Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 13 iunie 2011

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [1]

Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, studiu introd., glosar kantian și indice de nume proprii de Nicolae Bagdasar, Ed. Științifică, București, 1969, 699 p.

***

Critica rațiunii pure

A fost dedicată ministrului regal de stat Baron von Zedlitz, cf. p. 9.

*

Prefața ed. 1781.

„Rațiunea omenească are…soarta particulară…[de a fi] copleșită de întrebări pe care nu le poate evita”, p. 11.

Metafizica e recunoscută de autor drept „arena…[unor] certuri fără sfârșit”, Ibidem.

Metafizica a ajuns disprețuită, p. 11-12.

„viermănosul dogmatism”, p. 12.

Metafizica este „o știință falsă”, p. 13.

Critica rațiunii pure este pentru autor un „tribunal” al metafizicii, care trebuie să ducă la cunoașterea de sine, p. 13.

Kant spune că nu se pricepe la magie, p. 13.

Ce a întreprins Kant aici: „marea mea preocupare a fost o expunere amănunțită” a problemelor metafizicii, p. 14.

El spune că are de-a face în cercetările sale „numai cu rațiunea însăși și gândirea ei pură, și pentru cunoașterea ei amănunțită nu e nevoie să caut departe în jurul meu, deoarece o găsesc în mine însumi”, p. 14.

Consideră că cercetările sale asupra intelectului sunt cele „mai importante” de până la el, p. 15.

Își consideră cartea un „studiu adâncit”, p. 15.

Cartea nu e dedicată „în niciun caz marelui public”, p. 16.

Anunță o altă carte sistematică: Metafizica naturii, p. 17.

„Adică eu aștept de la cititorul meu răbdarea și imparțialitatea unui judecător”, p. 17.

***

Prefața ed. 1787.

Metafizica este „o cunoaștere rațională speculativă cu totul izolată”, p. 22. În cadrul ei „rațiunea se poticnește neîntrerupt, chiar dacă vrea să cunoască a priori (cum are pretenția) acele legi pe care le confirmă cea mai vulgară experiență”, p. 23.

Până acum metoda metafizicii a fost „o dibuire între simple concepte”, p. 23.

„noi cunoaștem despre lucruri a priori numai ceea ce noi înșine punem în ele”, p. 25.

Însă poate fi numită cunoaștere a lumii ceea ce noi ne închipuim că ar fi lumea?

„Necondiționatul nu poate fi gândit fără contradicție”, p. 26.

CRP (Critica rațiunii pure) „e un tratat despre metodă, nu un sistem al științei însăși”, adică al metafizicii, p. 26.

*

„Comoara” pe care CRP o lasă posterității constă în:

1. „să nu cutezăm niciodată a depăși cu rațiunea speculativă limitele experienței”, p. 28;

2. avem de-a face în cadrul rațiunii speculative cu „o restrângere a folosirii rațiunii noastre”, p. 28;

3. „spațiul și timpul nu sunt decât forme ale intuiției sensibile”, p. 28;

4. „nu putem avea cunoaștere despre niciun obiect ca lucru în sine”, p. 28.

*

„Deși nu pot cunoaște sufletul meu…totuși pot gândi libertatea” lui, p. 29-30.

El a dorit aici ca să sece „izvorul erorilor” filosofiei, p. 31.

Kant credea în incapacitatea „intelectului comun al oamenilor” (p. 32), adică în incapacitatea omului comun pentru speculații subtile ca nemurirea sufletului, libertatea voinței sau dovezile raționale al existenței lui Dumnezeu.

Și credea, de aceea, că CRP nu va deveni niciodată o carte „populară”, pentru că „pe cât de puțin îi intră în cap poporului argumentele toarse fin în sprijinul adevărurilor utile, tot pe atât de puțin îi vin în minte și obiecțiile la fel de subtile în contra lor”, p. 33.

Autorul credea că teologii se încurcă în aceleași dispute ca și metafizicienii, p. 33.

Iar critica lui „poate tăia înseși rădăcinile materialismului, fatalismului, ateismului, necredinței liberilor cugetători, fanatismului și superstiției, care pot deveni dăunătoare marii mulțimi, în sfârșit și idealismului și scepticismului, care sunt mai primejdioase școlilor și pătrund cu greu în public”, p. 33.

Rațiunea trebuie să fie „strict demonstrativă, întemeindu-se pe principii riguroase a priori”, p. 33.

Penru Kant, dogmatismul filosofic era cunoașterea purăderivată din concepte după principii…fără a cerceta modul și dreptul prin care [rațiunea] a ajuns la ele”, Ibidem.

CRP nu apară „superficialitatea limbută, sub numele uzurpat de popularitate”, Ibidem. Ci ea este „pregătirea prealabilă necesară pentru promovarea unei temeinice metafizici ca știință”, p. 34.

„spiritul temeiniciei [lucrul făcut riguros n.n.] nu a murit în Germania, ci…a fost numai înăbușit pentru scurtă vreme prin tonul la modă al unei libertăți de gândire cu aere de geniu”, p. 37. Înăbușit printr-un manierism ieftin, am spune noi.

Kant recunoaște că CRP e „pe alocuri deficientă” în ceea ce privește claritatea expunerii, p. 37. Însă are orgoliul nejustificat să spună, că „pericolul nu este de a fi contrazis, ci de a nu fi înțeles”, Ibidem.

În luna aprilie 1787, când semna prefața celei de a doua ediții a CRP, Kant avea 64 de ani, p. 37-38.

Și în prefața a doua a cărții Kant vorbește numai despre bărbați, despre „distinșii bărbați” (p. 37) sau despre „merituoșii bărbați” (p. 38) care l-au citit dar niciodată despre femeile înțelepte care l-ar fi citit.

*

Cuprinsul e la p. 39.

El cuprinde:

Introducere

*

I. Teoria transcendentală elementară

Partea întâi: Estetica transcendentală

Secția I: Despre spațiu

Secția a II-a: Despre timp.

Parte a doua: Logica transcendentală

Diviziunea I: Analitica transcendentală în două cărți cu diferitel lor capitole și secții.

Diviziunea a II-a: Dialectica transcendentală în două cărți cu diferitele lor capitole și secții

*

II. Metodologia transcendentală.

Capitolul I: Disciplina rațiunii pure

Capitolul II: Canonul rațiunii pure

Capitolul III: Arhitectonica rațiunii pure

Capitolul IV: Istoria rațiunii pure

***

Introducerea (p. 41-61)

Orice cunoaștere umană începe cu experiența, p. 41.

Experiența se obține din prelucrarea „materialului brut al impresiilor sensibile într-o cunoaștere a obiectelor”, Ibidem.

Însă „dacă orice cunoaștere a noastră începe cu experiența, aceasta nu înseamnă…că ea provine întreagă [în întregime] din experiență”, p. 42.

Și autorul pune problema cunoștințelor din afara experienței și a impresiilor înțelese prin simțuri, pe care le numește cunoștințe a priori, care „se deosebesc de cele empirice” care își au izvorul în experiență, p. 42.

Cunoștințele a priori =  care sunt „independente absolut de orice experiență”, care sunt obținute în afara oricărei experiențe, p. 43.

La polul opus al cunoștințelor a priori sunt cunoștințele empirice, adică cele dobândite prin experiență, p. 43.

Ex: „orice schimbare își are cauza ei, este o judecată a priori, dar nu pură, fiindcă schimbarea este un concept care nu poate fi scos decât din experiență”, Ibidem.

*

Necesitatea și universalitatea strictă sunt…criterii sigure ale unei cunoștințe a priori și sunt inseparabil unite între ele”, p. 44.

Problemele inevitabile ale rațiunii pure „sunt Dumnezeu, libertatea și nemurirea”, p. 46. Știința care se ocupă de aceste probleme e metafizica, Ibidem.

Prin natural Kant desemnează „ceea ce ar trebui să se întâmple în mod just și rațional”, p. 47.

*

Greșeala lui Platon: „a părăsit lumea sensibilă, fiindcă ea pune intelectului limite prea înguste și s-a aventurat dincolo de ea pe aripile Ideilor în spațiul vid al intelectului pur. El nu a observat că prin eforturile sale nu câștigă drum, căci nu avea niciun suport așa-zicând ca bază, pe care să se fixeze și la care să poată aplica forțele sale, pentru a urni intelectul din loc”, p. 47.

Numai că Platon nu a trecut „dincolo” din întâmplare, ci, ca întreaga teologie păgână, al cărei reprezentat era, a trecut pentru a fantaza despre Dumnezeu și eternitate.

Iar Kant reduce realitatea la puterile limitate de înțelegere ale omului pentru a face ineficientă Revelația dumnezeiască în viața oamenilor. Ca să spună că ceea ce ne depășește și nu putem înțelege cu ușurință, de fapt: nu ne privește.

Pe scurt: Platon și-a imaginat veșnicia, pe când Kant a făcut-o un subiect nerelevant pentru oameni.

*

Și Kant continuă în mod orgolios expunerea sa de motive în favoarea CRP confundând metoda critică cu puterea reală de înțelegere a omului: „această metodă dă o reală cunoștință a priori, care reprezintă un progres sigur și util”, p. 48.

Însă metoda e ca ciocanul în mâna omului. Fără a ști ce să faci cu ciocanul nu ajungi să sculptezi nicio statuie.

Praedicationes (vol. 1) [13]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Despre Dumnezeul milei. Predică la Duminica a 20-a după Rusalii. Învierea fiului văduvei din Nain [Lc. 7, 11-16]

Iubiţii mei[1],

în comparație cu cei care vă vorbesc despre Dumnezeul care nu ascultă rugăciunile sau despre Dumnezeul mort, învechit al Bisericii Ortodoxe, în duminica de astăzi Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte despre Sine ca despre Dumnezeul milei, al îndurărilor şi al iubirii de oameni.

În timp ce unii vă vorbesc despre modul în care Biserică, oamenii Bisericii vă manipulează sau vă şterg creierul într-un mod pasiv, Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un Dumnezeu care ne convinge prin mila Sa faţă de noi şi nu prin dreptatea Sa.

Dreptatea lui Dumnezeu este înfricoşătoare şi, după faptele noastre, nimeni nu e drept în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă viaţa lui ar fi şi numai o singură zi.

Dacă am vrea să ne dăm de drepţi în faţa lui Dumnezeu lucrurile nu ar fi prea frumoase pentru noi, pentru că nu suntem prea drepţi în faţa Lui.

Din acest motiv, dreptatea noastră, nădejdea noastră de a consideră că ne vom mântui vine prin harul Său, prin mila Sa, prin păsuirea noastră spre pocăinţă.

La ce folos că viaţa noastră e lungă, dacă rezultatul de pe patul morţii e…ca la 20 de ani, unde nu ai casă şi nici nu ai bani[2], adică nu eşti pregătit pentru a trece la Domnul?

Despre cel ce moare de tânăr, şi moare bine, în nevinovăţia lui, noi spunem că Dumnezeu l-a luat la El ca să nu i se schimbe mintea spre rele.

E drept că mamele şi taţii, şi bunicii, şi fraţii…nu prea înţeleg, nu pot să accepte prea repede că…fiul, nepotul, fratele lor e de domeniul istoriei pentru ei, şi că pentru a se raporta la el trebuie să vorbească la timpul trecut.

Noi vrem mereu cu prezentul.

Vrem să fie lângă noi cine vrem noi.

Vrem acum, aici, lângă noi, să fie fiul nostru care a murit într-un accident, din cauza unei complicaţii chirurgicale sau a murit, aşa, fără veste

Moartea e greu de înţeles, ca şi viaţa de altfel…

Moartea e o adevărată groază dacă nu ştii că există nădejde de viaţă şi că există viaţă după moarte.

Moartea e una dintre cele mai terorizante realităţi, realitatea universală care cocoşează când este…netradusă în termenii realităţii.

Însă, când vezi moartea nu ca pe o pacoste, nu ca pe un lucru care nu are de-a face cu noi, moartea ne devine…prietenă.

Şi prietenia morţii şi a gândului la moarte nu terorizează pe un creştin nevoitor, pe un om duhovnicesc, pentru că tocmai moartea este învăţătoarea noastră spre nevoinţă şi spre viaţă.

Dar ca să ajungi de la moartea care te subjugă, la conştiinţa că moartea te eliberează…trebuie să treci trepte întregi de curăţire interioară şi de înţelegere a voii lui Dumnezeu cu oamenii.

Mie personal, mi-e la fel de bine la moarte ca şi la nuntă.

Înmormântarea te face să te întâlneşti cu durerea ta, pe când nunta te face să te întâlneşti cu bucuria ta şi, deopotrivă, să te întâlneşti cu tine, cel care trebuie să treci prin foc şi prin apă ca să ajungi la odihnă. Dacă vrei numai apa bucuriei fără focul durerii şi al necazurilor creşti ca firul de iarbă la umbră.

Clorofila vieţii, a vieţii duhovniceşti, viaţa din belşug e formată din durere şi bucurie, din renunţări şi lupte, din pierderi şi victorii.

Nu poţi să te faci că vrei numai binele! Nu poţi să ceri numai pâine albă!

Trebuie să ştii să transformi pâinea neagră în mulţumire şi să te bucuri pentru că o ai.

Când Domnul intră în Nain şi ajunge la porţile cetăţii [ti pili tis poleos], vede cum îl duceau la groapă pe monoghenis iios ti mitri aftu [copilul, fiul unul-născut, al mamei lui].

În limba greacă iios înseamnă fiu, monogenis înseamnă unul-născut/singurul-născut.

Locul acesta de la 7, 12 însă este o evocare deopotrivă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care este Monoghenis/ Unul-Născut Fiu al Tatălui, după dumnezeirea Sa, dar şi unul-născut, singurul născut după omenitatea Sa, al Prea Curatei Fecioare Maria.

Acest lucru apare în cântările noastre ortodoxe, când se spune că Te-ai născut mai înainte de luceafăr din Tatăl, şi mai apoi, din Fecioară, ne-ai răsărit nouă, adică în timp.

Face parte din dogma hristologică specificarea faptului că Hristos este deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul după dumnezeirea Sa, dar după umanitatea Sa e deofiinţă cu fiecare dintre noi, ca Unul care a devenit om ca noi, afară de păcat.

După ce că femeia nu mai avea soţ, pentru că era văduvă [in hira, v. 12], acum nu mai avea nici pe singurul ei fiu. Era înconjurată de mulţime mare de oameni din cetate, semn că era iubită de oameni sau compătimită şi…plângea.

Şi Domnul o vede, o priveşte pe ea şi I Se face milă de ea [esplaghnisti ep’ afti, v. 13]. Se pătrunde de mila ei Domnul, simte ca un Dumnezeu şi ca un om în acelaşi timp milă de ea, de această femeie care este chipul Mamei Sale, ce va fi plină de rănile dragostei pentru El sub Cruce.

Dacă vrem să aflăm delicateţea dumnezeiască a Domnului pentru Preacurata Sa Mamă trebuie să o înţelegem de aici întru câtva, din aplecarea Lui plină de milă spre suferinţa ei, spre chinul ei, a văduvei fără copil din Nain.

Şi după cum spune realitatea dogmei hristologice, cum că Hristos nu făcea numai ca un Dumnezeu cele dumnezeieşti ci şi ca om şi nu făcea toate numai ca om ci şi ca Dumnezeu în acelaşi timp, avem aici o naraţiune dumnezeiască despre Fiul lui Dumnezeu întrupat care Se umple de milă ca Dumnezeu şi om în acelaşi timp…pentru durerea sfâşietoare a unei femei, a unei mame.

Nu cred că putem exprima în cuvinte o mai mare delicateţe decât aceasta! I s-a făcut milă de ea reprezintă însăşi iconizarea în act a dogmei hristologice şi a raporturilor lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că El este Dumnezeul milei, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă acesta ca să fie viu.

Dumnezeul nostru nu e o poză, nu e o statuie rece, nu e o himeră, nu e o energie nepersonală, nu e marele gol sau marele plin, nu e marele anonim, nu e o inexistenţă pioasă…ci Dumnezeul care este întotdeauna Dumnezeul iubirii şi al milei.

Când Moise L-a întrebat pe Dumnezeu despre numele Său, El i-a spus că El este Cel care este [Ieș. 3, 14].

Când Ioan Evanghelistul a vorbit despre numele lui Dumnezeu ne-a spus că Dumnezeu este iubire [I In. 4, 16].

Când Biserica vorbeşte despre Dumnezeu, potrivit Evangheliei, spune că Dumnezeu e Treime de persoane.

Dar Dumnezeu este şi Treime de persoane şi Cel neschimbat, unic şi absolut, cât şi iubire.

Neschimbabilitatea lui Dumnezeu nu contravine iubirii Sale, pentru că dintotdeauna Dumnezeu e neschimbat în iubire, e plin de iubire şi de milă şi nu doar cu văduva din Nain, ci cu întreaga lume.

Şi Hristos Dumnezeu S-a apropiat de ea, de văduvă, şi i-a spus: Mi clee [Nu plânge!]. Nu a stat distant, ci Şi-a exprimat compasiunea vizavi de ea, mila Sa infinită şi i-a spus cu cuvântul ce trebuie să facă: să nu plângă, să nu mai plângă.

De ce? Pentru că El a venit să şteargă toată lacrima de pe faţa pământului. El a venit să aducă bucuria acolo unde era tristeţe, viaţă acolo unde era moarte, fericire acolo unde era neorânduială, lumină, acolo unde era un întuneric al închinării la idoli.

El S-a apropiat de pat şi i-a spus tânărului mort: Neanische, si lego, eghertiti [Tinere, ţie îţi zic, scoală-te/ ridică-te!][v. 14].

El S-a apropiat

El nu a stat departe…şi ceea ce a zis cu cuvântul s-a împlinit cu puterea Sa cea dumnezeiască, ca Cel ce e Creatorul vieţii. El l-a readus din moarte pe fiul mângâierilor, după cum El Însuşi va învia din morţi ca un Atotputernic, zicând celor din Iad: Ieşiţi! şi celor din adâncuri: Eliberaţi-vă!

Pentru cei care se îndoiesc de înviere, de învierea altora sau a lor, acest anecatisen o necros [s-a ridicat mortul] reprezintă gestul la fel de firesc pentru vremea aceea, când și ei vor învia din morţi.

După cum a înviat acesta, fără nicio întârziere, fără nicio împotrivire, la fel vom învia şi noi, cei care aşteptăm sau nu învierea morţilor, pentru că învierea este un dar pentru toţi din cauza învierii Sale din morţi, cea de a treia zi.

Pentru că El a luat toată firea noastră întru Sine şi cu ea a înviat, pe ea a îndumnezeit-o, de aceea atunci toţi morţii vor învia, numai că unii spre viaţa veşnică iar alţii spre moarte, spre chin veşnic.

Restul Evangheliei este uşor de înţeles: bucurie şi uimire mare în toţi cei prezenţi.

Numai că această Evanghelie o putem înţelege şi mai duhovniceşte, dacă vedem în tânărul din Nain sufletul nostru mort de păcate, omorât de păcate, care e înviat de Domnul prin Duhul Său cel Sfânt.

Mama noastră, conştiinţa noastră ne jeleşte, ne îndeamnă să facem voia lui Dumnezeu şi nu a trupului, voie care ne omoară sufletul. De această mamă, de conştiinţa noastră lui Dumnezeu Îi e milă. Și Se milostiveşte de noi şi ne învie, atunci când noi căutăm să cunoaştem care este viaţa cea mai bună.

Dacă nu cauţi să te înţelegi şi să înţelegi ce trebuie să fie cu viaţa ta, crezi că viaţa e numai de băut, şi de mâncat, şi de dormit.

Dar dacă vrei să vezi cum te afli, să îţi vezi mama care plânge pentru tine, trebuie să plângi şi tu pentru tine, să te curăţeşti cu lacrimile tale, să te speli cu ele ca şi cu un alt Botez, pentru ca să vezi cum arată moartea interioară şi cât de urâtă este ea în comparaţie cu viaţa din belşug în fiinţa ta.

Şi atunci, atunci când te speli pe ochii inimii, când te scapi de cataracta de la ochii sufletului, poţi să vez cât de bun şi milostiv este Domnul, cu câtă iubire ne caută şi ne poartă de grijă, cum ne cheamă, cu ce dor ne îmbie să urmărm poruncile Sale care sunt însăşi viaţa noastră.

Vă doresc să înviaţi!

Nicio urare nu mi se pare mai mare ca asta.

Vă doresc să înviaţi zilnic din moartea păcatului, să vă deziceţi de păcatele şi patimile dumneavoastră zilnic şi să fiţi frumoşi!

Învierea din păcat e plină de frumuseţe, e frumuseţea noastră reală.

Să înviaţi zilnic şi să fiţi frumoşi!

Dumnezeu să vă dea frumuseţea de a învia mereu din moarte, pentru ca să staţi în slava Lui, cu toţi Sfinţii Săi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Predică scrisă pe 6 octombrie 2007.

[2] Aluzie la piesa Ca la 20 de ani, a trupei Voltaj, în vogă pe atunci. A se vedea: http://www.versuri.ro/versuri/ljfdh_voltaj+ca+la+20+de+ani.html.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno