O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [3]

Prima parte și a doua…

***

Despre spațiu (p. 67…)

„Cu ajutorul simțului extern”, spune Kant, ne reprezentăm obiectele din spațiu, p. 67. Și acest simț extern observă forma, mărimea și raportul dintre formă și mărime al obiectelor, Ibidem.

„Simțul intern” însă este cel prin care ne intuim starea interioară a simțirii noastre dar care nu ne dă „nicio intuiție despre suflet însuși ca obiect”, p. 67.

E pentru prima dată când apare ideea de suflet în carte.

Și Kant spune că „timpul nu poate fi intuit exterior” (de ce nu?), după cum nici spațiul nu poate fi intuit ca ceva interior nouă (de ce nu poate fi intuit?), p. 67.

Afirmații despre spațiu:

1. „spațiul nu este un concept empiric”, p. 68. Însă cum am putea avea ideea de spațiu fără să avem experiența imesității spațiului din jurul nostru?

2. „spațiul este o reprezentare necesară a priori, care stă la baza tuturor intuițiilor noastre”, p. 68. Și dacă ideea spațiului este existentă în suflet în afara experienței noastre am venit cu ea din altă parte? Adică avem un suflet platonician, care a venit cu tiparele de gândire din veșnicie?

3. „spațiul nu e un concept discursiv…[sau] un concept universal de raporturi ale lucrurilor în genere, ci o intuiție pură”, p. 68-69.

Și Kant presupunea că nu ne putem reprezenta „decât un spațiu unic” și că mai multe spații înseamnă de fapt părțile spațiului unic, p. 69.

Părțile spațiului se gândesc în interiorul spațiului unic, p. 69.

4. spațiul e „o mărime infinită dată”, p. 69.

Concluzia afirmațiilor lui, care nu au nicio explicație în subsidiar, e aceea că spațiul „este intuiție a priori și nu concept”, p. 70.

Adică Kant spune că noi nu gândim spațiul, ci îl intuim mai înainte de orice experiență a lui sau a existenței în spațiu. Numai că experiența ne duce la concluzia că nu putem avea ceva în minte despre un lucru până nu am experiat acel lucru.

Dar autorul concluzionează din nou că spațiul „nu reprezintă o însușire a vreunor lucruri în sine”, p. 71 și că el nu este „nimic altceva decât forma tuturor fenomenelor simțurilor externe, adică condiția subiectivă a sensibilității”, p. 71.

Însă dacă spațiul e o realitatea apriorică de ce nu e o realitate a intelectului sau a rațiunii ci a sensibilității, simțirea fiind considerată de Kant sub intelect?

Sau de ce a transformat spațiul și timpul din forme obiective în forme strict subiective ale existenței noastre?

Răspunsul lui Kant e năucitor: „nu putem…vorbi de spațiu, de existențe întinse etc. decât din punctul de vedere al omului”, p. 71. Însă existența spațiului și a formelor și a greutății lucrurilor etc. nu depind de modul în care noi le percepem ci de obiectivitatea lor, de realitatea lor.

O altă afirmație a lui de aceeași factură: „spațiul cuprinde toate lucrurile care ne apar exterior (corect n.n.), dar nu toate lucrurile în sine (?)”, p. 71. Și asta după ce spusese că există doar un spațiu unic.

Însă în p. 72 autorul vorbește despre „realitatea” spațiului și, în același timp, despre „idealitatea” lui.

„Noi afirmăm…realitatea empirică a spațiului (cu privire la orice experiență externă posibilă) și, în același timp, idealitatea lui transcendentală, cu alte cuvinte, că el nu este nimic de îndată ce eliminăm condiția posibilității oricărei experiențe și-l considerăm ca ceva care se află la baza lucrurilor în sine”, p. 72.

Dar dacă spațiul e o realitate empirică el nu mai poate fi o realitate a priori ci posterioară experienței.

*

Despre timp (p. 74…)

Kant consideră și timpul drept un concept non-empiric, p. 74. El este „o reprezentare necesară (?), care se află la baza tuturor intuițiilor”, p. 74. Cum a ajuns Kant la ideea de necesitate a timpului?

Numai în timp „este posibilă întreaga realitate a fenomenelor”, p. 74.

La fel, de ce declară Kant timpul drept realitate care nu poate fi suprimată, cf. p. 74?

El nu considera că există „timpuri diferite…simultane, ci [numai] succesive”, p. 74.

Și timpul, ca și spațiul, e „o formă a intuiției sensibile” pentru el, p. 74.

*

Însă Kant, atât în ceea ce privește spațiul cât și timpul, nu le dezbate pentru că ar căuta să le înțeleagă ci le instituie într-o formă subiectivistă, care nu are nimic de-a face cu demonstrația.

Spațiul și timpul sunt experiențe a priori pentru el pentru că vrea ca ele să fie a priori…și nu pentru că așa și sunt ca experiențe umane.

De aceea folosește aceleași supoziții în ambele cazuri.

*

De unde a dedus „infinitatea timpului” (p. 75)?

*

Kant considera că mișcarea este posibilă „numai prin și în reprezentarea de timp”, p. 75. Însă mișcarea e o realitate constitutivă a veșniciei cât și a istoriei.

El spune că timpul explică mișcarea, p. 75.

Dar timpul e și el o condiție subiectivă (p. 76) la Kant.

Concluzia lui: „timpul e o condiție a priori a tuturor fenomenelor în genere și anume condiția nemijlocită a fenomenelor externe”, p. 77.

Și continuă apologia timpului subiectivist: „noi contestăm timpului orice pretenție la realitatea absolută”, p. 77, pentru că el este o „idealitate transcendentală”, p. 78.

„am auzit de la bărbați pătrunzători o obiecție”, p. 78

Și el contestă realitatea timpului obiectiv pentru că timpul este „mod de reprezentare despre mine însumi ca obiect”, p, 78. „De aceea, timpul nu este ceva în sine, și nicio determinare inerentă obiectiv lucrurilor”, p. 79.

Și Kant spune că dacă omul nu ar avea simțire/sentimente nu am avea conceptul de timp. El ar dispărea, p. 79. Numai că timpul nu există în funcție de sentimentele sau de puterea noastră de înțelegere ci e realitatea obiectivă în care noi ne desfășurăm existența de acum.

Despre imaginație se vorbește prima dată în p. 80, al cărui izvor se află în experiență, Ibidem.

Și el considera că în „spațiul considerat în sine nu este însă nimic mobil”, p. 81. Însă spațiul imobil e geometric și nu real. Și asta pentru că la Kant mișcarea e de domeniul experienței și nu un dat aprioric, p. 81.

La fel el nu vedea timpul ca fiind dinamic: „timpul însuși nu se schimbă, ci [doar] ceva care este în timp” se schimbă, p. 81.

*

Considera intuiția umană drept o reprezentare a fenomenului, p. 81.

Iar „dacă suprimăm subiectul nostru sau chiar numai natura subiectivă a simțurilor în genere dispar orice proprietate, orice raporturi ale obiectelor în spațiu și timp, ba chiar spațiul și timpul însele, deoarece ca fenomene nu pot exista în sine, ci numai în noi”, p. 81-82.

Spațiul și timpul există în ele însele, ca realități obiective…și tocmai de aceea ele se oglindesc și în noi. Altfel cum ar putea să existe fenomene reale care să aibă atingere cu noi, dacă ele sunt pur interioare?

De ce „natura obiectelor în sine” ne este cu totul necunoscută, p. 82, dacă știința studiază materia/obiectele?

Kant consideră materia drept o realitate care presupune o cunoaștere posterioară, empirică, p. 82. Atunci de ce nu sunt și timpul și spațiul realități empirice, dacă timpul și spațiul cuprind materia sau materia se găsește numai între aceste coordonate?

Kant neagă punctul de vedere împărtășit de Leibniz și Wolf cum că „diferența dintre sensibilitate și intelectual…[e] pur logică, pe când ea este vădit transcendentală”, p. 83.

El spune în continuare, că „prin sensibilitate noi nu numai că cunoaștem confuz natura lucrurilor în sine, ci nu o cunoaștem deloc”, p. 83.

Și Kant e foarte ferm în a spune că noi nu cunoaștem lucrurile în sine ci numai fenomenele, p. 83.

*

Și dă un exemplu concret despre diferența dintre lucrul în sine și fenomen: „vom numi curcubeul un simplu fenomen pe o ploaie cu soare, iar ploaia o vom numi lucru în sine, ceea ce este just, întrucât înțelegem conceptul de ploaie în sens fizic”, p. 83-84.

*

În cadrul fenomenelor avem „raportul unui obiect cu subiectul și nu internul (das Innere), care aparține obiectului în sine”, p. 86.

Pentru prima dată despre conștiința de sine…și dă o definiție a ei: „conștiința de sine (apercepția) este reprezentarea simplă a eului”, p. 87. Însă avem o conștiință de sine simplă sau complexă? Ce înseamnă reprezentare simplă despre noi înșine?

Dar: „ar fi propria mea vină dacă aș face o simplă aparență din ceea ce ar trebui să consider ca [fiind] fenomen”, p. 87. Adică fenomenul are realitate și nu e o idealitate pură.

Omul are intuiție derivată și nu intuiție originară ca Dumnezeu, numit aici Ființa primă, p. 89.

Concluzia esteticii transcendentale e foarte scurtă: spațiul și timpul sunt „intuiții pure a priori”. Și tot aici aflăm de ce are nevoie de ele ca apriorice: pentru că pe baza lor vrea să explice posibilitatea judecăților sintetice a priori, p. 89.