Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

I. Triadologia. Învăţătura despre Prea Sfânta Treime

A. Revelarea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură

Începem mărturia noastră teologică cu o precizare absolut necesară şi anume: Dumnezeu nu poate fi închis în cărţi şi nici nu poate fi cuprins în formule, oricât de ingenioase ar fi acestea.

Realitatea lui Dumnezeu transpare în Sfânta Scriptură, dar ea nu e înlocuită de Scriptură, ci cărţile insuflate de Dumnezeu ale Scripturii sunt o mărturie vie, necenzurată, inimaginabil de adâncă a descoperirii lui Dumnezeu către oameni.

Sfintele Scripturi sunt evidenţele relaţiei lui Dumnezeu cu oamenii şi credincioşii trebuie să le perceapă ca drumuri către viaţa cu Dumnezeu şi nu ca o înlocuire a relaţiei lor cu Dumnezeu[1].

Scripturile trebuie să ne lege de Dumnezeu, de viaţa în Duhul lui Dumnezeu şi nu să ne oprească la literele, cuvintele şi frazele scrise, cuprinse în ele, pe care să le interpretăm după bunul nostru plac.

Numai experiate cu inimă smerită, dornică de a se curăţi de patimi şi cu râvna de a cunoaşte pe fiecare zi cât mai multe despre Dumnezeu şi de a trăi întru El, Scripturile sunt înţelese şi cinstite cu adevărat ca voia lui Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu este Cel care ne vorbeşte prin Scripturile Sale şi ne invită ca să-L acceptăm ca Dumnezeu viu, Care să aibă intimitate cu noi.

Căci nu trebuie să ne minţim cu o relaţie goală, fără atingere cu El şi în care El să fie doar o idee, un concept sau o ipoteză plauzibilă într-un sistem de gândire.

Iar după cum vom arăta în descinderea teologică următoare, realitatea lui Dumnezeu este atât de covârşitoare pentru noi încât credinciosul ortodox simte relaţia cu Dumnezeu, cu Cel mai presus de toate, ca fiind singura relaţie de neînlocuit şi de netăgăduit a omului.

Căci doar Dumnezeu este Cel care ne împlineşte şi ne umple în mod deplin. Numai El poate să ne înveţe ce este viaţa şi iubirea pentru cineva sau ceva şi să ne descopere adevărata adâncime şi sensul real al existenţei noastre.

***

1. Prezenţa vie a lui Dumnezeu şi relaţiile Sale cu oamenii în Pentateuhul Sfântului Proroc Moise

1. 1. Cartea Facerea

Dumnezeu debutează în Scriptură în ipostaza de Creator al lumii în completitudinea ei: „Întru început [en arhi] a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” [Fac. 1, 1].

Prima afirmaţie a Sfintelor Scripturi indică fundamentul întregii existenţe, pentru că Dumnezeu e singurul Creator al celor văzute şi nevăzute, adică al cerului şi al pământului.

Compararea lui Dumnezeu cu lumea, cu ceea ce El a creat se dovedeşte neîntemeiată din start, pentru că Cel ce creează, Făcătorul, preexistă lumii.

Lumea și istoria ei apare ca urmare a facerii/ a lucrării lui Dumnezeu şi ea conţine amprenta de netăgăduit a Făcătorului ei. Făcătorul lumii apare cu numele de Dumnezeu în faţa noastră şi ca Cel ce a existat mai înainte de a fi lumea.

Cartea Facerea începe cu relaţia dintre Dumnezeu şi lume, iniţiată prin aceea că lumea aparţine prin creaţie lui Dumnezeu, pentru că El e Făcătorul ei.

Aşadar, vorbirea noastră despre Dumnezeu la Sfântul Moise, în cartea Facerea, nu se derulează de la Dumnezeu în Sine, de la Dumnezeu Care preexistă lumii şi Care e Treime de persoane, ci de la Dumnezeu care e vestit ca Făcător al lumii şi Care lucrează / creează lumea.

Dar apar peste tot, după cum vom vedea, mărturii ale întregii Treimi, Care face toate câte voieşte.

În Fac. 1, 2, spre exemplu, avem prima afirmare a realităţii personale a Duhului lui Dumnezeu, pe Care Îl vedem că Se poartă peste ape.

Deşi prezenţa Sa nu are nicio explicaţie imediată în subsidiar, Sfântul Duh, Duhul lui Dumnezeu, nu transpare din Scriptură ca fiind o creatură, pentru că El este al lui Dumnezeu şi nu din cele care se fac acum.

Până la dezbaterile ermineutice patristice ale cuvintelor Scripturii vom continua discuţia noastră la nivelul distingerii textuale a realităţii lui Dumnezeu şi a relaţiilor Sale directe cu oamenii.

Dacă primul verset al cărţii Facerea ne duce în grabă la concluzia finală a actului creator al Prea Sfintei Treimi, cu versetul al 3-lea se intră pe făgaşul derulării secvenţiale a zilelor facerii.

În Fac. 1, 3, Dumnezeu vorbeşte şi vorbirea Sa e creatoare.

