Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Relaţia omului cu Dumnezeu nu doreşte nicio fisură şi nu cere niciun moment de îndepărtare a lui Dumnezeu de noi.

Copiii Liei au nume care amintesc de rolul lui Dumnezeu în viaţa ei [Fac. 29, 32, 33, 35; 30, 17, 20].

Această tradiţie o vedem coborând de la Sfinţii noştri Protopărinţi, care au văzut în copiii lor nişte semne vădite ale bunăvoinţei dumnezeieşti. Copiii sunt văzuţi ca răspunsuri ale lui Dumnezeu la rugăciunile părinţilor lor şi ca mod de evidenţiere a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii.

Şi copiii Bilhăi/ Vallei[1], roaba Rahilei, şi ai ei au nume care laudă voia şi lucrarea lui Dumnezeu cu ea [Fac. 30, 6, 8; 30, 23]. Dumnezeu e prezentat în Fac. 30, 22 ca Cel ce ascultă rugăciunile şi dă celor sterpe, ca Rahila/ Rahil[2], să nască prunci.

Laban/ Lavan[3] recunoaşte prin semnele făcute de Dumnezeu, că Dumnezeu a binecuvântat casa sa prin venirea lui Iacov [Fac. 30, 27]. El a sesizat că toate schimbările în bine petrecute în casa lui sunt semne ale prezenţei lui Dumnezeu, Căruia Îi slujeşte Iacov. Dar când Laban începe să-l invidieze pe Iacov, Domnul îl trimite pe Iacov în ţara părinţilor lui şi îi promite că va fi cu el [Fac. 31, 3].

Iacov îi spune Rahilei şi Liei că Dumnezeul tatălui său este cu el [Fac. 31, 5] şi că Dumnezeu nu i-a dat[4] lui Laban [cf. LXX] să îi facă vreun rău [Fac. 31, 7]. Dumnezeu a fost cu el şi nu a îngăduit niciun rău asupra lui. Ba, dimpotrivă, spune Iacov, Dumnezeu a luat vitele lui Laban şi i le-a dat lui [Fac. 31, 9].

Dumnezeu răsplăteşte credinţa lui Iacov şi îndreaptă nedreptatea ce i se făcea, prin aceea că înmulţeşte turma lui în defavoarea lui Laban, socrul său, care profita de prezenţa şi de munca lui.

Iacov vorbeşte soţiilor sale despre vedenia ce o avusese în vis [Fac. 31, 10]. A văzut pe Îngerul lui Dumnezeu [o Angleos tu Teu; Fac. 31, 11] în vis, care i-a vorbit ca din partea lui Dumnezeu [Fac. 31, 11-13] şi i-a spus că Dumnezeu a văzut nedreptatea ce i-a făcut-o Laban şi că El este Dumnezeul care i S-a arătat „la locul lui Dumnezeu”  [en topo Teu;  Fac. 31, 13], adică în Betel.

Fac. 31, 12 se încheie cu accentuarea faptului că Dumnezeu a văzut situaţia lui Iacov.

Fac. 31, 13 începe tot cu reamintirea unei vederi, a vederii lui Iacov din Betel. Dumnezeu, Cel care a văzut nedreptatea care i se făcea lui Iacov este Cel care a fost văzut de către Iacov în Betel.

Dumnezeu vede ce se întâmplă cu Sfântul Iacov şi Se lasă văzut de către Sfânt.

Locul lui Dumnezeu este locul unde El i S-a arătat în vedenie lui Iacov. Vedenia naşte un loc al lui Dumnezeu sau locul lui Dumnezeu este acolo unde El Se face cunoscut, unde Acesta Se revelează oamenilor. Dumnezeu îi reaminteşte lui Iacov faptul că i S-a arătat în Betel şi că el i-a ridicat un stâlp pe care a turnat untdelemn şi că acolo s-a rugat cu jurământ către El[5], cf. Fac. 31, 13.

Îngerul lui Dumnezeu îi porunceşte să iasă afară din acest pământ şi să meargă acolo unde el s-a născut, pentru că Dumnezeu va fi cu el, cf. Fac. 31, 13. Cele două soţii ale lui Iacov sunt alături de el şi consideră că bogăţia [ton pluton] şi slava [tin doxan] pe care Dumnezeu a luat-o de la tatăl lor şi le-a dat-o lor este a lor şi a copiilor lor şi se supun voii lui Dumnezeu vestite lui Iacov [Fac. 31, 14-16].

Sfântul Iacov explică soţiilor sale revelaţiile avute de el și interioritatea sa, pentru ca să capete o adeziune puternică, totală din partea lor. Cele două Sfinte femei înţeleg voia lui Dumnezeu şi se supun lui Dumnezeu şi bărbatului lor.

Laban îl ajunge pe Iacov din urmă în muntele Galaad [Fac. 31, 23]. Dar Dumnezeu i Se arată lui Laban în vis şi îi spune să aibă grijă să nu vorbească de rău pe Iacov [Fac. 31, 24]. Dumnezeu i Se arată lui Laban pentru ca să îi vorbească despre sfinţenia lui Iacov şi să îi dovedească încă odată faptul că acesta este plăcutul lui Dumnezeu.

Laban îl mustră însă pe Iacov şi îi spune că s-a comportat ca un nebun [Fac. 31, 26-28] atunci când a fugit de la el şi îi narează visul avut [Fac. 31, 29].

Laban îl prezintă pe Dumnezeul care i-a vorbit drept Dumnezeul tatălui lui Iacov [Fac. 31, 29].  În această situaţie, Iacov îi răspunde lui Laban cu mânie sfântă, dreaptă şi îi spune că în cei 20 de ani de slujire a sa faţă de Laban, „Dumnezeul tatălui meu Avraam şi frica lui Isaac[6]” [Fac. 31, 42] a fost cu el. Dumnezeu a văzut umilirea şi munca mâinilor lui Iacov şi de aceea l-a pedepsit[7] pe Laban [Fac. 31, 42]. Conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa iese în evidenţă cu putere din mărturia lui Iacov.

Iacov îl ia drept martor [martis] pe Dumnezeu la Fac. 31, 44 şi face Movila martorului [Vunos martis, cf. Fac. 31, 47]. El îi spune lui Laban că „Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Nahor” va judeca între ei amândoi, cf. Fac. 31, 55. Iacov se jură pe „frica tatălui său Isaac” [Fac. 31, 53], adică pe Dumnezeul de care se temea Isaac.

Clipa despărţirii lui Iacov de Laban e momentul unei întâlniri dumnezeieşti, speciale a lui Iacov: el vedea în faţa sa „paremvolin Teu” [oştirea/ armata lui Dumnezeu; Fac. 32, 2, cf. LXX]. Aceasta era adunată la un loc, ca o tabără şi el este întâmpinat de „Îngerii lui Dumnezeu” [i Angheli tu Teu; Fac. 32, 2].

Când Iacov vede această privelişte dumnezeiască el o denumeşte „tabăra lui Dumnezeu”, cf. LXX, Fac. 32, 3 şi pune acelui loc, unde îi văzuse pe Sfinţi Îngeri, numele de Tabere [Paremvole], cf. Ibidem.

Rugăciunea lui Iacov de la Fac. 32, 10-13, cf. LXX, are în centrul său pe Dumnezeul părintelui său Avraam şi al părintelui său Isaac, pe Domnul, cf. v. 10.

Dumnezeu este Domnul. Dumnezeu este Domnul, Cel care i-a vorbit şi lui în mod direct. Dumnezeu este Domnul părinţilor săi dar şi al lui, Care i-a vorbit direct.

Pe de o parte, avem un Dumnezeu al Tradiţiei, pentru că El este Dumnezeul Părinţilor lui, Dumnezeu care lea vorbit şi i-a călăuzit pe Părinţii lui dar, pe de altă parte, El este Dumnezeul viu al vieţii lui, al clipei, al momentului, pentru că El i-a vorbit în mod personal.

În rugăciunea Sfântului Iacov se îmbină Tradiţia cu experienţa personală, așa cum se îmbină acestea în cultul ortodox şi în viaţa oricărui creştin ortodox în parte. Noi ne închinăm unui Dumnezeu al Părinţilor noştri, dar pe Care Îl experiem ca pe un Dumnezeu viu, personal, copleşitor, Care este în relație permanentă cu noi.

Într-un moment ce părea de cumpănă, hotărâtor pentru viaţa sa, Sfântul Iacov se adresează în rugăciune Dumnezeului care îi poruncise să revină în ţara lui. Şi el scoate în evidenţă cu această ocazie făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de sine, aceea că va primi cele bune, că Dumnezeu îi va face cele bune, dacă Îl va asculta şi se va întoarce în ţara lui.

Când Esau/ Isau[8] era văzut de Iacov drept arma prin care se aştepta să îşi găsească sfârşitul, el strigă către Dumnezeul care i-a făcut promisiuni, pentru că i se părea că moartea nu înseamnă împlinirea făgăduinţei de a ajunge cu bine în pământul său natal.

În faţa Domnului său, Sfântul Iacov se vede nevrednic[9] faţă de toată dreptatea şi adevărul pe care El le-a arătat faţă de sine, copilul sau robul Său [pedi Su], cf. Fac. 32, 11, LXX.

Faptul de a avea toată dreptatea şi tot adevărul sunt recunoscute de Fac. 32, 11, LXX, drept amprente personale ale Domnului.

Dumnezeu are toată dreptatea [pasis dicheosinis]  şi tot adevărul [pasis alitias]. Însă această dreptate a lui Dumnezeu şi adevărul Său, promisiunile Sale pline de adevăr, au legătură cu Iacov, cu omul şi nu sunt amprentele abstracte ale unui Dumnezeu abstract şi distant faţă de noi.

Modul minunat în care trece Iordanul, cu ajutorul toiagului, v. 11, cf. LXX, se leagă de cererea de a  fi scăpat de mâna fratelui său, v. 12, LXX.

Finalul rugăciunii are în vedere scăparea sa şi a familiei sale de moarte, pentru ca să se împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu cu el, v. 12-13, LXX[10]. Făgăduinţa Domnului era concretizată în faptul că neamul său va fi ca nisipul mării, că va fi numeros, v. 13.

Fac. 32, 25-31, cf. LXX, conţine episodul foarte tainic, foarte adânc în semnificaţii teologice, în care Sfântul Iacov s-a luptat cu un Om[11], toată noaptea, până în zorii zilei.

Iacov, fiind singur, se luptă cu un Om, spune v. 25. Am scris cuvântul om cu majusculă pentru a indica faptul că nu era un om ci, cineva care părea om. Avem imperfectul lui paleo pentru a desemna lupta şi acest verb conţine în el o mare greutate pentru înţelegere, pentru că Iacov se bate cu cineva care nu e om, ci Îl va recunoaşte ca fiind Dumnezeu, cf. v. 31.

V. 26 creşte nivelul de taină al contextului, pentru că Cel care se luptă cu Iacov vede că nu poate să îl învingă. În această situaţie, El se atinge de lăţimea coapsei lui [tu platus tu miru aftu] şi i-a amorţit lăţimea coapsei în timp ce se lupta cu El.

Vitejia, încordarea Sfântului Iacov, curajul său se văd din plin în acest context. Dar se vede şi încrederea lui în Dumnezeu, din dialogul pe care îl are cu Cel cu care se luptase.

Omul cu care se lupta era, cu siguranţă, Îngerul lui Dumnezeu, fapt pentru care Iacov îşi va socoti lupta sa ca o luptă cu Dumnezeu, cf. v. 31.

Acela cere să îl lase să plece pentru că s-au ivit zorile, însă Iacov nu îl lasă să plece până ce nu îl binecuvintează, cf. v. 27.

A cere binecuvântare de la cineva cu care rivalizezi e un semn că Iacov înţelesese că adversarul său nu e un om, ci o Putere cerească. Cel cu care luptase îi schimbă numele din Iacov în Israel/ Israil [Israil] (Fac. 32, 29). Rivalul său îl binecuvintează schimbându-i numele, și pentru că a fost puternic cu Dumnezeu îi proroceşte că va fi puternic şi cu oamenii, cf. v. 29.

Sfântul Iacov dovedeşte din plin în v. 30 îndrăzneala sa către Dumnezeu, pentru că Îi spune acestuia: Vesteşte-mi [ananghilon] numele tău!. Rivalul nu îi spune numele[12] dar îl binecuvintează în acel loc pe Iacov, cf. Ibidem.

În v. 31 acel Cineva nu mai apare în cadru, ci numai Iacov, care numeşte locul bătăliei cu El drept Faţa lui Dumnezeu [Idos Teu], pentru că „L-am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi a fost mântuit sufletul meu”.

Realitatea vederii lui Dumnezeu în Fac. 32, 31 e pusă în legătură directă cu mântuirea personală. Cel care Îl vede pe Dumnezeu se mântuieşte, pe când lupta împotriva lui Dumnezeu se transformă în cele din urmă la Iacov în acceptarea Aceluia şi în cererea binecuvântării Sale.

Realitatea mântuirii, pentru Iacov, constă în aceea că primeşte binecuvântarea Aceluia cât şi darul rămânerii în viaţă după o astfel de confruntare, rămânând astfel sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

M-am mântuit, spune Iacov, pentru că am văzut pe Dumnezeu, m-am luptat cu El şi totuşi El m-a lăsat viu şi mi-a dat încredere, certitudine.

Textul Facerea nu soluţionează necunoscuta pasajului. Nu ni se spune cine este Cel cu care s-a luptat Iacov. Însă autoritatea Lui în faţa lui Iacov este maximă, pentru că Iacov acceptă binecuvântarea Aceluia şi schimbarea numelui său de către El. Iacov pune nume teoforic locului în care a avut această descoperire dumnezeiască, aşa cum făcuse şi de alte dăţi.

Mai mult, în Fac. 32, 33, ni se spune că fiii lui Israel nu mai mănâncă tendonul/muşchiul/nervul amorţit [to nevron o enarchisen] – se presupune că de la animale şi păsări – din cauza rănii pe care o suportase Iacov de la Acela.

Când Isav [Isav]/ Esau s-a întâlnit cu Iacov şi l-a îmbrăţişat cu dragoste şi a căzut pe gâtul său plângând amândoi [Fac. 33, 4], el l-a întrebat pe fratele său cine sunt femeile şi copiii care erau cu el [Fac. 33, 5].

Iacov îi răspunde: „Copiii cu care l-a miluit Dumnezeu pe robul tău” [Fac. 33, 5]. În viziunea Sfântului Iacov, copiii săi sunt daruri ale lui Dumnezeu şi nu posesiuni ale sale. El se raportează la mila lui Dumnezeu pentru a vorbi despre copiii săi.

În Fac. 33, 10, Iacov îi spune lui Esau că vederea feţei sale i-a fost ca vederea feţei lui Dumnezeu, adică l-a văzut cu mare dragoste şi bucurie pe fratele său.

Expresia prosopon Teu [faţa lui Dumnezeu], deşi neexplicată de Iacov, este cea mai bună comparaţie pentru a-şi împărtăşi dragostea faţă de fratele său. Considerăm și noi că aceasta este o exprimare dintre cele mai puternice ale dragostei pe care o găsim în Scriptură, atâta timp cât vederea lui Dumnezeu e însăşi împlinirea creştinului ortodox.

Iacov se simte miluit de către Dumnezeu şi îndestulat întru toate [Fac. 33, 11]. El dă binecuvântări [tas evloghias], adică daruri fratelui său [Ibidem].


[1] Ediţia BOR 2001/ LXX, ed. Rahlfs.

[2] Ibidem/ Ibidem.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] În ed. BOR 1988 şi 2001 există varianta: „nu i-a îngăduit”.

[5] În ambele ediţii româneşti citate anterior se vorbeşte despre făgăduinţa pe care Iacov a făcut-o lui Dumnezeu.

În LXX nu e vorba despre făgăduinţă ci despre rugăciunea şi jurământul lui Iacov în faţa lui Dumnezeu.

În VUL avem de-a face cu votus vovisti, adică: s-a jurat cu jurământ.

Însă, dacă gândim la un loc toate aceste variante textuale ale Scripturii ajungem să înţelegem că Iacov s-a rugat şi a făgăduit, s-a jurat în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea cuprinde şi cererea şi făgăduinţa şi jurământul.

[6] ÎPS Bartolomeu Anania spune în n. f, p. 56, cf. ed. BOR 2001, că expresia „frica lui Isaac” [o fovos Isaac] se regăseşte numai în Fac. 31, 42 şi 53. Expresia are înţelesul: Cel de care se temea Isaac, Dumnezeul de care se temea Isaac.

[7] Ed. BOR 2001: l-a mustrat.

[8] Cf. LXX, Fac. 32, 9.

[9] Avem aici verbul icanoo, care este folosit cu sensul vredniciei şi în Col. 1, 12 şi II Cor. 3, 6.

[10] Versiunile româneşti sunt decalate cu un verset față de LXX. Noi vom cita numai LXX de aici încolo.

[11] ÎPS Bartolomeu Anania traduce prin Cineva în ed. BOR 2001, la Fac. 32, 24. La fel a făcut şi ed. BOR 1988.

[12] În ediţiile româneşti sinodale există expresia „El e minunat”, ca răspuns la întrebarea lui Iacov. Însă în LXX nu apare un astfel de răspuns din partea Rivalului lui Iacov.

Did you like this? Share it: