Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

În ziua aceea Domnul a încheiat un legământ [diatichin] cu Avram şi i-a făgăduit pământul şi neamurile care locuiau atunci pe el [Fac. 15, 18-21]. Legămintele pe  care Dumnezeu le-a împlinit cu Sfinţii Săi sunt mărturii ale faptului că ele s-au împlinit şi că Dumnezeu se ţine de cuvânt față de oameni. Dumnezeu nu a minţit pe niciunul dintre ei.

Fac. 16, 2 arată că Dumnezeu e Cel ce dă femeilor să nască. Dumnezeu e Cel ce judecă între oamenii aflaţi în conflict [Fac. 16, 5], pentru că El aude necazurile oamenilor [cf. Fac. 16, 11].

Agar Îl  numeşte pe Domnul: Cel care ia aminte, Care îl vede pe om cu adevărat, Care îi cunoaşte nefericirea, tristeţea, nevoia [Fac. 16, 13].

Pe când avea Avram 99 de ani, Domnul i Se arată lui Avraam şi Se numeşte pe Sine: „Dumnezeul tău” [Fac. 17, 1].

Dumnezeu îi vorbeşte despre Sine ca despre Cel pe care Avram Îl iubea. Era Dumnezeul lui nu ca un dumnezeu particular, ca un idol sau ca o ficţiune mentală, ci ca Dumnezeul pe Care El Îl cunoaşte, Care i S-a descoperit şi pe Care el L-a recunoscut drept Făcătorul şi Stăpânul său şi al întregii existenţe.

Dumnezeu îl îndeamnă pe Avram să înainteze în faptul de a fi plăcut lui Dumnezeu şi în a fi fără pată [Ibidem]. Prin aceasta El arată că desăvârşirea nu constă numai în a avea credinţă dreaptă în Dumnezeu, ci şi în a trăi o viaţă de sfinţenie, bine plăcând lui Dumnezeu.

Avram cade pe faţa lui [cum spune LXX], cade la pământ în faţa Domnului iar Domnul îi spune că legământul Său cu el e în vigoare, schimbându-i numele din Avram în Avraam, pentru că va fi tată a mulţime de neamuri [Fac. 17, 3-5].

Astfel Dumnezeu e Cel ce dă şi schimbă numele, dă nume după faptele omului şi proroceşte, vesteşte mai înainte, pe cele care se vor întâmpla în viitor.

Dumnezeu cunoaşte viitorul şi îl pregăteşte pentru oameni în mod diferit, potrivit faptelor lor.

Însă legământul despre care îl asigură în repetate rânduri pe Avraam va fi unul veşnic [diatichin eonion][Fac. 17, 7].

Dumnezeu va fi Dumnezeul lui Avraam şi al urmaşilor lui. Dar nu unul care se moşteneşte prin tradiţie însă este o ficţiune, un mit, ci va fi Cel care Se manifestă pe Sine ca Dumnezeu viu tuturor generaţiilor care se trag din Avraam [Fac. 17, 7-9].

Tăierea împrejur este pecetluirea legământului lui Dumnezeu cu Avraam [Fac. 17, 10]. La Fac. 17, 13 se vorbeşte deapre legământul Domnului făcut în carnea fiilor lui Avraam. Cel netăiat împrejur va fi stârpit din poporul său, pentru că a călcat legământul Domnului [Fac. 17, 14]. Şi Sara devine Sarra, pentru că ea îi va naşte un fiu lui Avraam [Fac. 17, 15-16].

Avraam e învăţat de Dumnezeu să accepte minunea, să nu i se pară nimic imposibil din ceea ce îi vesteşte Dumnezeu [Fac. 17, 19].

El îl învaţă că Dumnezeu ştie gândurile din oameni şi ceea ce cugetă aceştia în sinea lor. Chiar dacă el a râs la auzirea prorocirii lui Dumnezeu, aceea că va avea un copil la adânci bătrâneţi, Dumnezeu continuă şi îi spune, nu numai că va avea un copil, ci că el va fi un băiat, se va numi Isaac, şi că acest Isaac şi urmaşii lui vor avea un legământ veşnic cu Dumnezeu [Ibidem].

Vedem de aici că Dumnezeul care vorbeşte cu Avraam nu are o logică umană, liniară, nu promite lucruri imposibil de făcut, ci El priveşte lumea de deasupra, ştie toate, şi are relaţii adânci, serioase, veşnice cu oamenii.

