Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Fac. 4, 26 îl desemnează pe Enos drept omul care a început [potrivit Vulgatei] să cheme numele lui Dumnezeu [iste coepit invocare nomen Domini].

Însă LXX vorbeşte despre Enos nu ca despre cel care a început să cheme numele lui Dumnezeu, ci ca despre cel care a continuat să creadă în Dumnezeu, căci: „a nădăjduit chemând numele Domnului Dumnezeu”[1].

Tindem să acceptăm varianta Septuagintei, pentru că relaţia lui Dumnezeu cu oamenii nu a avut niciodată o ruptură radicală. Presupunerea unei astfel de hiat între Dumnezeu şi om răstoarnă întreaga înţelegere autentică a voii şi a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii.

Dacă despre mulţi părinţi se spune că au murit, în cazul Sfântului Enoh se afirmă că a fost luat/ ridicat de către Dumnezeu[2] [Fac. 5, 24]. Această luare/ ridicare a lui Enoh instituie realitatea mutării şi cu trupul, nu numai cu sufletul, la Dumnezeu.

Avem profilată aici discuția despre realitatea mutării la Dumnezeu sau în Împărăţia lui Dumnezeu, care este subiectul cel mai viu discutat în viaţa unui creştin ortodox.

În Fac. 6, 3, Domnul Dumnezeu vorbeşte despre Duhul Său şi spune că El nu va rămâne pururea în oamenii din acea vreme, pentru că ei sunt numai trupuri. Prin aceasta se distinge radical viaţa în Duhul de viaţa seculară, de viaţa umplută de trupesc, de păcate. Trăirea în Dumnezeu de care se ocupă lucrarea noastră este această trăire în Duhul lui Dumnezeu, care ne face să depăşim în noi înşine patimile şi poftele care ne subjugă.

Dumnezeu vede înmulţirea relelor pe pământ şi e atent la gândurile din inimile oamenilor [Fac. 6, 5]. El vrea să măture[3] viaţa de pe faţa pământului [Fac. 6, 7]. Dar Sfântul Noe află har înaintea Domnului Dumnezeu [Fac. 6, 8] datorită vieţii sale sfinte.

Domnul Dumnezeu, adică Cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte către Noe şi îi anunţă sfârşitul lumii prin potop şi cum să facă arca prin care să-şi salveze familia sa [Fac. 6, 13-21].

Domnul Dumnezeu îi vorbeşte despre un legământ pe care îl va face cu Noe [Fac. 6, 18] şi el se dovedeşte ascultător întru toate Acestuia [Fac. 6, 22].

În momentul când Dumnezeu vorbeşte oamenilor credincioşi, cu o viaţă dreaptă, sfântă, ei se arată ascultători vorbirii dumnezeieşti. Relaţia lui Dumnezeu cu aceştia este una mult mai profundă, pentru că ei se dovedesc uniţi în cugetul şi în inima lor cu voia lui Dumnezeu. Dumnezeu intră în viaţa lor ca o mare încredinţare şi întărire spre lucrul Său.

Dumnezeu vorbeşte îndelung cu Sfântul Noe, după cum va vorbi, mai târziu, cu Sfântul Moise. Dumnezeu Se destăinuie lui Noe şi îl învaţă ce să facă cu animalele, despre cât va dura potopul şi că toată lumea de pe pământ va muri [Fac. 7, 2-4]. Însă mai întâi de toate îl mărturiseşte pe Sfântul Noe ca pe un om drept înaintea Lui, în generaţia sa [Fac. 7, 1].

Potopul biblic însă nu a fost unul regional. Fac. 7, 4, 21-23 arată că Dumnezeu a şters toată învierea/ suflarea de pe faţa pământului.

Noe ascultă de Dumnezeu întru toate [Fac. 7, 5, 9, 16].

Domnul Dumnezeu e Cel care închide corabia pe dinafară [Fac. 7, 16] dar tot El Îşi aminteşte de Noe şi de cei din corabie şi opreşte apele [Fac.8, 1-2]. Domnul Dumnezeu porunceşte supravieţuitorilor, celor mântuiţi de potop, ca să iasă din corabie [Fac. 8, 16-17].

Ca şi în Fac. 1, 28, la 8, 17, Dumnezeu porunceşte oamenilor şi creaţiei mântuite ca să crească şi să se înmulţească.

Omenirea se extinde din nou şi la fel se înmulţesc şi animalele şi păsările. Dar mai înainte de toate, Sfântul Noe face ceva esenţial în relaţia sa cu Dumnezeu: zideşte un tisiastirion, un altar şi aduce ardere de tot din toate animalele şi păsările curate [Fac. 8, 20].

Iese în prim-plan ideea de curăţie a jertfelor şi de ardere integrală a lor.

Dumnezeu, prezentat peste tot în Scriptură în limbaj omenesc, antropomorf, miroase buna mireasmă [cf. ed. BOR 2001] a jertfei lui Noe şi Se hotărăşte să nu mai blesteme pământul din cauza păcatelor omeneşti [Fac. 8, 21].

Omul e prezentat de către Dumnezeu ca cel ce se pleacă spre rău din tinereţile lui [Fac. 8, 21]. Mustrarea e îmbinată cu iubirea Sa de oameni, pentru că tinderea spre păcat nu înseamnă și faptul că omul nu are nicio şansă să fie Drept. Și vedem acest lucru în persoana Sfântului Noe, care era considerat de Dumnezeu un om drept, deşi omul tinde spre păcat din tinereţile sale.

Fac. 8, 22 vorbește despre intrarea în starea actuală a lumii şi a pământului, în care există un ciclu precis al muncilor agricole, cu schimbări de temperatură, cu anotimpuri şi cu o frecvenţă constantă a trecerii timpului.

Familia mântuită a Sfântului Noe e binecuvântată iarăşi de Dumnezeu ca să crească şi să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească [Fac. 9, 1].

Binecuvântarea se traduce prin încuviinţare, prin umplerea de har pentru această lucrare. Căci nu s-ar putea înmulţi şi conduce altfel lumea fără harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Toată zidirea fără raţiune este supusă omului raţional şi în faţa lui toţi trebuie să se îngrozească şi să se teamă de el [Fac. 9, 2-3]. Dar aceasta se petrece din voia lui Dumnezeu.

Omului i se îngăduie să mănânce carne, dar nu carne cu sânge [Fac. 9, 4]. Iar cel care-l omoară pe omul făcut după chipul lui Dumnezeu, va fi omorât tot de om [Fac. 9, 6].

Legământul lui Dumnezeu cu Noe, cu întreaga umanitate şi cu întreaga făptură constă în aceea că nu va mai exista potop, adică un eveniment catastrofic planetar care să distrugă întreaga existenţă [Fac. 9, 9-11]. Semnul acestui legământ e curcubeul [to toxon] [Fac. 9, 13]. Pe acesta Dumnezeu l-a aşezat în nor ca semn al legământului dintre Sine şi pământ [Fac. 9, 12-17].

Prezenţa lui Dumnezeu este acaparatoare în sensul cel mai deplin. Oamenii credincioşi lui Dumnezeu sunt intimii lui Dumnezeu şi cu ei Dumnezeu vorbeşte direct.

Vorbirea directă cu Sfinţii este revelarea faptului că Dumnezeul Cel Viu vorbeşte cu cei vii şi îi conduce.

Dumnezeul Părinţilor noştri e Dumnezeu puternic ca să facă toate câte le voieşte şi pe care le vesteşte oamenilor.

Nevrod [Nevrod]/ Nimrod e desemnat de autorul nostru drept vânător puternic în faţa Domnului  [Fac. 10, 9]. Dar când oamenii pământului, care aveau o singură limbă  [Fac. 11, 3], vor să zidească un turn [pirgon] cu vârful până la cer, atunci Domnul Se pogoară la oamenii încrezători în ei înşişi [Fac. 11, 5] şi constată semeţia lor.

Pluralul „Haideţi să Ne coborâm” [Fac. 11, 7],  indicând Treimea persoanelor dumnezeieşti, Îl arată pe Dumnezeul treimic ca pe Cel ce amestecă [încâlceşte, cf. ed. BOR 2001] graiul oamenilor, ca umanitatea să nu se autodistrugă prin avântul ei spre putere şi slavă deşartă. Domnul este Cel care creează diferenţierile lingvistice şi împarte umanitatea în neamuri cu particularităţi bine definite[4].

Chemarea lui Avram este o despărţire a lui de neamul şi ţara unde s-a născut, pentru ţara pe care i-o va arăta El [Fac. 12, 1]. Avram primeşte făgăduinţa că se va face din el un neam mare [etnos mega], binecuvântat şi că întru el se vor binecuvânta toate neamurile pământului [Fac. 12, 2-3].

Avram Îl crede pe Dumnezeu, crede făgăduinţa Lui şi pleacă împreună cu Lot şi cu toată casa şi bogăţia lor. Şi, deşi în textul sfânt nu se indică vreo patrie nouă pentru Avram, vedem că el este purtat de Dumnezeu spre Hannan/ Cannan [Fac. 12, 5].

Dumnezeu nu numai că vorbeşte oamenilor dar El le şi poartă de grijă şi îi ajută să ajungă acolo unde El i-a trimis.

Când Avram ajunge  în Hanaan [Hanaan]/ Cannan, care era locuit pe atunci de canaaneeni, Domnul i Se arată lui Avram la stejarul Mamvri şi îi spune că aceasta e ţara pe care I-o făgăduise lui: cea în care el se află acum ca un străin [Fac. 12, 7].

Arătarea, vederea lui Dumnezeu e cinstită de Sfântul Avram cu un jertfelnic [Fac. 12, 7]. Vederea lui Dumnezeu e inclusă în caracterul liturgic al relaţiei sale cu Dumnezeu.

Acest lucru se întâmplă în mod constant în vieţile Sfinţilor Vechiului Testament. Locurile unde oameni Sfinţi au văzut epifanii dumnezeieşti devin locuri de rugăciune şi de cinstire a lui Dumnezeu.

Acest element tradiţional patristico-biblic se perpetuează şi în vremea noastră, cu multă dragoste şi atenţie, încât în locul unde s-au trăit vedenii de către anumiţi Sfinţi sau unde se experiază o minune, se zideşte o Sfântă Biserică sau o Sfântă troiţă. Locul unde Dumnezeu vorbeşte, unde El Se arată cuiva, unde e văzut de către oameni se cinsteşte, devine un loc venerat.

Lângă Betel, Avram face alt jertfelnic Domnului şi cheamă numele Său [Fac. 12, 8]. Coboară în Egipt pentru că faraonul o ia pe Sfânta Sara de soţie şi o duce în casa lui. Domnul îl încearcă pe acela cu mari necazuri [Fac. 12, 17].

Întorcându-se la altarul său din Betel, Avram cheamă iarăşi acolo numele Domnului [Fac. 13, 4]. Jertfele se îmbină cu rugăciunea şi cu viaţa curată. Nu putem intui credinţa şi viaţa unui Sfânt dacă nu îmbinăm toate aspectele vieţii sale duhovniceşti.

După ducerea lui Lot în Sodoma, Dumnezeu vorbeşte cu Avram şi îi reactualizează făgăduinţa stăpânirii Hannanului pentru vecie [Fac. 13, 15]. Urmaşii săi vor fi ca nisipul pământului de mulţi şi Domnul îi porunceşte să cutreiere ţara [Fac. 13, 16-17].

El se reîntoarce în Hebron, la stejarul Mamvri şi zideşte un altar Domnului [Fac. 13, 18]. Fac. 14, 18 ni-l aduce în prim plan pe Melhisedec, regele Salemului, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, care îi aduce/ care îi pune înainte pâine şi vin lui Avram învingătorul.

Melhisedec îl binecuvintează pe Avram şi îi vorbeşte despre Dumnezeul Cel Preaînalt/ despre Dumnezeu Preaînaltul, ca despre Unul identic cu Făcătorul cerului şi al pământului. Acest Dumnezeu i-a dat să învingă lui Avram [Fac. 14, 19-20].

Binecuvântarea lui Melhisedec distinge astfel, în mod tranşant, între dumnezeii neamurilor şi Făcătorul cerului şi al pământului.

Dumnezeu e numai Creatorul lumii. Şi El e Cel Preaînalt şi Cel ce dă victorie celor ce trăiesc cu sfinţenie înaintea Sa. Cei Sfinţi sunt prezentaţi ca fiind în faţa Domnului, direct sub privirea Lui, în sensul că Dumnezeu priveşte cu bucurie spre aceştia.

Fac. 14, 21 ni-l prezintă şi pe Avram vorbind în termenii lui Melhisedec. El ridică mâna/ o întinde către Dumnezeul Cel Preaînalt, Care a făcut cerul şi pământul.

Făgăduinţa către regele Sodomei el o face înaintea Domnului.

La puţin timp după aceea, cuvântul Domnului a fost către Avram în vedenie [en oramati] şi i-a spus să nu se teamă, căci El este scutul său şi că răsplata credinţei sale va fi mare [Fac. 15, 1].

Intimitatea cu Dumnezeu a Sfântului Avram apare aici cu putere. El Îl întreabă pe Domnul, pe care îl numeşte Stăpân al său, ce îi va da, pentru că el nu are un fiu. În acest context el îşi exprimă îngrijorareaîl va moşteni o slugă a sa [Fac. 15, 2-3].

Dar făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de el e aceea că va avea un moştenitor din coapsele sale şi că urmaşii lui vor fi ca stelele cerului de mulţi [Fac. 15, 4-6]. Vorbirea lui Dumnezeu cu Sfântul Avram nu rămâne fără urmări. El crede lui Dumnezeu şi credinţa lui i se socoteşte ca dreptate [Fac. 15, 6].

Fac. 15, 7 esenţializează faptul că El este Dumnezeul care l-a scos din ţara sa, pentru ca să moştenească Hannanul. Avram îi răspunde cu „Stăpâne Doamne” şi cere un semn din care să cunoască adevărul făgăduinţei Sale [Fac. 15, 8].

Domnul îngăduie un semn pentru robul Său şi Avram are o vedenie şi frică şi întuneric mare cad peste el [Fac. 15, 12]. Domnul îi prevesteşte traiectoria urmaşilor săi, suferinţele aduse de robirea poporului şi eliberarea lor după 400 de ani şi că el va adormi în pace la bătrâneţi frumoase [Fac. 15, 13-16].

În Fac.15, 14, Domnul apare ca Judecător al egiptenilor iar din Fac. 15, 16 reiese că Dumnezeu îi aşteaptă îndelung pe păcătoşi şi că nu îi pedepseşte imediat, ci când se plinesc păcatele lor, ca în cazul amoreilor.


[1] Cf. trad. noastre la LXX.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem. Ediţia BOR 2001 propune verbul a şterge. Ediţia BOR 1988 foloseşte verbul a pierde.

[4] ÎPS Bartolomeu Anania spune într-o notă de subsol: „Cu acest moment se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când doi oameni nu vorbesc aceeaşi limbă înseamnă că ei gândesc diferit”, cf. ed. BOR 2001, p. 32, n. h.

Did you like this? Share it: