Poezia lui Vasile Voiculescu [8]
Poemul Pe decindea Dunării intră în ritmul nostalgiei poeziei tradiționaliste (și nu numai a ei), cu regretele unora ca Goga sau Pillat (dar și Blaga sau Arghezi, în ciuda expresivității mai difuze) pentru culorile și cadențele unei existențe ancestrale:
Pe decindea Dunării, la vale,
Printre triste miriști cu ciulini,
Trece-n baltă, legănat agale,
Un chervan cu coviltir de rogojini.
În tot câmpul niciun fir nu-i verde,
Mișcă vântul albe colilii,
Drumul lung în zări pustii se pierde
Sub un cer de mari melancolii.
Boii moi se lasă pe tânjeală,
Grebenele roase-i dor,
Osiile gem cu-ncetineală
Și slomnesc un fel de doin-a lor.
Omul stă cu capul gol și mână,
Înfundat în maldărul din car;
Și-ațipit, cu jordia în mână,
Se tot duce drum fără hotar.
Cât un urs, întins, el dormitează
Peste sarica din patru piei de oi,
Numai ghioaga aprigă-l veghează,
Ghintuită cu alămuri noi.
Când deschide ochii, vulturește,
Peste roata zărilor năprui,
Inima-i se umple-n piept și-i crește,
Parcă șesul, tot, ar fi moșia lui.
„Foaie verde firul peliniții”…
Cântă cărăușul cătinel
Și, treziți, cu el odată cântă sciții
Ce-au trecut cândva prin stepă, ca și el!
Ușor de remarcat, în versurile de mai sus (dar și în alte poeme, pe care le-am evocat anterior) este opțiunea particulară pentru anumiți termeni poetici, pentru cuvinte vechi și grele ca tonalitate lingvistică și semnificație simbolică : decindea, chervan, coviltir, coliliu, greabăn, osie, a slomni, jordie, ghioagă, ghintuit, năprui, etc.
Descinderea scitică se măsoară și în limbaj, chiar dacă, poate, nu toate cuvintele vechi/regionale sunt scite… (ne amintim și de preferința lui Fundoianu pentru lexicul slav).
O artă poetică, în care își exprimă și explică parțial această opțiune, este poemul Gândului, unde limbajul poetic abraziv – înrudit cu al lui Arghezi – este justificat prin necesitatea ascetizării vocabularului:
Gând slăbănog, deprins numai la șes
Să calci în pulberea de vorbe tocite;
Gând lesnicios ca o femeie, copilăros la înțeles,
Urmând lenevos pârtia de tălpi și copite,
Nărăvitule să dormi în puf de cuvinte:
Scoală și gătește-te, că de-acum înainte
Am să te port prin vorbele cele mai colțuroase,
Să te înglodească și să te doară.
Razna, din albia limbii de rând afară,
Pe cărări de piatră abia slomnite
În graiul cu urcușuri bolovănoase,
Peste praguri de expresii încremenite,
Sus pe coclauri de munte,
Un munte de calm și tăcere,
De unde apele au cărat toate vorbele mărunte
Și unde văzduhul miroase a cimbru și-a miere.
Acolo să ațipești pe stânci de grai tare,
Somn sfios, ca fiarele,
În noaptea cu stele pe ilic.
Să răsari treaz și ciulit odată cu soarele,
Neliniștit, ager și voinic
Și ațintit, prădalnic, ca la vânătoare,
La orice foșnet, gândule, să sari în picioare!
Revenind însă la semnificațiile poeziei de mai înainte (Pe decindea Dunării), ar mai fi ceva de semnalat: cu toată despărțirea de pașoptism (și de spiritul sincronist al pașoptismului) pe care o revendică tradiționaliștii, cu toate reproșurile pe care ideologii sămănătorismului aveau a le face lui Alecsandri, literatura pașoptistă (cum atrăgeam atenția și altădată, numindu-i pe Alexandrescu și Alecu Russo) se situa deja, într-o anumită măsură, pe poziții nostalgice, de mari melancolii, la adresa trecutului.
Alexandrescu reunește tema anahoretismului romantic (depărtarea de lume și societate, recluziunea și rătăcirea prin pustiul sau sălbăticia naturii) cu cea a nostalgiei vieții câmpenești, într-un poem destul de lung, intitulat chiar Viața câmpenească – în care se poate observa că mult hulitul pășunism are origini nebănuite într-un romantism de tip ossianic (Alexandrescu face aluzie la Ossian în Răsăritul lunei. La Tismana) și lamartinian, numai că anumite aspecte ale evaziunii de tip romantic (pe care Baudelaire/simboliștii o transformă în loisir), sunt autohtonizate, în conformitate cu peisajul românesc, care nu este același cu al poeților lachiști, al lui Young, Lamartine sau Novalis:
Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc /…/
S-arăt atâta simțire,
Câtă simțeam mulțumire,
Când dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.
Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit,
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe-mpărțită,
Curge mândră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos. /…/
Aproape de casă-ndată,
Spre miazănoapte s-arată
O biserică smerită,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul [pământului] vine
Prinoasele să-și închine,
Unde ruga umilită,
Ca tămâia cea sfințită,
Este la cer priimită
De Părintele obștesc. /…/
În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sunt învălite
De vii, de semănături,
De țarine felurite,
De crânguri și de păduri. /…/
Frumoasă singurătate
Bunurile-adevărate
În sânul tău le-am simțit;
Pace, liniște, viață,
Toate acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea. /…/
Supus la acea uimire,
L-acea adâncă simțire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă Putere [1] ,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.
Și când lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate
Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.
Prin aluniș sufla vântul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tăcere
A câmpului liniștit,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obicinuit.
Ast glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia. /…/
La câmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
Această poezie conține nu numai destule motive poetice pe care le va prealua și dezvolta Eminescu mai târziu, dar și toate coordonatele poeziei modern-tradiționaliste a nostalgiei rural-patriarhale: satul, casa, biserica veche, amintirea copilăriei fericite, chemarea naturii, înstrăinarea nefericită și dorul locurilor de origine.
Am evocat-o aici, în dezbaterea despre Vasile Voiculescu și nu în altă parte, pentru că am vrut să remarc relația timpurie cu mistica/religiozitatea a acestui tip de poezie.
Peisajul este transcendentalizat, satul fiind situat pe o axă care unește biserica lui cu cerurile senine și curțile lunii și ale stelelor, așezat cu fața spre dimensiunea veșniciei pe care o consemna definitiv Blaga în formula-i celebră: veșnicia s-a născut la sat.
Distanța între expresivitatea poetică nu este aceeași cu distanța de viziune între poeții amintiți.
Întors mai mult spre dimensiunile universului lăuntric și spre fenomenele nevăzute ale spiritualității măsurate doar cu seismograful propriei conștiințe, Vasile Voiculescu nu va insista pe un discurs poetic de acest fel, spre deosebire de alți confrați tradiționaliști, pentru că la el e valabil ochiu-nchis afară care înlăuntru se deșteaptă.
Poezia aceasta a lui Voiculescu se înscrie în tatonările prin care își caută glasul propriu, dar exercițiile sale înregistrează climatul liricii religioase/spiritualiste din acea perioadă, cât și relația cu melancolia romantică și cu tradiția poetică anterioară.
[1] Este vorba de puterea atotcreatoare a lui Dumnezeu, despre care amintește și în alte versuri.