Legământul lui Dumnezeu cu oamenii e un legământ veşnic, pentru că Dumnezeu nu făgăduieşte lucruri cu împlinire temporală, ci eternă.

Dumnezeu va face un legământ veşnic cu Isaac dar, în același timp, îl va binecuvânta şi îl va înmulţi şi pe Ismail, după cum Avraam a cerut lui Dumnezeu [Fac. 17, 20].

Rugăciunile Sfinţilor sunt ascultate de către Dumnezeu. Însă Dumnezeu îi precizează Sfântului Avraam că legământul Său, legătura intimă cu El, se va face cu Isaac, care se va naşte peste un an [Fac. 17, 21].

Discuţia lui Dumnezeu cu Avraam se încheie şi textul Septuagintei Îl prezintă pe Dumnezeu Cuvântul ca înălţându-Se de la Avraam [Fac. 17, 22].

Și aceasta, pentru că coborârea şi înălţarea lui Dumnezeu Cuvântul, vorbirea Lui directă cu oamenii, pregătesc omenirea de venirea Lui în trup.

Dumnezeu i-a învăţat pe cei credincioşi că se pot apropia de El, pentru că El vine către ei. Deşi există o diferenţă abisală, fundamentală, desăvârşită între Dumnezeu şi om, totuşi Dumnezeu Se arată lui Avraam [Fac. 18, 1].

Transcendenţa lui Dumnezeu, starea lui Dumnezeu de a fi mai presus de tot şi de toate câte El a făcut, nu Îl împiedică să vină în contact direct cu oamenii. El coboară la oameni, fără să piardă ceva din măreţia Sa, dar îi umple prin această coborâre a Lui de har şi de cunoaştere mântuitoare.

Fac. 18, 2 ne prezintă venirea lui Dumnezeu la Avraam sub chipul/ forma a trei bărbaţi [tris andres]. La vederea Lor, Avraam aleargă şi Îi întâmpină şi Li se închină până la pământ (Ibidem).

Însă nu vorbeşte la plural cu cei trei, ci la singular, spunând: „Doamne” [Fac. 18, 3].

Sfântul Avraam vede aici venirea lui Dumnezeu la el ca pe o aflare de har înaintea lui Dumnezeu şi se recunoaşte pe sine ca fiind robul lui Dumnezeu.

Rugăciunea lui către Dumnezeul triipostatic, Care i S-a arătat, e aceea de a nu fi trecut cu vederea de către El [Ibidem][1].

Dumnezeu îl ascultă pe Avraam şi primeşte ospătarea pregătită de el, de Sarra şi de cei din casa lui [Fac. 18, 5-8].  Dumnezeul treimic mănâncă în faţa lui Avraam, sub stejarul Mamvri [Fac. 18, 8]. El îl încredinţează pe Avraam că e prezent înaintea Lui şi că acţiunile lui Dumnezeu, care sunt mai presus de tot ceea ce putem înţelege noi, sunt reale și nu un miraj sau o halucinaţie a omului.

Vorbindu-i iarăşi despre naşterea lui Isaac, Dumnezeu dezvăluie gândurile omeneşti, suspicioase ale Sarrei [Fac. 18, 13]. Fac. 18, 14 e afirmarea tranşantă din partea lui Dumnezeu că nimic nu e cu neputinţă, imposibil la Dumnezeu. Dumnezeu dezvăluie gândurile inimii şi o înspăimântă pe Sarra, care neagă faptul că râsese [Fac. 18, 15].

Din acest episod scriptural remarcăm că Dumnezeu nu îl priveşte pe om epidermic, ci se uită la adâncul inimii lui, la aşezarea lui interioară. Relaţia lui Dumnezeu cu omul înglobează nu numai faptele vizibile, uşor de reperat ale omului, ci şi adâncul din om, mişcările inimii şi gândurile cugetării sale.

Dumnezeul treimic Se lasă condus, petrecut de Avraam [Fac. 18, 16]. Intimitatea lui Dumnezeu cu Avraam este subliniată aici cu putere. Dumnezeu şi omul merg împreună, pe aceeaşi cale, iar El Se destăinuie, nu ascunde de Avraam, pe care îl numeşte rob al Său, gândul Său vizavi de Sodoma şi Gomora [Fac. 18, 17, 21].

Poporul lui Avraam, care pentru Dumnezeu era cunoscut deja (înainte ca el să existe) ca un popor mare şi puternic, prin care se vor binecuvânta toate neamurile pământului e pus în antiteză cu Sodoma şi Gomora.

Poporul lui Avraam are drept scop în viaţă să păzească căile Domnului şi să facă dreptate şi judecată [Fac. 18, 19]. Viaţa de sfinţenie a poporului atrage după sine împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam  [Ibidem].

Înainte ca el să aibă un fiu şi ca neamul său să se extindă, Avraam e învăţat de Dumnezeu că făgăduinţele lui Dumnezeu cu el şi cu neamul său se împlinesc nu în izolare de Dumnezeu, nu în afara Lui, ci numai trăind o viaţă sfântă, ascultând de Dumnezeu.

Viaţa cu Dumnezeu, intimitatea cu Dumnezeu pe care o promovează legământul dintre Dumnezeu şi om este o realitate interioară care se revarsă în afară, şi nu o viaţă de faţadă. Intrarea în posesia lucrurilor făgăduite se face prin intimizarea relaţiei tale cu Dumnezeu şi prin ascultarea plină de dragoste a cuvintelor Sale.

Poporul lui Avraam va primi făgăduinţele legământului dacă nu va avea păcate enorme ca cetăţile Sodomei şi Gomorei [Fac. 18, 20]. Însă, cu toate că Dumnezeu cunoştea păcatele enorme ale acestor două cetăţi, arătând prin răbdarea Sa cu ele iubirea Sa prea mare faţă de cei păcătoşi, îl anunţă pe Avraam că Se va pogorî să vadă dacă sunt atât de mari păcatele lor  [Fac. 18, 21].  Dumnezeu Se pogoară ca să vadă şi să cunoască păcatele oamenilor. Judecata Sa nu este fără cugetare şi fără dragoste, fără milă infinită faţă de oameni.

Textul LXX prezintă plecarea bărbaţilor către Sodoma concomitent cu rămânerea lui Avraam înaintea Domnului [Fac. 18, 22]. Însă Avraam rămâne în faţa Lui tocmai pentru ca să-L întrebe despre adâncul judecăţilor Sale.

Sfântul Avraam susţine că Dumnezeu nu îl va pierde pe cel Drept odată cu cel păcătos, pentru că Dumnezeu judecă cu dreptate [Fac. 18, 23-25]. Dar Domnul spune ceva şi mai mult: că El îi va ierta pe toţi din cetate, dacă găseşte acolo un număr de 50 de oameni Drepţi [Fac. 18, 26].

Importanţa Sfinţilor pentru omenire reiese cu putere din sfârşitul acestui capitol. Din cauza sfinţeniei unora nu sunt pedepsiţi o mulţime de oameni păcătoşi, care ar fi meritat pedeapsă pentru păcatele lor.

Drepţii sunt văzuţi aici ca stâlpii de susţinere ai lumii şi ca beneficiarii direcţi ai milei lui Dumnezeu pentru un număr mare de oameni.

Discuţia lui Avraam cu Domnul este o discuţie plină de smerenie, de iubire şi de rugăciune pentru oameni.

Sfântul Avraam insistă pentru locuitorii Sodomei. El cutează să vorbească cu Dumnezeu despre Sodoma, chiar dacă ştie că e pământ şi cenuşă [ego de imi ghi che spodos] [Fac. 18, 27].

Creaturalitatea sa este tocmai aceea care îl face să insiste pentru mântuirea celor dimpreună creaţi de Dumnezeu şi fraţii săi. Răspunsurile Domnului sunt pe măsura iubirii de oameni a lui Avraam. Logica iubirii e aceea care vorbeşte despre mântuirea oamenilor.

Mântuirea Sodomei nu era o chestiune de număr de oameni păcătoşi şi de mulţimea păcatelor pe care le făceau, care nu ar fi putut fi iertate de Dumnezeu. Nu iertarea lui Dumnezeu era problema, ci lipsa de iubire a oamenilor pentru Dumnezeu.

Avraam insistă până la numărul de 10 Drepţi dar nu mai mult [Fac. 18, 32]. El a înţeles că Dumnezeu e Drept, pentru că este Iubitor de oameni şi că oamenii sunt cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor.

Fac. 18, 33 ni-L prezintă pe Domnul plecând şi pe Avraam ducându-se la locul său, pe când Fac. 19, 1 vorbeşte despre cei doi Îngeri care ajung, spre seară, în Sodoma.

Textul Scripturii a fost înţeles şi tâlcuit corect de Tradiţia Bisericii, unde Dumnezeu Cuvântul, însoţit de doi Îngeri, sunt cei trei bărbaţi care au venit la stejarul Mamvri şi au fost ospătaţi de către Avraam.

Îngerii găzduiţi de Sfântul Lot se descoperă acestuia ca cei care sunt trimişi [apestilen] de Dumnezeu ca să piardă cetatea [Fac. 19, 13]. Domnul a avut milă față de Lot [Fac. 19, 16], lucru recunoscut şi de către acesta [Fac. 19, 19].

Fac. 19, 22 ne descoperă faptul că Dumnezeu nu îi pierde pe cei Sfinţi ai Săi cu cei păcătoşi, ci aşteaptă ca Lot să se adăpostească în cetatea Ţoar/ Sigor[2]. Dumnezeu face să plouă pucioasă şi foc din cer peste Sodoma şi Gomora [Fac. 19, 24].

Fac. 20, 3 ni-L prezintă pe Domnul intrând noaptea, în vis, la Abimelec/ Abimeleh[3] şi  îi vesteşte moartea din cauza Sarrei. Regele Gherarului apare în Scriptură ca un om care a luat cu inimă curată pe Sarra, crezând că e sora lui Avraam. Domnul Însuşi spune acest lucru despre el şi faptul că El l-a ferit să nu păcătuiască din neştiinţă în faţa Sa [Fac. 20, 6].

Pentru ca să nu moară trebuie să o elibereze pe Sarra şi să-i ceară Prorocului Avraam să se roage pentru el [Fac. 20, 7]. Abimeleh se dovedeşte un om Drept, care la rugăciunea Sfântului Avraam primeşte vindecarea şi puterea de a zămisli [Fac. 20, 17]. Rugăciunea Sfântului se dovedeşte încă odată izvor de binecuvântare şi de vindecare pentru mai multe persoane, care se pocăiesc pentru o anume faptă a lor.

Naşterea  Sfântului Isaac este o cercetare [epeschepsato] a Sfintei Sarra de către Domnul [Fac. 21, 1]. Dumnezeu e de acord cu alungarea lui Ismail, pe care o dorea Sarra [Fac. 21, 12]. Glasul lui Ismail, care plângea în pustiu la umbra unei tufe, este auzit de Dumnezeu [Fac. 21, 17].

Dumnezeu nu  face nicio discriminare între oameni, ci îi ajută să trăiască. El deschide ochii lui Agar şi ea vede o fântână cu apă [Fac. 21, 19]. Dumnezeu este cu Ismail şi îl ajută [Fac. 21, 20]. În Beer-Şeba, Avraam cheamă numele Domnului Dumnezeului celui veşnic [Fac. 21, 33].

Fac. 22 ne prezintă modul cum Domnul l-a încercat [epirazen] pe Avraam [Fac. 22, 1]. Încercarea, ispitirea credinţei lui Avraam s-a concretizat în porunca aducerii lui Isaac ca  ardere de tot [Fac. 22,  2]. Avraam a ascultat şi a vrut să aducă jertfă pe fiul său [Fac. 22, 3].

Dar când a înălţat cuţitul ca să-l junghie pe Isaac, Îngerul Domnului îi vesteşte că a dovedit că se teme de Dumnezeu şi că pentru dragostea lui Dumnezeu era în stare să-şi jertfească pe fiul său cel iubit [Fac. 22, 12]. Locul unde trebuia jertfit Isaac a fost numit de Avraam: „Domnul vede” [Fac. 22, 14], ca expresie a purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de cei care ascultă de El.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu este exprimată foarte concret în cartea Facerea şi nu impersonal sau filosofic. Prezenţa lui Dumnezeu nu este o prezenţă  care survolează pe deasupra lumii şi care stă departe de om, ci este o prezenţă intimă omului şi apropiată de el.

Domnul Se jură pe Sine, reînnoind legământul cu Avraam [Fac. 22, 16]. Motivul acestei reînnoiri a legământului a fost acela că Avraam a arătat dragoste imensă pentru Dumnezeu vrând să-l jertfească pe fiul său [Ibidem].

Fac. 24, 1 ni-l prezintă pe Avraam ca foarte bătrân şi ca binecuvântat de Domnul cu de toate.

Jurământul slujitorului său se face pe Dumnezeul cerului şi al pământului [Fac. 24, 3, 9]. Alegerea soţiei lui Isaac se face prin rugăciune. Slujitorul se roagă Dumnezeului lui Avraam să îi arate pe viitoarea soţie a lui Isaac [Fac. 24, 12-14].

Rugăciunea interioară a slujitorului nici nu se termină bine, că  şi  soseşte Rebeca/ Revecca[4] cu urciorul pe umăr, pentru ca să ia apă [Fac. 24, 15]. Dumnezeu răspunde cu promptitudine la rugăciunile care necesită rezolvare imediată. El arată calea cea dreaptă oamenilor care îşi pun nădejdea în El.

Slujitorul aflând că Rebeca este fiica lui  Batuel/ Batuil[5] se închină [prosechinisen] Domnului şi Îl binecuvintează pe Domnul Dumnezeu, Cel drept şi adevărat [Fac. 24, 26-27]. Slujitorul lui Avraam recunoaşte că Dumnezeu i-a deschis calea spre soţia lui Isaac [Fac. 24, 27, 48].

Fac. 25, 11 vorbeşte despre binecuvântarea lui Dumnezeu venită peste Isaac. Sfântul Isaac se roagă Domnului pentru Sfânta Rebeca, care era stearpă şi Domnul ascultă rugăciunea sa şi aceea zămisleşte [ Fac. 25, 21]. Însă în pântece are doi fii şi de aceea întreabă despre ei pe Domnul. Domnul îi spune că se vor naşte două neamuri din copiii pe care îi are în pântece şi că cel mai mare va sluji celui mai mic [Fac. 25, 22-23].

Domnul Se arată lui Isaac şi îi spune să nu coboare în Egipt din cauza foametei din ţară [Fac. 26, 1-2]. Îi făgăduieşte că va fi cu el şi că îl va binecuvânta, împlinind legământul cu care S-a jurat tatălui său Avraam [Fac. 26, 3-5].

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam e respectat şi de către Isaac. Domnul binecuvintează cu multe daruri pe Isaac în Gherara [Fac. 26, 12].

Într-o noapte Domnul i Se arată lui Isaac şi i Se prezintă ca Dumnezeul lui Avraam [Fac. 26, 24]. Domnul îi spune că nu trebuie să se teamă de nimic, pentru că El este cu sine şi că îl va binecuvânta datorită tatălui său [Ibidem]. Isaac face un jertfelnic şi cheamă numele Domnului acolo unde Dumnezeu i S-a arătat lui [Fac. 26, 25].

Tradiţia ridicării de jertfelnice lui Dumnezeu, pe care o găsim la Abel şi Cain, se perpetuează în timp. Jertfa şi rugăciunea către Dumnezeu merg mână în mână cu credinţa în Dumnezeu, cu dragostea faţă de El şi cu viaţa de sfinţenie.

Când Iacov îi aduce mâncarea tatălui său Isaac, prin care dorea să-i câştige binecuvântarea acestuia, el îi spune că Domnul Dumnezeul său, al lui Isaac, i-a scos în faţă vânatul [Fac. 27, 20]. Iacov îşi impropriază relaţia cu Dumnezeul tatălui său.

Mirosul hainei lui Iacov, remarcă Sfântul Isaac, este ca un pământ plin de binecuvântarea lui Dumnezeu [Fac. 27, 27]. Pământul, ca şi sufletul omului, se umple de harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Binecuvântarea lui Isaac faţă de Iacov cuprinde toată bunăvoirea lui Dumnezeu faţă de el [Fac. 27, 28-29].

Însă din cererea lui Esau/ Isau[6] observăm că binecuvântarea părintească nu însemna o simplă cutumă care nu transmitea nimic real fiului şi care nu aducea nimic de la Dumnezeu ci, dimpotrivă, era o rugăciune şi o prorocire a viitorului [Fac. 27, 37].

La plecarea lui Iacov în Mesopotamia, Isaac îl binecuvintează iarăşi pe acesta, rugându-se ca Dumnezeu să binecuvinteze pe Iacov cu binecuvântarea lui Avraam şi să primească pământul făgăduit [Fac. 28, 1-5].

Se observă în mod foarte clar faptul, că binecuvântarea lui Isaac este o punere a lui Iacov în slujba lui Dumnezeu şi o încuviinţare a faptului, ca acest fiu al său să fie moştenitorul relaţiei sale cu Dumnezeu şi a făgăduinţelor Sale cu neamul lui Avraam.

Plecarea lui Iacov din casa părintească e urmată imediat de revelarea personală a lui Dumnezeu faţă de el în timpul somnului [Fac. 28, 12].

Iacov vede o scară care unea cerul cu pământul şi pe Domnul în vârful scării, care îi spune să nu se teamă, căci El este Dumnezeul  lui Avraam şi al lui Isaac şi că îi va da pământul pe care doarme acum [Fac. 28, 12-13].

Din descoperirea Domnului către Iacov [Fac. 28, 15] se desprinde faptul că el e moştenitorul făgăduinţelor lui Dumnezeu, făcute anterior lui Avraam şi Isaac.

Dumnezeu nu mai face un alt legământ cu el ci doar îi confirmă derularea făgăduineţelor anterioare şi îl asigură de purtarea Sa de grijă permanentă.

Această vedenie îl încredinţează pe Iacov că Dumnezeul părinţilor Lui nu e o fantezie moştenită ereditar şi că aşteptările lor nu au fost simple iluzii. Prezenţa lui Dumnezeu îl copleşeşte pe Iacov, care se trezeşte şi spune că acolo, în acel loc, este Domnul iar el nu ştia mai înainte acest lucru [Fac. 28, 16].

Întâlnirea cu Domnul a Sfântului Iacov e întâlnirea cu un Dumnezeu familiar, cu un Dumnezeu viu şi iubitor, cu un Dumnezeu care promite lucruri adevărate şi le împlineşte. Tocmai de aceea, primul lucru pe care îl face Domnul este acela de a-i alunga teama lui Iacov şi de a-l umple de fericirea credinţei şi a nădejdii în El.

Însă sesizarea lui Dumnezeu, conştientizarea lui Dumnezeu îl umple de spaimă pe Iacov [Fac. 28, 17]. Sfântul Iacov nu trăieşte spaima pe care o ai în faţa unei prezenţe învăluite în ceaţă, adică o spaimă demoniacă, de tip horror. Ci, dimpotrivă, trăieşte adâncul descoperirii lui Dumnezeu, prezenţa Sa mai presus de orice analogie, care îţi răpeşte mintea într-o dragoste covârşitoare pentru El. Tocmai de aceea el nu o ia la fugă, nu părăseşte locul unde i S-a descoperit Dumnezeu, ci se umple de înfiorarea prezenţei Sale, spunând că aici e casa lui Dumnezeu [i icos Teu], e poarta cerului [i pili tu uranu] [Ibidem].

Pe acel loc Sfântul Iacov ridică un stâlp peste care toarnă untdelemn [Fac. 28, 18]. Acolo Iacov se roagă Domnului şi spune că Domnul va fi Dumnezeul său şi că Îi va da zeciuială lui Dumnezeu şi că acest loc va fi casa Lui, dacă îl va juta întru toate [Fac. 28, 20-22].

Descoperirea lui Dumnezeu faţă de Iacov nu înlocuie purtarea Sa de grijă permanentă faţă de el. Descoperirea dumnezeiască îl încredinţează pe Iacov de realitatea lui Dumnezeu. Însă purtarea Sa de grijă îl intimizează pe acesta cu Dumnezeu.

Rugăciunea sa nu Îl pune la încercare pe Dumnezeu ci precizează că omul are nevoie de simţirea Lui permanentă, de ajutorul Său susţinut.


[1] Cf. traducerii noastre la LXX. Ediţia BOR 2001 vorbeşte despre neocolirea lui de Dumnezeu.

[2] Ediţia BOR 2001/ LXX, ed. Rahlfs.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] Ibidem/ Ibidem.

[5] Ibidem/ Ibidem.

[6] Ibidem/ Ibidem.

Did you like this? Share it: