Zi: 13 iunie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Despre Dumnezeul milei. Predică la Duminica a 20-a după Rusalii. Învierea fiului văduvei din Nain [Lc. 7, 11-16]

Iubiţii mei[1],

în comparație cu cei care vă vorbesc despre Dumnezeul care nu ascultă rugăciunile sau despre Dumnezeul mort, învechit al Bisericii Ortodoxe, în duminica de astăzi Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte despre Sine ca despre Dumnezeul milei, al îndurărilor şi al iubirii de oameni.

În timp ce unii vă vorbesc despre modul în care Biserică, oamenii Bisericii vă manipulează sau vă şterg creierul într-un mod pasiv, Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un Dumnezeu care ne convinge prin mila Sa faţă de noi şi nu prin dreptatea Sa.

Dreptatea lui Dumnezeu este înfricoşătoare şi, după faptele noastre, nimeni nu e drept în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă viaţa lui ar fi şi numai o singură zi.

Dacă am vrea să ne dăm de drepţi în faţa lui Dumnezeu lucrurile nu ar fi prea frumoase pentru noi, pentru că nu suntem prea drepţi în faţa Lui.

Din acest motiv, dreptatea noastră, nădejdea noastră de a consideră că ne vom mântui vine prin harul Său, prin mila Sa, prin păsuirea noastră spre pocăinţă.

La ce folos că viaţa noastră e lungă, dacă rezultatul de pe patul morţii e…ca la 20 de ani, unde nu ai casă şi nici nu ai bani[2], adică nu eşti pregătit pentru a trece la Domnul?

Despre cel ce moare de tânăr, şi moare bine, în nevinovăţia lui, noi spunem că Dumnezeu l-a luat la El ca să nu i se schimbe mintea spre rele.

E drept că mamele şi taţii, şi bunicii, şi fraţii…nu prea înţeleg, nu pot să accepte prea repede că…fiul, nepotul, fratele lor e de domeniul istoriei pentru ei, şi că pentru a se raporta la el trebuie să vorbească la timpul trecut.

Noi vrem mereu cu prezentul.

Vrem să fie lângă noi cine vrem noi.

Vrem acum, aici, lângă noi, să fie fiul nostru care a murit într-un accident, din cauza unei complicaţii chirurgicale sau a murit, aşa, fără veste…

Moartea e greu de înţeles, ca şi viaţa de altfel…

Moartea e o adevărată groază dacă nu ştii că există nădejde de viaţă şi că există viaţă după moarte.

Moartea e una dintre cele mai terorizante realităţi, realitatea universală care cocoşează când este…netradusă în termenii realităţii.

Însă, când vezi moartea nu ca pe o pacoste, nu ca pe un lucru care nu are de-a face cu noi, moartea ne devine…prietenă.

Şi prietenia morţii şi a gândului la moarte nu terorizează pe un creştin nevoitor, pe un om duhovnicesc, pentru că tocmai moartea este învăţătoarea noastră spre nevoinţă şi spre viaţă.

Dar ca să ajungi de la moartea care te subjugă, la conştiinţa că moartea te eliberează…trebuie să treci trepte întregi de curăţire interioară şi de înţelegere a voii lui Dumnezeu cu oamenii.

Mie personal, mi-e la fel de bine la moarte ca şi la nuntă.

Înmormântarea te face să te întâlneşti cu durerea ta, pe când nunta te face să te întâlneşti cu bucuria ta şi, deopotrivă, să te întâlneşti cu tine, cel care trebuie să treci prin foc şi prin apă ca să ajungi la odihnă. Dacă vrei numai apa bucuriei fără focul durerii şi al necazurilor creşti ca firul de iarbă la umbră.

Clorofila vieţii, a vieţii duhovniceşti, viaţa din belşug e formată din durere şi bucurie, din renunţări şi lupte, din pierderi şi victorii.

Nu poţi să te faci că vrei numai binele! Nu poţi să ceri numai pâine albă!

Trebuie să ştii să transformi pâinea neagră în mulţumire şi să te bucuri pentru că o ai.

Când Domnul intră în Nain şi ajunge la porţile cetăţii [ti pili tis poleos], vede cum îl duceau la groapă pe monoghenis iios ti mitri aftu [copilul, fiul unul-născut, al mamei lui].

În limba greacă iios înseamnă fiu, monogenis înseamnă unul-născut/singurul-născut.

Locul acesta de la 7, 12 însă este o evocare deopotrivă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care este Monoghenis/ Unul-Născut Fiu al Tatălui, după dumnezeirea Sa, dar şi unul-născut, singurul născut după omenitatea Sa, al Prea Curatei Fecioare Maria.

Acest lucru apare în cântările noastre ortodoxe, când se spune că Te-ai născut mai înainte de luceafăr din Tatăl, şi mai apoi, din Fecioară, ne-ai răsărit nouă, adică în timp.

Face parte din dogma hristologică specificarea faptului că Hristos este deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul după dumnezeirea Sa, dar după umanitatea Sa e deofiinţă cu fiecare dintre noi, ca Unul care a devenit om ca noi, afară de păcat.

După ce că femeia nu mai avea soţ, pentru că era văduvă [in hira, v. 12], acum nu mai avea nici pe singurul ei fiu. Era înconjurată de mulţime mare de oameni din cetate, semn că era iubită de oameni sau compătimită şi…plângea.

Şi Domnul o vede, o priveşte pe ea şi I Se face milă de ea [esplaghnisti ep’ afti, v. 13]. Se pătrunde de mila ei Domnul, simte ca un Dumnezeu şi ca un om în acelaşi timp milă de ea, de această femeie care este chipul Mamei Sale, ce va fi plină de rănile dragostei pentru El sub Cruce.

Dacă vrem să aflăm delicateţea dumnezeiască a Domnului pentru Preacurata Sa Mamă trebuie să o înţelegem de aici întru câtva, din aplecarea Lui plină de milă spre suferinţa ei, spre chinul ei, a văduvei fără copil din Nain.

Şi după cum spune realitatea dogmei hristologice, cum că Hristos nu făcea numai ca un Dumnezeu cele dumnezeieşti ci şi ca om şi nu făcea toate numai ca om ci şi ca Dumnezeu în acelaşi timp, avem aici o naraţiune dumnezeiască despre Fiul lui Dumnezeu întrupat care Se umple de milă ca Dumnezeu şi om în acelaşi timp…pentru durerea sfâşietoare a unei femei, a unei mame.

Nu cred că putem exprima în cuvinte o mai mare delicateţe decât aceasta! I s-a făcut milă de ea reprezintă însăşi iconizarea în act a dogmei hristologice şi a raporturilor lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că El este Dumnezeul milei, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă acesta ca să fie viu.

Dumnezeul nostru nu e o poză, nu e o statuie rece, nu e o himeră, nu e o energie nepersonală, nu e marele gol sau marele plin, nu e marele anonim, nu e o inexistenţă pioasă…ci Dumnezeul care este întotdeauna Dumnezeul iubirii şi al milei.

Când Moise L-a întrebat pe Dumnezeu despre numele Său, El i-a spus că El este Cel care este [Ieș. 3, 14].

Când Ioan Evanghelistul a vorbit despre numele lui Dumnezeu ne-a spus că Dumnezeu este iubire [I In. 4, 16].

Când Biserica vorbeşte despre Dumnezeu, potrivit Evangheliei, spune că Dumnezeu e Treime de persoane.

Dar Dumnezeu este şi Treime de persoane şi Cel neschimbat, unic şi absolut, cât şi iubire.

Neschimbabilitatea lui Dumnezeu nu contravine iubirii Sale, pentru că dintotdeauna Dumnezeu e neschimbat în iubire, e plin de iubire şi de milă şi nu doar cu văduva din Nain, ci cu întreaga lume.

Şi Hristos Dumnezeu S-a apropiat de ea, de văduvă, şi i-a spus: Mi clee [Nu plânge!]. Nu a stat distant, ci Şi-a exprimat compasiunea vizavi de ea, mila Sa infinită şi i-a spus cu cuvântul ce trebuie să facă: să nu plângă, să nu mai plângă.

De ce? Pentru că El a venit să şteargă toată lacrima de pe faţa pământului. El a venit să aducă bucuria acolo unde era tristeţe, viaţă acolo unde era moarte, fericire acolo unde era neorânduială, lumină, acolo unde era un întuneric al închinării la idoli.

El S-a apropiat de pat şi i-a spus tânărului mort: Neanische, si lego, eghertiti [Tinere, ţie îţi zic, scoală-te/ ridică-te!][v. 14].

El S-a apropiat…

El nu a stat departe…şi ceea ce a zis cu cuvântul s-a împlinit cu puterea Sa cea dumnezeiască, ca Cel ce e Creatorul vieţii. El l-a readus din moarte pe fiul mângâierilor, după cum El Însuşi va învia din morţi ca un Atotputernic, zicând celor din Iad: Ieşiţi! şi celor din adâncuri: Eliberaţi-vă!

Pentru cei care se îndoiesc de înviere, de învierea altora sau a lor, acest anecatisen o necros [s-a ridicat mortul] reprezintă gestul la fel de firesc pentru vremea aceea, când și ei vor învia din morţi.

După cum a înviat acesta, fără nicio întârziere, fără nicio împotrivire, la fel vom învia şi noi, cei care aşteptăm sau nu învierea morţilor, pentru că învierea este un dar pentru toţi din cauza învierii Sale din morţi, cea de a treia zi.

Pentru că El a luat toată firea noastră întru Sine şi cu ea a înviat, pe ea a îndumnezeit-o, de aceea atunci toţi morţii vor învia, numai că unii spre viaţa veşnică iar alţii spre moarte, spre chin veşnic.

Restul Evangheliei este uşor de înţeles: bucurie şi uimire mare în toţi cei prezenţi.

Numai că această Evanghelie o putem înţelege şi mai duhovniceşte, dacă vedem în tânărul din Nain sufletul nostru mort de păcate, omorât de păcate, care e înviat de Domnul prin Duhul Său cel Sfânt.

Mama noastră, conştiinţa noastră ne jeleşte, ne îndeamnă să facem voia lui Dumnezeu şi nu a trupului, voie care ne omoară sufletul. De această mamă, de conştiinţa noastră lui Dumnezeu Îi e milă. Și Se milostiveşte de noi şi ne învie, atunci când noi căutăm să cunoaştem care este viaţa cea mai bună.

Dacă nu cauţi să te înţelegi şi să înţelegi ce trebuie să fie cu viaţa ta, crezi că viaţa e numai de băut, şi de mâncat, şi de dormit.

Dar dacă vrei să vezi cum te afli, să îţi vezi mama care plânge pentru tine, trebuie să plângi şi tu pentru tine, să te curăţeşti cu lacrimile tale, să te speli cu ele ca şi cu un alt Botez, pentru ca să vezi cum arată moartea interioară şi cât de urâtă este ea în comparaţie cu viaţa din belşug în fiinţa ta.

Şi atunci, atunci când te speli pe ochii inimii, când te scapi de cataracta de la ochii sufletului, poţi să vez cât de bun şi milostiv este Domnul, cu câtă iubire ne caută şi ne poartă de grijă, cum ne cheamă, cu ce dor ne îmbie să urmărm poruncile Sale care sunt însăşi viaţa noastră.

Vă doresc să înviaţi!

Nicio urare nu mi se pare mai mare ca asta.

Vă doresc să înviaţi zilnic din moartea păcatului, să vă deziceţi de păcatele şi patimile dumneavoastră zilnic şi să fiţi frumoşi!

Învierea din păcat e plină de frumuseţe, e frumuseţea noastră reală.

Să înviaţi zilnic şi să fiţi frumoşi!

Dumnezeu să vă dea frumuseţea de a învia mereu din moarte, pentru ca să staţi în slava Lui, cu toţi Sfinţii Săi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

[1] Predică scrisă pe 6 octombrie 2007.

[2] Aluzie la piesa Ca la 20 de ani, a trupei Voltaj, în vogă pe atunci. A se vedea: http://www.versuri.ro/versuri/ljfdh_voltaj+ca+la+20+de+ani.html.