hristos, despre Biserică şi mântuire, despre creaţie şi eshatologie, despre curăţire de patimi şi dreapta înţelegere a cultului ortodox, a adevăratei închinări în faţa lui Dumnezeu.

Nu aşa, oricine ştie trei lucruri despre Scriptură, a citit în grabă Vieţile Sfinţilor şi merge la Biserică este…apostol.

A te crede cineva atât de mare e semnul unei reale înşelări satanice, al unei păreri prea bune despre un om păcătos ca tine.

Să privim însă ce face Simon, care nu era încă Apostol, ci trebuia să fie pescuit de către Domnul spre propovăduirea credinţei mântuirii.

Omul, fiind pescar, îi spune că toată noaptea s-a trudit, împreună cu alţii, şi nu a prins, nu a luat nimic [uden elavomen] [v.5]. Adică zero peşte.

Dar, după cuvintele Tale [epi de to rimati Su], îi spune Simon/Petru, o să arunc mrejele, făcând astfel ascultare de El, deşi ştia că nu prinseseră nimic toată noaptea.

Unde fugiseră peştii, nu?!

Unde plecaseră de el nu putuse să prindă nimic?

Omul se gândea la hrana lui, la viaţa lui…cum e normal.

Însă Petru auzise cuvintele Lui şi credea că e un Profet. De aceea Îl ascultă pe Iisus Domnul şi aruncă mrejele.

Şi acum aflăm de ce duminica aceasta avem o Evanghelie care se numeşte pescuirea minunată: pentru că „au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele”[suneclisan plitos ihtion poli, dierrisseto de ta dictia afton][v.6].

Cum aşa?! Ei stătuseră toată noaptea după peşte, cu ochii în apă, în mreje şi niciun peşte şi acum, pentru că El le vorbise şi le porunciseasta, li se rupeau mrejele?!!

Cum puteau altfel să privească acest lucru decât ca pe o mare, negrăită minune?

Pentru că peştele ascultă de Creatorul Său şi vine în plasa lui Petru, de ce?, pentru că şi Petru ascultase de Dumnezeul Său şi a aruncat mrejele, deşi ştia că se munciseră degeaba toată noaptea.

Lecţia dumnezeiască a ascultării! Cel care îi poruncise lui Petru ascultase de Tatăl şi venise în lume, să ia chip de om şi la înfăţişare să fie ca oamenii.

Era Fiul Tatălui, Fiul ascultător de Tatăl, Care, tipologic, prin prorocie, fusese văzut în Isaac care se pleacă lui Avraam ca să fie adus jertfă sau în vinderea lui Iosif în Egipt, care îşi iartă fraţii pentru ca să le aducă, prin vinderea lui, viaţa lor.

Şi avem pe viitorul Petru, actualul Simon, a cărui credinţă în dumnezeirea Fiului şi în identitatea de fiinţă a Sa cu Tatăl şi cu Duhul este fundamentul Bisericii, care acceptă să arunce mrejele, deşi el era un profesionist al pescuitului.

Dacă era să vorbească profesionistul din Petru i-ar fi spus Domnului că El nu ştie cum stă treaba cu peştele, pentru că El nu e pescar. Dar în Petru vorbeşte credinţa, ascultarea, vorbeşte imposibilul, vorbeşte supralogica, cea care întrece evidenţa…şi se pomeneşte cu luntrea plină, şi cu a doua luntre plină, de erau să se scufunde ambele luntre [v. 6-7].

Şi dacă se umplu ambele luntre e pentru ca să arate că şi Drepţii şi păcătoşii sunt chemaţi la mântuire, pentru că am venit, spune Domnul, mai ales pentru păcătoşi, şi nu pentru cei Drepţi [Mt. 9, 13; Mc. 2, 17: Lc. 5, 32], care şi aşa erau cu Mine.

Petru ascultă de Fiul ascultător al Tatălui şi apare…mult peşte, adică multă înţelepciune.

Dacă asculţi de poruncile lui Dumnezeu şi nu treci cu vederea nici pe cele mari şi nici pe cele mici te umpli de peşte, de peştele felurit al înţelepciunii şi al virtuţilor.

Te umpli de atât peşte duhovnicesc încât dai şi altora şi vistieria ta nu se mai termină, pentru că de unde dai ţi se dă şi mai mult, căci înţelepciunea nu se termină când o dai ci se înmulţeşte.

Dacă nu aveţi mult peşte…acesta e motivul: neascultare, neatenţie la detaliile vieţii ortodoxe!

Ca să fii trebuie să faci.

Ca să faci trebuie să asculţi.

Ca să asculţi trebuie să te smereşti.

Ca să te smereşti trebuie să simţi cine este Dumnezeu tău.

Şi dacă simţi căldura dragostei Lui, curăţia Lui, cutremurarea frumuseţii Sale, atunci ştii cum e să fii ortodox, cum e să fii ortodox şi ce cutremurare e să fii preotul lui Dumnezeu, al Dumnezeului celui viu.

Petru al ascultării cade/ se prosternă la genunchii lui Iisus [prosepesen tis gonasin Iisu, v. 8].

Te închini, ştii să te închini, când trăieşti adâncul lui Dumnezeu, adâncul vieţii Sale în viaţa ta. Cât timp Dumnezeu nu îţi arată ţie, personal, măreţia slavei Sale, nu ştii să te închini sau te închini în necunoştinţă reală de cauză.

Ai nevoie de certitudine, de certificarea interioară a credinţei tale ca să ştii cum stă treaba cu…du mai la adânc, la şi mai mare adânc mintea ta şi propovăduirea ta.

Că aşa e uşor să moralizăm, să spunem nu la aia, nu la cealaltă, să batem câmpii în cuvântările noastre sau să ne lăudăm pe noi în loc pe Domnul, şi să nu spunem nimic despre sfinţenia credinţei la care am fost chemaţi.

Dar ca să vorbeşti trebuie să duci mintea ascultătorilor tăi la mai adânc, la mai greu, să oboseşti cu greul măreţiei cuvintelor lui Dumnezeu şi nu să laşi pe oameni la lucruri uşoare, de început.

Trebuie să mergi la mai adânc, la mai greu, la imposibilul ascultării şi al înţelegerii ascultătoare!

Şi când Petru simte cum stă treaba cu sesizarea adâncului sfinţeniei la care te duce ascultarea, atunci cade la picioarele Lui şi îi spune, cu inima smereniei, a cutremurării prea mari: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” [Exelte ap’ emu, oti anir amortolos imi, Chirie·] [v.8]…

Adică nu a zis, da, acum vreau să fiu Apostol, pentru că am prins peşte şi sunt mare şi tare, ci a mărturisit că nu e vrednic de o asemenea onoare, vizită, prezenţă.

Şi pentru că s-a crezut nevrednic de El, pentru că s-a înspăimântat şi el şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedeu, tovarăşii/comunionalii [i chinoni] lui [v. 9-10], atunci Iisus i-a zis lui Simon, dar şi celorlalţi deopotrivă: „Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni” [Mi fovu· Apo tu nin antropus esi zogron] [v. 10].

Şi ei au ascultat deplin de El, pentru că şi-au lăsat luntrele cu peşte, pline ochi, „lăsând toate, [şi] I-au urmat Lui” [afentes panta icolutisan Afto] [v. 11].

Pentru patronul român de astăzi, acest mod de a te comporta e o adevărată iresponsabilitate, o nebunie totală. Adică laşi ditamai bogăţia de peşte în mijlocul drumului şi tu pleci după Fiul lui Dumnezeu.

Însă, ceea ce trebuie să înţelegem noi este că nebunia propovăduirii este nebunia dragostei dumnezeieşti, care te face foc aprins, vijelios, când trăieşti evidenţa măreţiei lui Dumnezeu.

Dacă nu simţi, nu vezi pe Dumnezeu, eşti un butuc, o piatră sau o gură care vorbeşte despre cele mai sfinte lucruri fără să aibă nimic de-a face cu ele.

Eşti o maşină de cuvinte, părut frumoase…şi cam atât.

Însă, când ai experienţa simţirii, a vederii, a cutremurării Sale, deodată ieşi din logica lumii şi a omului căzut şi intri în logica veşniciei, trăind şi văzând toate cu mintea omului ce va să fie.

Să ne dea şi nouă Domnul logica dumnezeiască prin care să vedem lumea, adică râvna Duhului, care să ne ducă acolo unde vrea El şi la sensibilitatea pe care El ne-o cere.

Să rugăm pe Domnul milostivirilor şi al îndurărilor, Care nu voieşte moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să fie viu [Iez. 18, 23], ca să ne facă şi pe noi vii, ca să ne bucurăm veşnic întru măreţia slavei Sale, împreună cu Prea Curata Stăpână şi cu toţi Sfinţii şi Îngerii Săi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Scrisă în data de 23 septembrie 2007.

[2] A se vedea: http://www.mediafax.ro/social/fostul-preot-daniel-corogeanu-vizitat-in-inchisoare-de-mitropolitul-moldovei-2950880.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_T%C4%83nase. La Realitatea TV.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu.

kadıköy escort
besiktas escort bayan
taksim escort bayan