De acum intrăm sub impactul cuvântului lui Dumnezeu, care se va auzi peste tot în Sfânta Scriptură.

Dumnezeu porunceşte să existe lumina şi ea începe să existe. Aducerea de la neexistenţă la existenţă a lumii va fi amplu dezbătută în capitolele următoare.

Cele care sunt poruncite – este esenţial acest lucru – acelea încep să existe şi numai acelea există cu adevărat, adică din voia lui Dumnezeu.

Lumina este desemnată ca fiind calon, adică bună/ frumoasă [Fac. 1, 4].

Dumnezeu este Cel care dă nume luminii şi întunericului [Fac. 1, 5]. Dumnezeu e Cel care porunceşte crearea oricărui lucru nou şi tot El îi dă un nume.

Tot ce se face de către Dumnezeu e găsit ca fiind bun/ frumos.

Dumnezeu e desemnat aici ca Cel ce vorbeşte, ca Cel ce desparte apele [Fac. 1, 7], ca Cel ce vede [Fac. 1, 4, 8, 10 etc.], ca Cel ce pune luminătorii pe tăria cerului/ pe firmamentul ceresc [Fac. 1, 17], dar Care ajunge la crearea omului şi foloseşte pluralul: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” [Fac. 1, 26].

Primele 28 de versete ale capitolului 1 reuşesc să rezume întreaga creaţie a lumii văzute şi să scoată în evidenţă faptul că nicio fiinţă şi niciun lucru nu au un alt Creator decât pe Dumnezeu, Care a poruncit fiecărui lucru şi fiecărei fiinţe în parte existenţa şi Care a văzut că tot ceea ce a creat e bun/ frumos.

Creaţia are un Creator şi ea nu are în sine nicio deficienţă.

Omul este făcut de Dumnezeu şi e pus stăpân peste creaţie [Fac. 1, 26]. Primilor oameni li se dă spre mâncare iarba pământului şi fructele copacilor iar animalele şi păsările sunt desemnate drept ierbivore [Fac.1, 29-30]. Nimeni nu face altceva în afara celor stabilite de către El.

Fac. 2, 3 Îl prezintă pe Dumnezeu, pentru prima dată, ca Sfinţitor al zilei a şaptea şi, implicit, ca Sfânt, după ce în versetul anterior ni se vorbise despre Dumnezeu ca despre Cel care Se odihneşte [Fac. 2, 2].

Implicarea mult mai directă a lui Dumnezeu în creaţie se vede din aceea că Domnul a luat ţărână din pământ şi a suflat suflare de viaţă în faţa omului, ca el să fie o fiinţă vie [Fac. 2, 7].

El l-a luat pe om şi l-a pus în Paradis, pentru ca să-l lucreze şi să-l păzească [Fac. 2, 15]. Dar primele cuvinte adresate omului de către Dumnezeu apar în Scriptură ca o poruncă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…”[Fac. 1, 28].

Dumnezeu porunceşte dezvoltarea neamului omenesc şi întărirea lui, ca şi faptul de a supune pământul întru dreptate.

Stăpânirea pământului implica viaţa de sfinţenie, adică acea însuşire proprie lui Dumnezeu, a Celui care sfinţeşte.

A doua vorbire către om a lui Dumnezeu îl invită pe acesta la lucrarea unei porunci prohibitive. I se interzice să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi, i se spune, cu multă iubire de oameni, de ce nu trebuie să mănânce din el [Fac. 2, 16-17].

Realitatea morţii [Fac. 2, 17] apare aici ca un lucru în afara lucrării lui Dumnezeu, ca o călcare de poruncă, ca păcat şi sfârşit al vieţii oamenilor. Moartea îi este prorocită omului de Însuşi Dumnezeu şi ea este acea realitate care îl va copleşi pe om în momentul când va călca porunca Sa şi va vedea că ceea ce el a căutat este în afara lucrării şi voii lui Dumnezeu.

Rânduiala dumnezeiască a creaţiei şi voia lui Dumnezeu cu omul cuprindea numai binele, frumosul, sfinţenia, odihnirea în Dumnezeu. Omul nu cunoştea moartea şi, în mod evident, nici păcatul. Tocmai păcatul avea să nască moartea, această realitate contrară voii lui Dumnezeu, dar pe care Acesta o va îngădui.

Fac. 2, 18 arată grija lui Dumnezeu faţă de bărbat, faţă de Sfântul Adam, de primul om creat de către Dumnezeu, faţă de Protopărintele nostru. Dumnezeu vrea ca Adam să nu fie singur, ci să aibă un ajutor [voiton] potrivit sieşi.

Sfânta Eva este făcută de Dumnezeu dintr-o coastă a lui, potrivit LXX [Fac. 2, 21]. Familia omenească este astfel stabilită de către Dumnezeu şi, la fel, şi convieţuirea în sfinţenie a soţilor. Goliciunea lor nu îi făcea să se ruşineze unul de altul [Fac. 2, 25], fiindcă nu era nimic pervers în oamenii făcuţi de Dumnezeu.

Căderea în păcat introduce însă pe om într-o stare de conştientizare a goliciunii sale exterioare şi interioare [Fac. 3, 7].  Cei doi se ascund de glasul Domnului Dumnezeu, Care Se plimba [peripatuntos] prin Paradis [Fac. 3, 8].

Ei se ascund de la faţa Domnului pentru că vedeau lucrând în ei înşişi consecinţele neascultării, roadele amare ale căderii.

Domnul Dumnezeu îl cheamă pe Adam şi el răspunde Domnului. Dar nu mai răspunde ca până acum, când avea intimitate neştirbită cu El, ci fiind înfricoşat de Dumnezeu, pentru că vedea distanţa dintre Dumnezeu şi om prin prisma goliciunii pe care păcatul i-a deschis-o în fiinţa lui [cf. Fac. 3, 10].

Dialogul lui Dumnezeu cu oamenii însă continuă şi după căderea lor în păcat, dar după ce El confirmă vinovaţii. În cazul şarpelui, Dumnezeu apare ca Cel ce blestemă [Fac. 3, 14].

Fac. 3, 15 ne vorbeşte despre Acela, Care va fi din sămânţa femeii şi Care va ţine sub supraveghere capul şarpelui[2] pentru ca să-l distrugă[3]. Dumnezeu Cuvântul proroceşte despre Sine Protopărinţilor arătându-le că  stăpânirea Satanei va fi distrusă cândva de către El Însuşi.

Protopărinţii noştri nu sunt abandonaţi de către Dumnezeu. Chiar dacă păcătuiseră, Dumnezeu vedea în ei pocăinţă pentru ceea ce făcuseră.

Dumnezeu face pentru oameni tunici de piele şi îi îmbrăcă cu ele [Fac. 3, 20]. Dar îi scoate din desfătarea Paradisului şi îi pune să lucreze pământul din care fuseseră luaţi [Fac. 3, 23]. Porunca lui Dumnezeu e împlinită de către aceştia. Dumnezeu rânduieşte un mod de vieţuire pentru oameni şi unii dintre oameni trăiesc în sfinţenie înaintea Sa.

Începând cu Cain şi cu Sfântul Abel, fratele său, asistăm la relaţia liturgică a omului cu Dumnezeu. Ambii fraţi aduc jertfă [tisian] lui Dumnezeu din rodul muncii lor [Fac. 4, 3-4]. Însă Dumnezeu ia aminte la darurile [tis doris] lui Abel iar la darurile lui Cain nu e atent [Fac. 4, 4-5].

Dumnezeu nu respinge darurile şi jertfele oamenilor ci se uită la inima celui care vine în faţa Lui. Din discuţia lui Dumnezeu cu Cain vedem că Dumnezeu cere iubire între fraţi şi ajutor reciproc [Fac. 4, 9].

Moartea Sfântului Abel aduce asupra fratelui său Cain un chin şi o pedeapsă enormă, pe care acesta nu o poate duce [Fac. 4, 13]. Cain recunoaşte că poate să fie omorât de către fraţii săi, dacă Dumnezeu nu îl ajută. El primeşte de la Dumnezeu un semn minunat/ distinctiv[4] pentru a nu fi omorât. Iubirea lui Dumnezeu se revelează cu putere, pentru că El nu admite să fie omorât cel care l-a omorât pe cel Sfânt.

Pentru că Sfântul Moise vorbeşte despre rodul dragostei dintre oameni şi despre naşterea oamenilor, prin aceasta arată că Dumnezeu a binecuvântat împreunarea dintre bărbat şi femeie pentru a procrea[5].

Derularea vieţii pe pământ este sub atenta şi prea iubitoarea supraveghere a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu e Cineva care stă departe de om, ci e mereu cu el şi în apropierea, în preajma lui. Atenţia lui Dumnezeu faţă de viaţa oamenilor se vede din aceea că El a lăsat să se consemneze atât bunele cât şi relele lor, pentru ca să avem o perspectivă adâncă asupra relaţiilor Sale cu lumea dar şi asupra răbdării şi a dragostei Sale faţă de oameni.


[1] Părintele Profesor Constantin Coman spunea într-un referat al său: Scriptura este o cale reală de comuniune cu Dumnezeu”. Ea trebuie percepută ca „un cuvânt viu şi personal, ca pe o vorbire a lui Dumnezeu către noi”. Trebuie să ne întâlnim cu Dumnezeu cel iubit prin intermediul cuvintelor Sale, cf. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Teologia ortodoxă românească în epoca post-Stăniloae, în rev. Studii Teologice, I (2005), nr. 1, p. 164.

[2] Cf. traducerii noastre la LXX. ÎPS Bartolomeu Anania vorbeşte despre ţintirea capului şarpelui şi a călcâiului femeii, cf. ed. BOR 2001.

[3] Vulgata însă evidenţiază pe Ipsa, pe Aceasta, adică pe Prea Curata Fecioară şi nu pe Aftos, pe Acela, după cum se indică şi în ed. BOR 2001, p. 25, n. e.

[4] Cf. trad. noastre la LXX.

[5] Fac. 4, 1, 17 vorbesc despre cunoaşterea femeii de către bărbat în sensul intimităţii conjugale.

Did you like this? Share it: