Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 14 iunie 2011

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [2]

Prima parte

***

Judecata analitică = „predicatul B aparține subiectului A ca ceva ce e cuprins (implicit) în acest concept”, p. 48.

Judecata sintetică = „B se găsește cu totul în afara conceptului A, deși stă în legătură cu el”, p. 48.

Judecățile analitice sunt explicative, pe când judecățile sintetice sunt extensive, Ibidem.

Ex. de judecată analitică: „toate corpurile sunt întinse”, p. 49.

Ex. de judecată sintetică: „toate corpurile sunt grele”, Ibidem.

*

Și autorul ajunge la concluzia că „judecățile analitice nu extind deloc cunoștința noastră”, pentru că avem de-a face numai cu o descompunere a conceptului, pentru ca să ni-l facem mai inteligibil, pe când în cazul judecăților sintetice, pe lângă „conceptul de subiect, [mai am nevoie de] încă ceva (X) pe care se sprijină intelectul, pentru a cunoaște că un predicat, care nu se află în acest concept, îi aparține totuși”, p. 49.

Judecățile empirice = judecăți de experiență, Ibidem.

În experiență, X-ul este „experiența completă despre obiectul pe care-l gândesc printr-un concept A, care constituie numai o parte a acestei experiențe”, p. 49.

Dacă putem cunoaște, spune autorul, ideile întinderii, impenetrabilității, formei corpului, experiența ne dă ideea de greutate, adică acel X al experienței, care „stă în afara conceptului A [ideile despre corp anterioare experienței n.n.] și pe care se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutății B cu conceptul A”, adică cu ideile despre corp până la aflarea greutății lui, p. 49.

„Judecățile de experiență…sunt toate sintetice”, p. 49.

„Pe experiență…se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutății cu conceptul de corp”, p. 50.

Judecățile analitice sunt necesare „numai pentru a ajunge la acea claritate a conceptelor”, p. 51.

„Toate judecățile matematice sunt sintetice”, p. 51.

„judecățile matematice autentice sunt totdeauna judecăți a priori și nu empirice, deoarece conțin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experiență”, p. 52. De ce a vrut Kant să excludă din experiență înțelegerea necesității?

„Judecata aritmetică este…totdeauna sintetică”, p. 53.

Geometria pură e sintetică și nu analitică, p. 53.

*

„Că linia dreaptă este cea mai scurtă între două puncte e o judecată sintetică. Căci conceptul meu de drept nu conține nimic cantitativ, ci numai o calitate. Conceptul cea mai scurtă se adaugă deci pe de-antregul și nu poate fi scos cu ajutorul niciunei analize din conceptul de linie dreaptă. Trebuie să se recurgă deci la intuiție, cu ajutorul căreia, numai, e posibilă sinteza”, p. 53.

*

Judecăți apodictice (p. 53) = care exprimă legături necesare între lucruri și fenomene.

„în conceptul de materie eu nu gândesc permanența, ci numai prezența ei în spațiu prin umplerea ei”, p. 54. Însă se poate ca ceva să umple spațiul fără ca să existe în mod permanent?

*

Kant considera metafizica drept o știință „acum în faza de constituire”, p. 54, pentru că el avea ambiția că o constituie prin CRP.

Însă, pentru el, metafizica trebuie să cuprindă „cunoștințele sintetice a priori”, p. 54.

Autorul susține faptul că „adevărata problemă a rațiunii pure” e răspunsul la întrebarea: „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?”, p. 55.

Pentru că metafizica de până la el a fost „într-o stare atât de șovăitoare de incertitudine și contradicții” nu și-a pus nimeni problema posibilității judecăților apriorice și nici a diferenței dintre judecățile analitice și cele sintetice până la el, p. 55.

David Hume s-a oprit la discuția despre „judecata sintetică a legăturii efectului cu cauzele lui (principium causalitatis)”, p. 55.

Înă acum „metafizica este reală, deși nu ca știință, totuși ca dispoziție naturală (metaphysica naturalis)”, p. 56.

Și autorul spune, în mod neconvingător (pentru că iarăși confundă metoda cu posibilitatea de cunoaștere) că „critica rațiunii duce…în mod necesar la știință”, p. 57.

Și consideră „neavenite toate tentativele făcute până acum de a constitui dogmatic o metafizică”, p. 57.

Tot aici autorul vorbește despre metafizică ca despre o știință indispensabilă a rațiunii umane, din care trebuie extirpată „orice creangă crescută sălbatic, dar [căreia] nu-i putem extirpa rădăcina”, p. 58.

*

CRP este denumită „știință specială” în secvența a 7-a a introducerii, p. 58.

Și „se numește pură orice cunoștință care nu este amestecată cu nimic străin”, p. 58.

Cunoștința „absolut pură” e aceea în care „nu se amestecă deloc nicio experiență sau senzație”, p. 58.

Rațiunea noastră e aceea care „ne procură principiile cunoștinței a priori”, Ibidem.

Iar „rațiunea pură este aceea care conține principiile de a cunoaște ceva absolut a priori”, p. 58.

„Numesc transcendentală orice cunoaștere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaștere a obiectelor, întrucât acesta este posibil a priori”, p. 59.

Limitele analizei filosofice la Kant: „noi nu trebuie să împingem analiza [filosofică] decât până la punctul unde ea ne este absolut necesară pentru a sesiza, în toată întinderea lor, principiile sintezei a priori, singurul obiect cu care avem [de-] a face”, p. 59.

„Critica transcendentală” a lui Kant „nu intenționează lărgirea însăși a cunoștințelor, ci numai corectarea lor”, p. 59.

Și obiectul său de studiu nu e „natura lucrurilor, care este inepuizabilă, ci intelectul, care judecă asupra naturii lucrurilor”, p. 59.

Intelectul de ce nu este inepuizabil? Sau cum poate să judece cineva asupra naturii lucrurilor, care e inepuizabilă, fără să aibă un intelect/ o rațiune/ o minte inepuizabilă?

În CRP autorul face „o critică a facultății însăși a rațiunii pure”, p. 59. Însă cum să faci o critică asupra facultății raționale a sufletului? Poți să critici/ să judeci doar ceea ce a gândit rațiunea, doar produsele rațiunii, pe care, de fapt, el le avea în vedere.

„Conceptele de plăcere și suferință, de dorinți și înclinații etc. …sunt toate de origine empirică”, p. 61.

Iar „filosofia transcendentală nu este decât o filosofie a rațiunii pure speculative”, p. 61.

În sensibilitate obiectele ne sunt „date”, iar în intelect ele sunt „gândite”, Ibidem.

*

Subcapitolul: Estetica transcendentală (p. 65…)

Ne raportăm în mod nemijlocit la obiecte prin intuiție, p. 65. Capacitatea în care suntem afectați de obiecte este sensibilitatea, Ibidem.

În sensibilitate, spune el, ne sunt date obiectele și sensibilitatea și nu mintea „ne procură intuiții”, p. 65. Însă intuițiile sensibilității sunt gândite de intelect și intelectul produce concepte, p. 65.

Senzația este „efectul unui obiect asupra facultății reprezentative”, p. 65.

Însă „intuiția care se raportează la obiect cu ajutorul senzației se numește empirică”, Ibidem.

Fenomenul este „obiectul nedeterminat al unei intuiții empirice”, Ibidem.

Materia fenomenului este senzația, pe când forma fenomenului e ceea ce îl poate ordona, Ibidem.

Materia fenomenului o receptăm a posteriori, pe când „forma ei trebuie să se afle a priori în simțire”, Ibidem.

Kant numește drept „pure” „toate reprezentările” care nu au nimic de-a face cu senzația, p. 66.

Forma pură a sensibilității…[este] intuiție pură”, p. 66.

Și autorul dă un exemplu: dacă înlăturăm din reprezentarea unui corp substanța, forța, divizibilitatea lui, alături de impenetrabilitatea, duritatea și culoarea sa mai rămânem doar cu întinderea și figura corpului, p. 66, așa cum avem în cazul figurilor geometrice.

Și corpul cu suprafață și formă e denumit de Kant „o intuiție pură” sau „o simplă formă a sensibilității”, Ibidem.

Așa că în Estetica transcendentală autorul vrea să izoleze „sensibilitatea, făcând abstracție de tot ce intelectul gândește aici prin conceptele lui, pentru ca să nu rămână nimic decât intuiție empirică”, p. 66.

Însă putem izola/ despărți vreodată intelectul de sensibilitate?

Și el ajunge să spună că există doar două forme „pure de intuiție sensibilă ca principii ale cunoștinței a priori, anume spațiul și timpul”, p. 67. De ce doar două?

Poezia lui Vasile Voiculescu [8]

Poemul Pe decindea Dunării intră în ritmul nostalgiei poeziei tradiționaliste (și nu numai a ei), cu regretele unora ca Goga sau Pillat (dar și Blaga sau Arghezi, în ciuda expresivității mai difuze) pentru culorile și cadențele unei existențe ancestrale:

Pe decindea Dunării, la vale,
Printre triste miriști cu ciulini,
Trece-n baltă, legănat agale,
Un chervan cu coviltir de rogojini.

În tot câmpul niciun fir nu-i verde,
Mișcă vântul albe colilii,
Drumul lung în zări pustii se pierde
Sub un cer de mari melancolii.

Boii moi se lasă pe tânjeală,
Grebenele roase-i dor,
Osiile gem cu-ncetineală
Și slomnesc un fel de doin-a lor.

Omul stă cu capul gol și mână,
Înfundat în maldărul din car;
Și-ațipit, cu jordia în mână,
Se tot duce drum fără hotar.

Cât un urs, întins, el dormitează
Peste sarica din patru piei de oi,
Numai ghioaga aprigă-l veghează,
Ghintuită cu alămuri noi.

Când deschide ochii, vulturește,
Peste roata zărilor năprui,
Inima-i se umple-n piept și-i crește,
Parcă șesul, tot, ar fi moșia lui.

„Foaie verde firul peliniții”…
Cântă cărăușul cătinel
Și, treziți, cu el odată cântă sciții
Ce-au trecut cândva prin stepă, ca și el!

Ușor de remarcat, în versurile de mai sus (dar și în alte poeme, pe care le-am evocat anterior) este opțiunea particulară pentru anumiți termeni poetici, pentru cuvinte vechi și grele ca tonalitate lingvistică și semnificație simbolică : decindea, chervan, coviltir, coliliu, greabăn, osie, a slomnijordie, ghioagă, ghintuit, năprui, etc.

Descinderea scitică se măsoară și în limbaj, chiar dacă, poate, nu toate cuvintele vechi/regionale sunt scite… (ne amintim și de preferința lui Fundoianu pentru lexicul slav).

O artă poetică, în care își exprimă și explică parțial această opțiune, este poemul Gândului, unde limbajul poetic abraziv – înrudit cu al lui Arghezi – este justificat prin necesitatea ascetizării vocabularului:

Gând slăbănog, deprins numai la șes
Să calci în pulberea de vorbe tocite;
Gând lesnicios ca o femeie, copilăros la înțeles,
Urmând lenevos pârtia de tălpi și copite,
Nărăvitule să dormi în puf de cuvinte:
Scoală și gătește-te, că de-acum înainte
Am să te port prin vorbele cele mai colțuroase,
Să te înglodească și să te doară.
Razna, din albia limbii de rând afară,
Pe cărări de piatră abia slomnite
În graiul cu urcușuri bolovănoase,
Peste praguri de expresii încremenite,
Sus pe coclauri de munte,
Un munte de calm și tăcere,
De unde apele au cărat toate vorbele mărunte
Și unde văzduhul miroase a cimbru și-a miere.
Acolo să ațipești pe stânci de grai tare,
Somn sfios, ca fiarele,
În noaptea cu stele pe ilic.
Să răsari treaz și ciulit odată cu soarele,
Neliniștit, ager și voinic
Și ațintit, prădalnic, ca la vânătoare,
La orice foșnet, gândule, să sari în picioare!

Revenind însă la semnificațiile poeziei de mai înainte (Pe decindea Dunării), ar mai fi ceva de semnalat: cu toată despărțirea de pașoptism (și de spiritul sincronist al pașoptismului) pe care o revendică tradiționaliștii, cu toate reproșurile pe care ideologii sămănătorismului aveau a le face lui Alecsandri, literatura pașoptistă (cum atrăgeam atenția și altădată, numindu-i pe Alexandrescu și Alecu Russo) se situa deja, într-o anumită măsură, pe poziții nostalgice, de mari melancolii, la adresa trecutului.

Alexandrescu reunește tema anahoretismului romantic (depărtarea de lume și societate, recluziunea și rătăcirea prin pustiul sau sălbăticia naturii) cu cea a nostalgiei vieții câmpenești, într-un poem destul de lung, intitulat chiar Viața câmpenească – în care se poate observa că mult hulitul pășunism are origini nebănuite într-un romantism de tip ossianic (Alexandrescu face aluzie la Ossian în Răsăritul lunei. La Tismana) și lamartinian, numai că anumite aspecte ale evaziunii de tip romantic (pe care Baudelaire/simboliștii o transformă în loisir), sunt autohtonizate, în conformitate cu peisajul românesc, care nu este același cu al poeților lachiști, al lui Young, Lamartine sau Novalis:

Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc /…/
S-arăt atâta simțire,
Câtă simțeam mulțumire,
Când dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.

Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit,
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe-mpărțită,
Curge mândră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos. /…/

Aproape de casă-ndată,
Spre miazănoapte s-arată
O biserică smerită,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul
[pământului] vine
Prinoasele să-și închine,
Unde ruga umilită,
Ca tămâia cea sfințită,
Este la cer priimită
De Părintele obștesc. /…/

În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sunt învălite
De vii, de semănături,
De țarine felurite,
De crânguri și de păduri. /…/

Frumoasă singurătate
Bunurile-adevărate
În sânul tău le-am simțit;
Pace, liniște, viață,
Toate acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea. /…/

Supus la acea uimire,
L-acea adâncă simțire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă Putere
[1] ,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.

Și când lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate
Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.

Prin aluniș sufla vântul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tăcere
A câmpului liniștit,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obicinuit.
Ast glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia. /…/

La câmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.

Această poezie conține nu numai destule motive poetice pe care le va prealua și dezvolta Eminescu mai târziu, dar și toate coordonatele poeziei modern-tradiționaliste a nostalgiei rural-patriarhale: satul, casa, biserica veche, amintirea copilăriei fericite, chemarea naturii, înstrăinarea nefericită și dorul locurilor de origine.

Am evocat-o aici, în dezbaterea despre Vasile Voiculescu și nu în altă parte, pentru că am vrut să remarc relația timpurie cu mistica/religiozitatea a acestui tip de poezie.

Peisajul este transcendentalizat, satul fiind situat pe o axă care unește biserica lui cu cerurile senine și curțile lunii și ale stelelor, așezat cu fața spre dimensiunea veșniciei pe care o consemna definitiv Blaga în formula-i celebră: veșnicia s-a născut la sat.

Distanța între expresivitatea poetică nu este aceeași cu distanța de viziune între poeții amintiți.

Întors mai mult spre dimensiunile universului lăuntric și spre fenomenele nevăzute ale spiritualității măsurate doar cu seismograful propriei conștiințe, Vasile Voiculescu nu va insista pe un discurs poetic de acest fel, spre deosebire de alți confrați tradiționaliști, pentru că la el e valabil ochiu-nchis afară care înlăuntru se deșteaptă.

Poezia aceasta a lui Voiculescu se înscrie în tatonările prin care își caută glasul propriu, dar exercițiile sale înregistrează climatul liricii religioase/spiritualiste din acea perioadă, cât și relația cu melancolia romantică și cu tradiția poetică anterioară.


[1] Este vorba de puterea atotcreatoare a lui Dumnezeu, despre care amintește și în alte versuri.

Praedicationes (vol. 1) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Sămânța cuvântului. Predică la Duminica a 21-a după Rusalii. Pilda Semănătorului [Lc. 8, 5-15]

Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul[1],

duminica de astăzi, căzând în aceeaşi zi cu pomenirea de peste an a Sfintei Prea Cuvioase Parascheva[2], dar situându-se şi în perioada în care se fac însămânţările de toamnă, ne vorbeşte în acelaşi timp despre rodirea de viaţă duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu în inima noastră, în paralel cu rodirea de viaţă a grâului, sub pământ, pentru noua pâine a anului viitor.

Suntem într-o zi a bucuriei, a sărbătorii duhovniceşti, pentru că tot astăzi sărbătorim şi pomenirea Sfinţilor Părinţi sinodali de la al VII-lea Sinod Ecumenic al întregii Biserici, unde s-a restabilit cultul Sfintelor Icoane şi al Sfintelor Moaşte, al Sfintei Cruci şi al cuviinţei în Biserica lui Dumnezeu.

Nimic nu se face fără cuviinţă şi ascultare în Biserica lui Dumnezeu!

Există semănători ai cuvântului lui Dumnezeu şi pământuri unde se seamănă, adică inimile credincioşilor, şi aceste inimi, după cum spune Domnul, sunt mai degajate de patimi sau cu multe patimi, încât nu poate rodi cuvântul lui Dumnezeu în ele.

Dacă toţi am fi preoţi şi învăţători pe cine am mai învăţa?

Dacă nu ar exista slujitori ai lui Dumnezeu şi oameni care trebuie slujiţi cu dragoste, cum ar mai exista rânduială şi creştere în sfinţenie în Biserica lui Dumnezeu?

Însă, în pilda Semănătorului se observă că unii au sămânţa cuvântului de la Dumnezeu în inima lor iar alţii sunt ogoare care se lasă semănate de către semănătorii lui Dumnezeu.

Dar ca să existe această lucrare divino-umană în Biserică, lucrare de învăţare, sfinţire şi conducere a credincioşilor spre mântuire, unii trebuie să slujească, să fie preoţi, iar alţii să fie poporul lui Dumnezeu, care se lasă condus şi slujit de către robii lui Dumnezeu, preoţii Bisericii.

De aceea, dacă se încurcă slujirile, dacă se confundă în Biserică preoţii cu credincioşii sau credincioşii cred că sunt preoţi s-a dus cu slujirea şi cu liniştea, cuviinţa este în pericol iar mântuirea la fel. Pentru că nu poţi să te mântui fără să fii cuviincios, smerit, ascultător faţă de cei care te conduc.

Problema vieţii personale a preoţilor e una falsă, când e supralicitată de către cei credincioşi. Prin mâinile preoţilor curge apa vieţii a cuvântului lui Dumnezeu şi a harului, pentru că ei sunt conductele apei vieţii către cei credincioşi.

Însă, dacă o conductă ruginită face ca apa să se strice, în ceea ce priveşte harul lui Dumnezeu care se lucrează prin mâinile preoţilor nu se strică din cauza păcatelor lor, pentru că e viaţa lui Dumnezeu, ci atinge viaţa credincioşilor prin slujbele pe care le fac aceşti preoţi, chiar dacă ei, preoţii, nu au o viaţă de Sfinţi. Nici cei care se sfinţesc prin ei nu sunt Sfinţi şi, cu toate acestea, ei primesc harul lui Dumnezeu.

În faţa lui Dumnezeu toţi suntem sfințiți de către El. Numai că unii sunt puşi de către Sfântul Duh să fie preoţi, să conducă turma Bisericii lui Dumnezeu iar alţii sunt puşi să asculte de conducătorii Bisericii şi să se supună lor ca Domnului [Efes. 5, 22], ca unii care priveghează la mântuirea lor [Evr. 13, 17].

Şi, în acest fel, dacă tu, ca mirean, crezi că nu trebuie să asculţi de ierarhia Bisericii sau eu, ca preot, la fel, să nu mă supun ierarhilor Bisericii, înseamnă că nu ştim niciunul ce suntem ca ortodocşi, nu ne cunoaştem lungul nasului.

Numai dacă nu ieşim din starea noastră fiecare, ci ne facem datoriile care ne revin, ştim unde suntem, ce suntem şi stăm cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste în Biserica lui Dumnezeu, slujind în treapta rânduită nouă.

Adică ierarhul este ierarh, preotul e preot, diaconul e diacon, monahul e monah, cântăreţul bisericesc e cântăreţ bisericesc, clopotarul e clopotar, lumânărarul vinde lumânări, femeia e mamă sau fecioară, bărbatul mirean e tată sau celib.

Dacă fiecare ştim cine suntem şi ce rol avem în Biserică nu ne sărim treapta. Nu gândim şi nici nu vorbim ca şi când am fi mai mari sau mai mici decât suntem în Biserică.

Semănătorul [o Spiron] Hristos a ieşit de la Tatăl ca să semene sămânţa Lui [tu spire ton sporon Aftu, v. 5].

Fiecare preot hirotonit legal al Bisericii iese de la Tatăl şi seamănă sămânţa cuvântului Fiului întru puterea Sfântului Duh în ogorul simţit al Bisericii.

Acest sporon (ton sporon) [de unde spor, sporire, care e sămânţa, ca şi drojdia din făină] este puterea de viaţă făcătoare a harului lui Dumnezeu.

Cuvântătorii de Dumnezeu se cunosc după sporul cuvântului, după impactul sămânţei cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioşilor.

A predica cu putere dumnezeiască înseamnă a lovi inimile oamenilor, a răni cugetele lor cu dragostea de Dumnezeu.

Şi este observabil aici că semănătorul [o spiron] se defineşte în Biserică prin aceea că este una cu cuvântul rostit de către el.

În măsura în care semănătorul se indentifică cu sămânţa cuvântului lui Dumnezu avem cuvântătorul înfăptuitor al cuvântului lui Dumnezeu, însămânţătorul care s-a lăsat şi se lasă schimbat de către cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu poţi vorbi credibil despre schimbări în fiinţa oamenilor, dacă tu însuţi nu ai trecut printr-un proces radical de schimbare interioară.

Vorbitorul autentic este un ascultător autentic. Căci cum poate vorbi cuvântul lui Dumnezeu cineva, dacă nu l-a receptat, dacă nu l-a auzit cu fidelitate în inima lui, dacă nu s-a lăsat brăzdat de cuvintele lui Dumnezeu până într-acolo, că a devenit el însuşi un pământ mănos, productiv, producător de virtuţi şi de pace dumnezeiască?

Însă cuvintele lui Dumnezeu, care izvorăsc din inima noastră, cad în pământuri diferite şi rodesc paradoxal de diferit.

Unele cad para tin odon [lângă cale], lângă oameni care nu au inima cu totul lipită de dorul curăţirii de patimi sau cad în inimile unor oameni care cred în mod rătăcit în Dumnezeu.

A fi lângă cale, paralel cu calea înseamnă a fi al Bisericii dar a nu trăi ca Biserica sau a sta lângă Biserică, tăiat de ea prin erezie, şi mândrindu-te în nebunia ta că eşti al lui Dumnezeu.

Cuvântul propovăduirii Bisericii cade şi lângă cale, nu numai pe cale.

Dar dacă cade lângă cale, cuvântul credinţei şi al făptuirii e călcat în picioare [catepatiti], este socotit ceva prostesc sau vin păsările Iadului şi ne mănâncă sămânţa lui Dumnezeu din inimi [ta petina tu uranu catefaghen aftu].

De ce am tălmăcit păsările cerului [ta petina ta uranu] prin demoni? Pentru că Scriptura numeşte adesea văzduhul unde locuiesc demonii şi de unde ne războiesc pe noi drept cer. Ei sunt păsările care înfulecă foarte repede grâul lui Dumnezeu din inima noastră, prin gânduri eretice şi prin nepăzirea lucrării pocăinţei.

Cuvântul cade însă şi pe piatră, pe inimi de piatră [epi tin petran, v. 6]. Dacă ai inimă de piatră, haină, de animal răpitor, de om nemilos, crud, auzi cuvântul, răsare ceva din el, dar piere repede pentru că nu ai umezeala [icmada] lacrimilor, pentru ca să faci să rodească cuvântul lui Dumnezeu în inima ta.

Pentru că în troparul Cuvioşilor Părinţi stă scris, cu litere adânci, că numai prin „curgerile lacrimilor” poţi să faci să rodească nerodirea pustiului sufletului tău. Ca să sădeşti oază în pustiu, ca să faci pustiul inimii tale să rodească pomi cu virtuţi alese, trebuie să uzi cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, să împlineşti poruncile lui Dumnezeu jelindu-te ca pe un mort, ca Dumnezeu să se milostivească de tine şi să facă să fii mănos, să îţi dea să rodeşti vlăstare de viaţă.

Vă aduceţi aminte, probabil, de ucenicii care erau puşi să ude un lemn mort, pentru ca ascultarea lor să rodească viaţă. A uda tot timpul un băţ mort, ca el să rodească, să învie, înseamnă să crezi că imposibilul se va întâmpla, că minunea vieţii este darul lui Dumnezeu, care se dă celui ce ascultă şi perseverează în fapta pocăinţei.

A te ruga pentru soţul tău sau pentru părinţii tăi, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de ei şi să vină la pocăinţă înseamnă să uzi lemne moarte în nădejdea că ele vor învia! Înseamnă să te baţi cu evidenţa, să nu te uiţi la evidenţă, ci la Dumnezeu, Care face să cadă turnurile Ierihonului [Iosua 6, 20], acele turnuri ale vrăjmăşiei cu Dumnezeu, deşi ele par de neclintit.

Multe lucruri par de neclintit, dar nu sunt de neclintit!

Multe lucruri par incredibile până nu se petrec.

Multe lucruri nu au sens până nu te laşi prefăcut de Dumnezeu, până nu devii din lup un miel, din răpitor un om blând şi smerit cu inima.

Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, cea a tot sfântă, cade lângă drum, cade pe piatră, cade în mijlocul spinilor [en meso ton acanton, v. 7], a mărăcinilor, a bălăriilor de tot felul.

Ea cade ca ploaia: şi peste locuri fericite şi peste locuri blestemate, şi acolo unde trebuie şi acolo unde nu e aşteptată.

Tocmai de aici se vede milostivirea dumnezeiască, cea care nu caută la faţa omului [Gal. 2, 6]: că vine şi acolo unde e dorită ascultarea lui Dumnezeu şi acolo unde clopotele Bisericii îi enervează pe oamenii care vor să doarmă în zi de sărbătoare.

Mărăcinii care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu sunt toate grijile noastre deşarte, toate fricile noastre pentru viitor, toate grijile noastre irealiste, utopice.

Pentru că ne gândim la o mie şi una de nopţi de chin, pierdem din vedere că viaţa noastră se poate scurta chiar în noaptea aceasta.

Planificările, grijile erodante, panicile, relaxările uitătoare de noi înşine…sunt spinii care ne înăbuşă, sunt neghina şi pălămida care ne sufocă cugetarea la Dumnezeu şi pocăinţa inimii noastre.

Dar dacă ea cade pe unde nu e primită, ea cade şi acolo unde e primită, în pământul cel bun [tin ghin tin agatin] şi aici ea creşte şi face rod însutit [che fien epiisen carpon ecatontaplasiona, v.8].

Paradoxal, nu?! Acolo unde sunt drăcuiţi toţi dumnezeii şi toţi Sfinţii cuvântul lui Dumnezeu nu e prea breaz, nu dă roade, iar acolo unde e pământul inimii lucrat prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, orice cuvânt al Său este urmat de o sporire uluitoare, de o creştere de vegetaţie harică înspăimântător de abundentă.

Deci nu cuvântul lui Dumnezeu s-a perimat, ci inima noastră s-a umplut de tot felul de reptile, de beton, de pălămidă, de tentaţii sinucigaşe şi cuvântul lui Dumnezeu este ca omul cu pieptul dezgolit în faţa a multe gloanţe.

Cum să ferim, să ocrotim cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa lui Dumnezeu în inima noastră, ca ea să rodească însutit?

Asta da întrebare!E o întrebare teologică.

Păi ca să rodim trebuie să fim pe cale şi nu în afară de cale. Adică să fim în Biserica lui Dumnezeu, să avem cugetul Bisericii drept cugetul nostru, să ne zdrobim inimile cu post şi cu plâns pentru păcatele noastre şi cu rugăciune, să nu ne îngrijim de multe, ci de mântuirea noastră şi celelalte se vor adăuga nouă [Mt. 6, 33].

Vegetaţia cea mare a curăţiei, virtuţile cele multe vin din ascultare de Biserică, din zdrobirea inimii şi din negrija de multe.

Dacă te pierzi în multe te legi de multe, te legi de timp şi nu mai poţi să zbori spre veşnicie.

Dacă te îngreunezi la inimă cu poftele şi cu grija acestei vieţi te faci un ciment neroditor. Iar dacă nu cauţi să fii cu totul al Bisericii, ci ai tendinţa de a ieşi afară, de a da mai mult loc dubitaţiilor[3] personale sau patimilor, atunci vin şi te iau în gheare graurii[4] Iadului şi te poartă cum vor ei.

În versetele 11-15 Domnul le tâlcuieşte cuvintele Sale Sfinţilor Apostoli, şi le spune ce este sămânţa, cine sunt cei întru care nu rodeşte cuvântul lui Dumnezeu, cine este cel care rodeşte din plin…şi tălmăcirea Sa e una ce prinde unele aspecte, aspectele principale ale parabolei.

Însă cuvintele Sale, ale Cuvântului au multiple semnificaţii teologice şi personale şi nu se reduc doar la tălmăcirea pe care El a făcut-o în acel moment Sfinţilor Apostoli. Tocmai de aceea, prin El putem vedea multiple înţelesuri ale cuvintelor Sale.

În acest fel, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut şi văd multiple înţelesuri dumnezeieşti ale unor cuvinte ce nu par să spună prea multe unora. Însă ele sunt pline de semnificaţii dumnezeieşti pentru viaţa noastră, şi Dumnezeu ne poate lumina ca să înţelegem care este semnificaţia teologică şi experenţială care nouă ne trebuie acum, astăzi.

De aceea trebuie să rodim întru răbdare [carpoforusin en ipomoni, v. 15] cuvintele lui Dumnezeu, să le împlinim îndelung pentru ca să le cunoaştem roadele din noi înşine.

Dacă împlinim porunca curăţiei, a postului, a iertării, a rugăciunii pentru vrăjmaşi, a smereniei, a dragostei…ştim să vorbim despre ele însele din noi înşine.

Ele nu mai sunt atunci din cărţi, ci din noi.

Aceasta înseamnă să rodeşti în răbdare, în nevoinţă: să devii cel întru care au odrăslit poruncile lui Dumnezeu!

Vă dorim tuturor să vă bucuraţi în această zi şi în această nouă săptămână care stă la uşă, chiar dacă vremea de afară este posomorâtă şi chiar dacă întreţinerea o să fie cam mare în iarna asta. Să ne bucurăm pentru că suntem ai lui Dumnezeu şi El lucrează întru noi, după credinţa noastră, pe cele ale Sale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă pe data de 13 octombrie 2007.

[2] A se vedea: http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/viata-sfintei-cuvioase-parascheva.

[3] Îndoielilor, neliniștilor personale.

[4] Graurii sunt păsări mici, negre și nu niște păsări gigant, care ne-ar purta la propriu în ghearele lor…Însă, deși par mici gândurile demonice la început…mai apoi ele nasc mari neliniști interioare dacă le dăm atenție.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno